poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2316 .



Aureolele luminoase ale unei cărți intitulate „Albastru pustiu”
eseu [ ]
„Albastru pustiu”, poeme de Manuela Cerasela Jerlăianu, Editura „Betta”, București, 2018

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bibliofilul ]

2018-12-07  |     | 



Excelența tuturor creațiilor lirice de succes, în cea mai mare parte, este determinată de originalitatea și elasticitatea lirismului lor, de capacitatea de a rezona cu inima cititorului pe care îl câștigă prin confesiunea proteică a sentimentelor lăuntrice, prin sinceritatea și unicitatea mărturiilor versificate, totalitatea acestor elemente devenind pentru creator o supapă nobilă de eliberare pentru sine și pentru destinatari, a încărcăturilor spirituale pozitive inavuabile în alte condiții.

Încă de la început, poeta Manuela Cerasela Jerlăianu reușise cu succes un asemenea experiment de start literar în cartea ei de debut „Desenând pe cer”, apărută în 2015 la editura „Betta”, iar prin această lucrare, autoarea ni se înfățișase în ipostaza unui creatoare curajoase, foarte încrezătoare în talentul propriu. Din primele pagini, ea se arată dispusă, în totalitate, să fie impresionant de sinceră când a decis să ne expună tranșant și cu deplină franchețe tot ceea ce simțea când avea hârtia albă în față, părând pe deplin conștientă de forța ei creativă care, ulterior, ne-a cucerit. Adăugarea altor cărți, lansate la intervale relativ scurte, ne-a pus și mai bine în evidență incontestabilul ei talent artistic, de a ști cum să-și nuanțeze subtil simțirile sale feminine delicate și senine, operând lejer cu noțiuni prioritare momentului creației, precum iubirea, destinul, indiferența, durerea, viața, moartea, tristețea, bucuria,doinirea, pierderea, soarta nedreaptă, speranța de mai bine etc., filtrându-le echilibrat pe toate printr-un bricolaj subtil de motive, de teme și situații de moment ce ar merita etalate în versuri descriptive sau alegorice, destul de convingătoare și pline de mult har. Chiar dacă uneori repetă aceeași idee și același mesaj în mai multe variante poetice, cu diverse titluri, aceasta nu ne deranjează, deoarece toate paginile converg logic spre edificarea unui virtual paradox sufletesc în devenire sau, altfel spus, a unei înalte aspirații spre divinitate, căci observăm că transcendentalul o fascinează. Ba chiar mai mult: nu o dată, autoarea a declarat deschis că inspirația o primește din dimensiuni cosmice superioare...

Se știe că, în general, autorii, înainte de a scrie o creație în proză sau în versuri, oscilează atunci când vine vorba să le dea un titlu definitiv subiectelor descrise, având câteva variante și dorind să aleagă din ele denumirea cea mai potrivită, care să le sintetizeze cât mai bine esența lucrării elaborate. Unele titluri pot fi banale iar lucrarea să fie una strălucită, sau invers - să lanseze lucrări nesemnificative, dar cu titluri șocante sau foarte atrăgătoare. Nu știm cât de mult s-a gândit poeta noastră până a găsit o denumire adecvată cărții ei de versuri pe care o prezint aici, dar titlul sună destul de neobișnuit - „Albastru pustiu” , editura „Betta”, București, 2018... După ce terminăm însă de citit cele 125 de poeme incluse în coperțile ei, realizăm că ea a găsit, în final, un nume destul de inspirat, cu o complexă încărcătură poetică, cum nu se putea mai potrivit, deci în perfectă concordanță cu simbolistica culorilor. Într-adevăr, dintre culori, albastrul pare a fi cea mai adâncă, cea mai preferată, deoarece privirea pătrunde instantaneu prin această culoare, fără a întâlni niciun obstacol... Albastrul pare cea mai imaterială dintre culori. În general, natura nu înfățișează albastrul decât alcătuit din transparență, adică un vid acumulat, un vid al aerului, al apei, un vid al cristalului sau al diamantului. Vidul lui este precis, este pur si rece. În acest sens, albastrul rămâne cea mai rece dintre culori și, în valoarea sa absolută, cea mai pură, în afara vidului total al albului neutru. Albastrul deschis este perceput spontan ca o cale largă a reveriei, a poeziei erotice, iar când se întunecă, albastrul devine un spectru al visului, iar poezia Manuelei Cerasela Jerlăianu apare totdeauna plină de multă visare, predominantă în versurile de iubire. Totuși, părțile senine nu sunt nicicum abundente în paginile ei. Deoarece poeta știe că această culoare are și spectrul cel mai elastic de interpretare, în care tristețea predomină, vedem că ea se complace a rămâne fidelă acestei predominanțe, fiindcă trece repede de la nuanțele senine ale culorii la cele de clar-obscur, apoi la înțelesul ei aparte, de a fi și simbol al mâhnirii, al durerii, al depresiei și tristeții pustiitoare, din cauza unor dezamăgiri rareori conturare clar, căci predomină cu evidență asemenea creații în mai toate paginile cărții, însă, din fericire, toate sunt interesante. Desigur, ni se luminează inima când citim cuvinte optimiste și înălțătoare:

Se dezrobise zarea de noaptea cea senină.

Pierind în zori de piatră sculptați de răsărit,

Și-n tainița trăirii, din ceruri o lumină

Se despica în trupu-mi de gânduri înverzit.

Și se-nălțau altare din sfere luminoase,

Iar clipele în freamăt treceau arzând un timp,

Simțindu-i adierea din zilele frumoase,

Ca pe sărutul dat pe frunte lui Olimp (...)

În sân am ars speranța - licoare fermecată!

Privind din când în când la viscolul de stele;

Și-atunci văpăi de gânduri în inima-ncercată

Ardeau visul pe rug și dorurile mele. („Inima e pace...”)

Dar înseninările nu durează prea mult, deoarece duzini întregi din versurile acestei frumoase cărți sunt învăluite într-o ceață pesimistă, de dulce tristețe, acceptată, totuși, tacit și cu multă înțelegere, de majoritatea cititorilor, pentru simplul motiv că și ei au trecut prin momente asemănătoare:

M-ai zidit în tristețe și doinesc pe câmpii,

Da-n ecoul de viață tot ascult poezii,

Însă asăzi mă văd purtând aripi de lut

În apusul de-amor pentr-un timp nevăzut. (...)

Lăcrimez fără noimă, lacrimi curg mii și mii

În câmpia în care am doinit într-o zi.

Revăd clipele vechi în apusul ivit

Și îl uit pe cel care în tristeți m-a zidit. („M-ai zidit în tristețe”)

Înainte de a fi culese în coperțile unei cărți, multe din poeziile ce vor fi incluse în acest volum, au fost postate pe pagina de facebook a autoarei, unde au fost savurate de numeroși cititori, iar acest succes i-au stimulat dorința de a le grupa pe toate într-un frumos volum de 170 de pagini care și-a dublat valoarea primind o prefață de zile mari scrisă de cunoscutul critic literar Cezarina Adamescu, membră titulară a Uniunii Scriitorilor din România, care a dezbătut amănunțit conținutul întregii creații, scoțând în evidență valoarea ei. Cel puțin 30 de poezii din această carte sunt considerate lucrări de excepție pe care pretențioasa scriitoare și critic literar le citează și le analizează pe rând (Fii templul meu, În șoapta unei lacrimi, Îmi este cald de tine, Vibrez, purtând ai vieții pași, Răspunsuri, Furtuni de gelozie, Viscolind albe cuvinte, Aștept răsăritul, Ard clipele, Căutare, Iar plânge durerea, Despărțire, Îmi e inima doină, Dorurile mele ș.a., ș.a.)

Tema generală a întregii cărți este chiar prima poezie, „În albastrul pustiu”, care a dat titlul întregului volum, unde ne surpind versurile polifonice prin cascada de imagini promițătoare prin care lirismul reușește să împingă erotismul incipient în mister:

Am venit pe pământ pe-o aripă de soare,

Din înalta trăire cu miresme de floare.

Sunt aici să doinesc, să duc viața prin vers

În albastrul pustiu unde totul e șters. (...)

Mi-e privirea lumină și mi-e inima jar,

Dar aud primul vers spus de-un înger cu har;

El cu lacrimi de foc în albastrul pustiu

Îmi îndeamnă trăirea din iubire s-o scriu. („În albastrul pustiu”)

Această iubire vrea să rupă barierele dezideratului naiv, să evadeze din poezia singurătății spre a deveni o realitate a împlinirilor tridimensionale, căutând sursa fericirii într-o stare de grație evolutivă pe care, ințial, o simte nelămurit, pentru a experimenta, ulterior, senzații palpabile reale și complexe (sinestezii):

Tu strânge-mă-n brațe și ține-mă bine,

Că timpul s-a dus în vremea ce-l ține

Și haide să trecem de-al mării hotar,

Lăsând timpu-n vreme, pe-un bob de muștar („Și vremuri se duc...”)

Totuși, aceste deziderate ale împlinirilor totale sunt vremelnice în carte și ele se împuținează, apoi dispar, fiind repede înlocuite cu erotismul pur, nicidecum frivol, care revine pe pagini întregi, transformând toată cartea într-o minunată apologie a sfințeniei iubirii, unde mesajul tuturor poeziilor s-ar putea condensa în dorințe și cuvinte fierbinți precum: „mi-e sete de iubire, iubește-mă precum te iubesc eu, nu mă părăsi niciodată și iartă-mă că te iubesc, nu rătăci iubirea, ești visul meu, sunt visul tău, nu mă face geloasă, nu vreau să rămână în urmă durere, durerea plânge, vreau o fericire veșnică alături de tine” ș.a.m.d. Sunt (sau erau) simțâminte omenești universale și firești, chiar dacă civilizația contemporană le-a mai atenuat semnificația și prioritățile. Modernismul zilelor noastre - da, evident, le-a mai atenuat, dar nicidecum poeta Manuela Cerasela Jerlăinu care, precum marii poeți romantici din trecut, ni le reînvie și ni le reamintește ca niște datorii prioritare, necesare nu numai societăților din trecut, dar și celor din prezent și din viitor... Fără asemenea simțăminte înalte, omenirea se va animaliza și va dispărea. Ca și Biblia, poeta repetă cu insistență că iubirea este prima datorie umană, fiindcă, altminteri, lipsa iubirii se transformă totdeauna în durere:

La un pas de iubire, toate trec, toate mor,

Dar rămâne dorința înmuiată în dor;

Apoi inima stă în al frigului foc,

Unde visele pier de durere pe loc. („Toate trec, toate mor”)

Necesitatea de a mărturisi dragostea este imperioasă și ea trebuie să primească aripile cuvântului ca un jurământ:

Te voi iubi cu focul din cuvinte,

Cuprinsă de angoasă și de dor

și ostenită-n mintea ta cuminte,

Voi arunca iubirea-n primul nor.

Te voi iubi cu vara de pe buze,

Rămasă în al nopților vârtej.

Te voi iubi sălbatic făr' de scuze,

Te voi iubi cu orișice prilej.(...)

Te voi purta prin inima-n furtună,

Prin fulgere de gânduri și de vis,

S-aud iubirea-n suflet cum răsună

Când tu sfidezi nimicul ce l-am zis. („Te voi iubi...”)

Observăm că dominantă este spovedania riguros creionată, ceea ce face ca poezia singurătății să devină treptat lirică, și asta tocmai când ne temeam că era condusă spre un banal prozaism. Surpriza apare când ne trezim că au fost proiectate spre noi raze de versuri luminoase, frumos așezate în matca unui lirism aparte și de substanță, despre care pomeneam la început. Ne bucurăm, așadar, să descoperim o prozodie punctată de inserții demne de reținut, care ne transmit un real fior trepidant rezultat din scanări ale sufletului poetic elaborate cu fină măestrie:

Azi rătăcesc în mine, mâine poate-n stradă,

Și-oi duce neputința într-un decor incert;

Mă voi topi de sete și nopții i-oi fi pradă

Cu inima bătând alert, tot mai alert.

Puzderie de stele cădea-vor peste vise,

Aprinde-voi o torță să fluture în vânt,

Și-n rătăcirea nopții cu porțile deschise,

Eu voi striga la soare, cu forța unui gând,

Să vină, să coboare, să îmi sărute versul,

Din rărsăritul clipei în brațe să mă ia,

În urmă să privim cum strigă Universul

Dintr-o lumină vie ce arde ca o stea.

Dar el de-o să privească durerea-nlănțuită,

Eu arde-voi o noapte cu negri ochi de lut,

Când pleoapa o să-și lase pe inima rănită

Ce-a zăbovit în timpul trecut și prea trecut („Eu voi striga la soare”)

Trebuie, totuși, să fim atenți când poeta Jerlăianu scrie mult despre iubire, deoarece ea folosește termenul cu ambele înțelesuri - profan și religios. În limba română, pentru substantivul „iubire” știm că avem sinonimele „dragoste”, „amor” sau mai vechiul slavonism dispărut „libov”, insuficient acoperite de substantivele „afecțiune” sau „pasiune”, dar pentru o lămurire mai deplină ne vine în ajutor limba greacă, idiom care posedă patru cuvinte mai edificatoare ce se referă la iubire: έρως (eros), φιλία (philia), στοργή (storge) și αγάπη (agape).

În mare, „eros” este termenul care se poate înțelege iubirea fizică dintre oameni, dar și dragostea față de divinitate. „Philia (filia)” se referă la relațile frumoase de prietenie dintre oamenii care se respectă reciproc; „storge” la dragostea dintre părinți și copii, iar „agape” este o stimă totală față de o persoană, însă sentimentul poate evolua și poate deveni „eros”. Totodeauna poeta Manuela Cerasela Jerlăianu s-a referit numai la iubirea cu înțelesul de „eros” și niciodată la celalelate înțelesuri. În poemul „Mi-e sete de iubire” avem o impresionantă devoțiune față de Dumnezeu:

Mă-nalț rostind o rugă. Cuvintele sunt sfinte,

Și îngeri întâlnesc în drumul meu spre sus,

Iar zorii rupți în clipe se risipesc în minte

Când îngeri luminați mă-ndreaptă spre Iisus. (...)

E ziua mea cea sfântă, zi sfântă, Luminată,

Ce pururi m-a întors din drumul rătăcit,

Din care-a lumii forță m-ar fi vrut zdruncinată,

Ca să mă pierd de Domnul în hăul adâncit. („Mi-e sete de iubire”)

Sunt sigur că vor mai exista iubitori de poezie și critici literari care, în anii viitori, vor cerceta mai amănunțit opera literară a tinerei poete Manuela Cerasela Jerlăianu căreia Divinitatea vedem că i-a răspuns și i-a conferit un mare har poetic, acela de a crea cu o relativă ușurință, în ciuda unor dureroase bariere fizice și momente dramatice care nu au avantajat-o, însă, ne bucurăm că de la un an la altul, volumele ei de versuri apar ca de pe o bandă rulantă, într-o evoluție constantă și perfect vizibilă. Din această cauză, analiza densității producțiilor ei literare - ca și în cazul de față - nu este o treabă prea simplă de realizat pentru cercetători. Numai o ființă de robustețe spirituală de înată ținută și cu o debordantă bogăție sufletească a putut rezista loviturilor sorții, fortificându-i poezia sa care plutește maiestuoasă peste vitregiile vieții.

Manuela Cerasela Jerlăianu a ajuns cu bine în fața porților de aur ale marii Cetăți a Poeziei eterne și șansele ca aceste porți strălucitoare să se deschidă curând cresc de la o creație la alta.

Cristian Petru Bălan

Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România

Membru titular al Academiei Româno-Americane și Științe și Arte,

Membru titular al Ademiei Româno-Australiene

14134161.jpg


.  |










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  CăUtare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!