poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2023-01-14 | |
Spaima americanilor, idolul femeilor
Cartea despre care discutăm aici este una care prezintă viaţa unui aviator roman, pilot de război, dar este foarte deosebită de biografiile eroilor de război cu care eram eu obişnuit. Aşa cum a mărturisit autorul, lansându-şi cartea la Casa Memorială “Ştefan Baciu” din Braşov, la 12 octombrie 2022, biografia de faţă nu este un demers istoric, ci unul jurnalistic. De fapt, aşa cum Dan Gîju a înglobat mai multe subiecte în cartea lui, o să încerc şi eu să construiesc prezentarea făcând aluzii şi la multele intersectări pe care le-am avut şi eu cu Eroul cărtii, aviatorul Dan Valentin Vizanti. Prima a fost în 2009, când am găsit cu cale să marchez aniversarea lui 10 iunie ‘44 îndrumând o elevă de clasa a noua să alcătuiască un referat pe această temă, pentru a participa la sesiunea anuală de referate de istorie, faza judeţeană. Mădălina Cioran a obţinut felicitări şi … o menţiune (fenomen care avea să se repete şi în anii următori, cauza fiind meseria mea de profesor de limbi străine, intrus printre colegii de istorie şi cu teme mai interesante decât ale lor). Noi nu am dezarmat, Madălina a primit cu mare curaj invitaţia de a-şi prezenta lucrarea în şedinţa Fundaţiei “Erou Căpitan Aviator Alexandru Şerbănescu”, care a avut loc la Centrul Militar Naţional. Deşi avea doar 15 ani, eleva de la Liceul Economic Administrativ din Roşiorii de Vede i-a impresionat plăcut pe cei din asistenţă, aviatori militari şi civili, dar şi specialişti în istoria aviaţiei române. În 2010, pentru a sărbători centenarul naşterii lui Dan Valentin Vizanty, Muzeul Aviaţiei a găzduit expoziţia de fotografie documentară “Asul regăsit”. Patrimoniul expoziţiei a fost realizat de Asociaţia “Aripi Româneşti”, - un grup de tineri entuziaşti aviatori şi iubitori (tereştri) ai aviaţiei, printre care şi semnatarul rândurilor de faţă – cu ajutorul doamnei Ana-Maria Vizanty, fiica eroului. La vernisaj au participat numeroase personalităţi din lumea aviaţiei române: Ana-Maria Vizanty, generalii aviatori în rezervă Ion Dobran şi Ioan DiCezare, istoricii de aviaţie Dan Antoniu, Sorin Turturică şi Dan Melinte, care au realizat o frumoasă evocare a eroului Dan Valentin Vizanty. (Mulţumesc lui Dragoş Dobre, Mihai Grecea şi Adrian Pană pentru fotografii şi îngăduinţa de a le folosi) Încă de atunci, 6 februarie 2010, Asociaţia “Aripi Româneşti” a acceptat propunerea mea ca după Muzeul Aviaţiei, expoziţia cu caracter itinerant să facă următorul popas la Roşiorii de Vede. Aşa se face că la 16 mai 2010, “Asul regăsit” a fost vernisată la Muzeul Municipal de Istorie “Petre Voivozeanu din Roşiorii de Vede. Eu am avut plăcerea atunci să aduc în faţa publicului vizitator pe cea mai îndreptăţită prezentatoare, eleva mea Mădălina Cioran, care, fără emoţii, a evocat personalitatea şi faptele eroului aviator. Ceremonia a cuprins şi un program de marşuri ostăşeşti în interpretarea grupului vocal de la Liceul Economic, condus de colega mea, doamna Geanina Voican. Evenimentul nu a trecut neobservat; în afară de cuvenita mediatizare făcută de “Aripi Româneşti”, au scris despre asta toate ziarele din Teleorman. Iată un link la ziarul online “Opinia Teleormanului” din 17 mai 2010: (multumesc ziarului şi jurnalistei Elena Georgescu pentru fotografii) http://www.opiniatr.ro/asul-regasit%e2%80%a6-dan-%e2%80%93-valentin-vizanty/ După o astfel de cronologie, mă consider îndreptăţit să îi reproşez autorului despre care discutăm azi, domnul Dan Gîju, originar din preajma oraşului Roşiorii de Vede, că nu a aflat, sau nu a menţionat că dacă etapa “zero” a itinerării expoziţiei “Asul regăsit” a fost Muzeul Aviaţiei, etapa numărul 1 a fost Roşiorii de Vede. După Roşiori, expoziţia a fost montată la Craiova, apoi, şi în anii următori, ea a fost prezentată în multe centre din România, inclusiv la Palatul Parlamentului. Ajungând la anul 2022, m-am bucurat aflând de la prietenul şi colegul meu de la Asociaţia Aviatorilor Braşoveni, domnul Traian Constantin Dumbrăveanu, că, pe 12 noiembrie, Casa Memorială “Ştefan Baciu” avea să fie gazda lansării unei biografii a lui San Valentin Vizanti. Mi-am corelat programul cu evenimentul anunţat şi am ajuns acolo printre primii. A fost o activitate foarte reuşită, ai cărei principali beneficiari au fost un grup numeros de elevi-studenţi ai Academiei Forţelor Aeriene “Henri Coandă”. Vorba tânărului viitor ofiţer de aviaţie care comanda grupul, pentru ei, viitorii aviatori militari români, cunoaşterea istoriei armei lor şi a reprezentanţilor ei, luptătorii din cele două războaie mondiale, este o necesitate, dar şi o bucurie. Au vorbit, prezentând lucrarea şi pe eroul ei, scriitorul Dan Gîju şi doamna Ana-Maria Vizanty, a cărei reîntâlnire a fost pentru mine (şi pentru Mădălina Cioran, pe care am notificat-o atunci) un prilej de bucurie şi de aduceri aminte. După luările de cuvânt oficiale, manifestarea s-a transformat într-un dialog de suflet între ofiţerul în rezervă, scriitorul Dan Gîju, şi studenţii de la Academie. La final, am obţinut şi eu două exemplare ale cărţii, cu autografe din partea autorului şi a fiicei lui Dan Valentin Vizanty (un exemplar a ajuns la prietenul meu Andrei Lucescu). Şi, după o introducere atât de lungă, să trecem la cartea domnului Dan Gîju. De la început îmi exprim bucuria că sunt posesorul şi cititorul volumului. Recunosc faptul că nu mi-a prea adus noutăţi în privinţa activităţii de pilot de război a lui Dan Valentin Vizanty (care a fost deja reflectată în multe articole din presa de specialitate, ca şi în cartea istoricului Dan Focşa (Destinul unui pilot de vânătoare, Iaşi, Institutul European, 2010). În schimb, aşa cum o să arăt mai jos, cartea a deschis o perspectivă mult mai umană asupra personalităţii lui Dan Valentin Vizanty. Lucrarea este structurată în trei “părţi”, precedate de un cuvânt înainte al doamne Ana-Maria Vizanty şi de o motivare semnată de autor. Un subcapitol care ar putea înlocui o carte istorică este “Tabloul istorico-biografic”, alcătuit în stilul celor din aparatele critice de la cărţile de beletristică de pe vremea când editurile îşi respectau statutul, sau poate îl supralicitau (ne amintim cât de utile ne erau acele aparate critice, cu paginile numerotate cu cifre romane, când pregăteam vreo lucrare de control la Română, sau completam obligatoriile caiete de “lecturi facultative”). Nu pot trece cu vederea fotografia valoroasă care încheie acest “tablou istorico-biografic”. Realizată în ianuarie 2018, la lansarea unui alt volum al scriitorului Dan Gîju, fotografia cuprinde în cadrul ei pe quasi-centenarul General cu două stele Ion Dobran (va împlini 100 de ani după câteva zile), ultimul supravieţuitor al unei frumoase pleiade de piloţi români de vânătoare, camarazii de luptă ai lui Dan Valentin Vizanty pe fronturile celui de-al doilea Război Mondial. Partea I conţine referirile la activitatea de front al lui Dan Valentin Vizanty. Binenţeles că în centrul atenţiei este glorioasa bătălie de la 10 iunie 1944, când zburătorii Grupului 6 Vânătoare, pilotând avioane de fabricaţie românească IAR-80, i-au suprins pe cei care voiau să-i suprindă, americanii din Grupul 1 Vânătoare al USAAF, echipaţi cu mult mai modernele avioane bifuselate P-38 Lightning şi, după o luptă care americanilor li se pare şi acum neverosimilă, au reuşit să pună la pământ cel puţin 22 (în funcţie de sursă, chiar 23 sau 24) de avioane inamice, numite, metaforic, “indieni cu două pene” (datorită particularităţii reprezentate de cele două fuselaje, având între ele cabina de pilotaj. Evenimentul este evocat folosindu-se mai multe surse: în primul rând relatarea protagonistului, comandantul Grupului 6, în acel moment căpitanul aviator Dan Valentin Vizanty, un text de altfel cunoscut şi apreciat de istorici. Complementar, sunt folosite mărturiile locotenentului american Herbert “Stub” Hatch, participant la confruntarea din acea zi (desigur, la bordul unui Lightning), Ioan DiCezare (personal, aleg această grafie a numelui regretatului general aviator şi nu pe cea românizată, folosită de obicei, ştiind, de la camaradul său, generalul aviator Dan Stoian, că el aşa ar fi vrut să-şi scrie numele – de fapt aşa şi facea în documente private – dacă autorităţile comuniste nu l-ar fi obligat la altceva), dar şi rezultatul cercetărilor lui Dan Melinte şi Jay Stout, publicate anterior şi la care autorul nostru face trimitere. De apreciat frumoasa pledoarie pe care domnul Dan Gîju o face pentru recunoaşterea şi scoaterea din uitare (şi anonimat) a avionului românesc IAR-80 (şi cu varianta “bopi” IAR-81 C). Probabil (asta e şi părerea mea, ştiind cât de bine se informau americanii şi cât de meticulos se pregăteau pentru misiuni piloţii USAAF) că americanii au preferat în vremea aceea să pretindă în rapoarte că s-au confruntat cu mult mai cunoscutul şi performantul avion german Focke Wulf-190 (evocat, ca inamic, de celebrul Pierre Clostermann), decât să recunoască faptul că s-au lăsat doborâţi de avionul fabricat de un inamic atât de slab cotat cum a fost România, pilotat de piloţi români. În sprijinul demersului său, Dan Gîju alcătuieşte un scurt, dar convingător dosar, cuprinzând unele dintre cele mai cunoscute bătălii aeriene în care a fost implicat – şi a obţinut victorii – avionul românesc. Printre acestea, şi evenimentul de la 1 august 1943, atunci când cele aproximativ 170 de bombardiere americane, lansate de la Benghazi, au venit să distrugă zona petroliferă de pe Valea Prahovei. Spre surprinderea lor, şi atunci efectul de surpriză scontat a fost dejucat de apărarea pasivă a românilor şi nemţilor, astfel încât ceea ce ei sperau a fi o victorie totală facilă a devenit o ruşinoasă înfrângere, pentru că au pierdut câteva zeci de bombardiere, iar efectul bombardamentului lor a fost relativ uşor reparat de petrolişti. Sigur, pentru ei a fost o victorie faptul că au omorât o mulţime de civili de la Ploieşti şi Câmpina, pentru că asta făcea parte din strategia de atunci a americanilor, de a teroriza populaţia spre a o determina să manifesteze pentru ieşirea din război. O referire la Operaţiunea “Tidal Wave”, aşa cum a înţeles-o şi descris-o o altă elevă de-a mea, Bianca Vasile pentru ediţia 2008 a “Referatelor de istorie” (binenţeles, tot menţiune, după ce iniţial, Bianca fusese anunţată că are premiul II) poate fi găsită la: https://unursinoras.wordpress.com/?s=tidal+wave La 1 august 1943, avioanele IAR-80 româneşti au reuşit să doboare 7 (şapte) cvadrimotoare americane. Cel mai cunoscut dintre eroii români ai zilei este sublocotenentul Carol Anastasescu, creditat cu două bombardiere doborâte, al doilea în urma unui … atac de tip kamikadze. Îmi permit să discut niţel despre Carol Anastasescu “Cărluţă”. A absolvit şcoala de piloţi militari ca membru al “eroicei” (folosesc ghilimelele pentru că denumirea îi aparţine unui alt membru al promoţiei, generalul aviator Dan Stoian) 1941, rămânând, după război, prieten şi cu alţi colegi de promoţie, printre care şi comandorii (r.) Nicolae Sixtus Maxim, Gabriel Ionescu şi Dumitru Pasăre, cu care am avut onoarea de a fi camarad în cadrul Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni. În timpul crâncenei bătălii pentru apărarea Ploieştiului, sublocotenentul Carol Anastasescu a reuşit să încadreze şi să tragă într-un B-24, trimiţându-l la pământ. Din păcate, şi avionul românului a fost atins de proiectilele inamice, în plus pilotul remarcând că a terminat muniţia. Din acest moment începe controversa. Potrivit primei surse la care am avut acces prin anii 1990, romanul “Tidal Wave” al scriitorilor braşoveni Victor Donciu şi Eugenia Taşcău, “Cărluţă” a înţeles că nu mai are nici o şansă de a continua lupta, fiind la bunul plac al inamicului, de aceea a ales să lovească, cu avionul său, cel mai apropiat avion inamic şi, împreună, s-au prăbuşit. Anastasescu a scăpat cu viaţă şi a supravieţuit războiului, plecând din această lume în 2005. Ipoteza atacului sinucigaş este adoptată şi de scriitorul Cornel Marandiuc. Argumentul în favoarea unei astfel de isprăvi ar fi o declaraţie de presă făcută de Carol Anastasescu la ceva vreme după incident, pe care o preia şi Dan Gîju, dar şi o discuţie a pilotului român cu un camarad, din care rezultă că era decis să iasă din luptă sau sub scut, sau pe scut, sau învingător, sau mort. Sigur că am fost fascinat de spiritul de sacrificiu al sublocotenentului Carol Anastasescu şi, la o şedinţă a Asociaţiei Aviatorilor Braşoveni, am încercat să-l provoc la o discuţie pe preşedintele Asociaţiei, pe atunci (2002, dacă nu greşesc) domnul comandor (r.) Nicolae Sixtus Maxim. Domnul Maxim (regretatul Sixtus Maxim a murit şi el în 2005) avea bunul obicei de a îmi răspunde la orice fel de întrebare legată de amintirile lui de aviator de război (observator pe Savoia), dar de data asta m-a fentat: “Hai să-l sunăm pe Cărluţă, să spună el singur”. Nu mai ţin minte de ce nu am reuşit atunci să vorbim cu Anastasescu, dar eu, perseverent, am redeschis discuţia odată când îl vizitam acasă pe preşedinte. Mi-a răspuns direct: “măi Mihai, Cărluţă, saracu, nu a avut nici o intenţie să-l lovească pe american, ci, pur şi simplu, pentru că avea incendiu la bord şi nu mai avea muniţie, a încercat să degajeze şi să încerce o aterizare forţată. Din cauză ca avea fum în cabină, nu l-a văzut pe ăla şi s-a ciocnit de el. Declaraţia dată la presă e fabricat de ziarist, pentru propagandă, iar apoi Carol nu a mai putut să dea înapoi.” Am căutat şi alte informaţii despre eveniment. Sigur că varianta “kamikadze” este preferată de unii cercetători, dar există şi o analiză amănunţită a coliziunii şi prăbuşirii lui Anastasescu prin care se confirmă spusele comandorului Maxim. Starea epavei avionului 222 şi poziţia în care a fost găsită şi fotografiată, duc la concluzia că avionul a zburat şi aterizat nepilotat, ipoteza fiind că aviatorul a lăsat comenzile, şi-a dezlegat centurile, a deschis cabina şi s-a pregătit să sară cu paraşuta, nevăzând (din cauza fumului din cabină) că e prea jos; la impactul cu solul, Cărluţă a fost proiectat afară din cabină şi a căzut pe moale, scăpând cu viaţă. Din păcate, nu am apucat niciodată să-l cunosc pe Carol Anastasescu şi nu am nici un drept sau competenţă pentru a tranşa într-un fel sau altul controversa, iar discuţiile, sigur, pot continua, cu orice fel de argumente aduse de cunoscători. A doua parte a cărţii domnului Gîju este, cu siguranţă, cea preferată de cititorii romantici. Pe baza unor documente şi mărturii, autorul creionează viaţa personală a aviatorului şi apoi a civilului Dan Valentin Vizanty. Un bărbat pe care fosta lui soţie, profesoara Sanda Oprescu, mama singurei lui fiice, Ana-Maria, il descrie drept curtenitor, cu maniere alese, plin de farmec, un om cu tact şi cu ştiinţă şi cultură vastă. Avea şi studii de actorie (abandonate în favoarea aviaţiei), ceea ce, probabil, îi era de folos în dialogul cu femeile. A avut cinci soţii cu acte şi numeroase alte relaţii, aşa cum, de altfel, notează şi Ana-Maria într-o scrisoare trimisă autorului cărţii. De remarcat că a treia nevastă a asului Dan Valentin Vizanty a fost braşoveanca Ioana Baciu, sora poetului Ştefan Baciu, ceea ce explică opţiunea Casei Memoriale “Ştefan Baciu” de a organiza şi găzdui la sediu lansarea cărţii de faţă. De fapt, chiar în casa aceea a trait, timp de trei ani, eroul cărţii. Şi această parte a volumului este deosebit de bogată, autorul inserând, alături de evoluţia sentimentală a aviatorului evocat şi biografia şi destinul altor cuceritori din acea epocă. Partea a treia a lucrării este dedicată ultimilor ani din viaţa lui Dan Valentin Vizanty. După demobilizarea din armată, eroul aviator, participant la Campania din Est, a suferit, la fel ca majoritatea luptătorilor români din prima campanie, o degradare socială, concretizată prin interdicţia de a zbura şi obligaţia de a executa tot felul de munci, mai mult sau mai puţin calificate, pentru reabilitare. Nici Securitatea nu l-a ignorat, fiind el arestat şi judecat pentru vina de a asculta posturi străine şi a manifesta atitudine duşmănoasă faţă de regimul aflat la putere. Totuşi, Dan Valentin Vizanty nu a fost uitat de foştii lui camarazi (şi nici de inamici, aşa cum reiese din mărturii şi documente. El a continuat să vorbească şi să scrie despre fapte ale aviatorilor români, reuşind, cu ajutorul fostului său aliat, apoi inamic, Edu Neumann, dar sprijinit şi de generalul roman Gheorghe Negrescu (un “vechi aviator”, cum el însuşi spune), să fie admis în prestigioasa asociaţie internaţională “Les Vieilles Tiges” şi este invitat să scrie în revista asociaţiei, “Pionniers”. Cu motivul că doreşte să facă anumite cercetări în arhivele franceze pentru redactarea “Istoriei Aviaţiei Române” (lucrare monumentală, dar incompletă din cauza cenzurii comuniste, editată de Academia Română şi publicată în 1984), Vizanty a plecat, în 1977, la Paris, a făcut cercetările, a trimis în ţară informaţiile obţinute, dar nu s-a mai întors niciodată în România. Domnul Dan Gîju relatează, obiectiv faptele, pe care le însoţeşte cu o speculaţie proprie despre plecarea lui Dan Valentin Vizanty din ţară, desi era un “client” al Securităţii. Ipoteza autorului este că plecarea a fost uşurată, dacă nu motivată, de o misiune de spionaj care i s-a încredinţat fostului pilot de vânătoare. Am spus “speculaţie”, pentru că ipoteza scriitorului se bazează doar pe logica sa (pe care nu încerc s-o combat), nu şi pe documentele cercetate de autor la CNSAS. Nu am nici un drept să-l contrazic pe domnul Dan Gîju, dar cred că speculaţia asta nu prea trebuia publicată dacă nu era sigur că Dan Vizanty chiar a avut o misiune încredinţată de serviciile secrete române. Cu atât mai mult cu cât, după 1990, românii “se uită urât” la colaboratorii Securităţii, fară a face prea mare deosebire între informatorii aflaţi peste tot în ţară şi cei care aveau misiuni sub acoperire (deci conspiraţi pentru toată lumea, dar precis există undeva o evidenţă a acestor “james bonzi”) pentru asigurarea securităţii nationale. Sigur, autorul ştie cel mai bine şi el a semnat cartea, deci a avut dreptul să scrie exact ce a crezut că trebuie scris. Textul cărţii este completat de o serie de “Anexe”, documente cercetate la CNSAS, scrisori, articole, trimiteri, opinii. Pentru mine, cea mai importantă anexă este documentarul privitor la originea şi conţinutul unei fotografii celebre care ne arată o formaţie de patru avioane IAR-80. Poza color, realizată de aviatorul Sorin Tulea, a fost publicată prima oară cu o legendă voit falsă, cu caracter propagandistic, pe prima pagină a revistei de război “Aripi Româneşti”. Ca şi în cazul relatării lui Carol Anastasescu, realitatea falsă a devenit adevăr, iar demersul domnului Dan Gîju mi se pare bine venit, mai ales că şi eu am cunoscut acea fotografie şi am crezut că a fost făcută deasupra URSS, unde piloţii români de vânătoare se acopereau de glorie luptând împotriva sovieticilor, dar, de fapt, imaginea conţine un peisaj din preajma Braşovului … Întreaga lucrare este ilustrată cu fotografii originale, pe cele mai multe eu le-am recunoscut din pomenita expoziţie itinerantă “Asul regăsit”. În plus, înainte de bibliografie şi indicele de nume, autorul inserează un album foto, din care ne zâmbeşte cuceritorul Dan Valentin Vizanty. Nu pot încheia discuţia înainte de a remarca şi sublinia substanţiala contribuţie a doamnei Ana-Maria Vizanty la documentarea cărţii. Parafrazând cunoscuta cântare religioasă, fericiţi eroii ai căror copii au putut găsi, păstra şi face cunoscute documentele şi obiectele care dezvăluie faptele glorioase ale părinţilor lor, dar mai ales, au insistat pentru a le face cunoscute pe scară largă. Ştiu că mă repet, dar datorită iscusinţei şi insistenţei Anei-Maria Vizanty s-au tipărit în ultimii 20 de ani mai multe articole de cercetare şi popularizare, s-a alcătuit expoziţia itinerantă care a călătorit în majoritatea oraşelor din România unde a fost solicitată şi vizitată cu interes, s-au scris şi publicat două cărţi cu abordări diferite ale personalităţii aceluiaşi erou de război. Ca o concluzie, după o lectură atentă şi cu patru ochi critici a cărţii domnului Dan Gîju, nu ezit a recomanda “Ziua cea mai neagră a indienilor cu două pene”, o lectură agreabilă şi instructivă pentru multe categorii de cititori. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate