poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 2492 .



Cristian Petru Bălan cu scenariul său de film despre viața lui Eminescu
eseu [ ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Bibliofilul ]

2018-07-08  |     | 



Cristian Petru Bălan cu scenariul său de film despre viața lui Eminescu (așa cum l-a văzut criticul Cezarina Adamescu):

MIRACOLUL EMINESCU O PREZENTARE ROMANȚATÃ ȘI COMPLEXÃ A VIEȚII LUI EMINESCU

(Primul scenariu de film despre Mihai Eminescu achiziționat oficial de Centrul Cinematografic București în 1967, prin contract cu autorul)


- Cristian Petru Bălan, „GENIU SUBLIM”, Editura Anamarol București.

Monumentala lucrare dedicată poetului nemuririi noastre, Mihai Eminescu, este rodul unei prodigioase munci de cercetare laborioasă, privind viața și opera lui, trecută prin filtrul propriu, transfigurată artistic sub forma scenariului cinematografic. Reper esențial al românilor, el reprezintă din totdeauna, un simbol de netăgăduit al culturii românești, de peste un veac și jumătate, dar chiar și în această ipostază, rămânând, mai actual ca oricând. Minuțioasă și atent pregătită, lucrarea ”Geniu sublim” a fost lăsată la păstrare și a stagnat prin mai multe sertare, a fost reluată de câteva ori, îmbunătățită cu noi informații și elemente de actualizare, structurată și stilizată, conform noilor uzanțe ale cinematografiei românești actuale. În această manieră, își așteaptă confirmarea și, poate, ecranizarea amânată care ar aduce elemente noi în istoria literaturii și a cinematografiei românești, dacă cei înditruiți cu dezvoltarea culturii, ar avea inspirația și buna voință de a o recepta, așa cum merită și de a-i acorda o șansă, nu numai autorului, dar și lui Eminesc însuși. Figură emblematică a poeziei românești, Mihai Eminescu și-a dovedit din plin apartenența la neamul din care s-a ivit în lumină. După propria mărturisire a autorului, nici domnia sa nu s-a putut sustrage mirajului copleșitor care a rămas în conștiințele românilor drept Luceafărul poeziei românești. Cristian Petru Bălan exercită, de o viață, o dublă dovadă de dragoste față de acest simbol românesc: prin literatură și prin pictură. I-a dedicat opere importante, așa cum un învățăcel îi dedică maestrului întreaga capacitate de creație. Autorul a pictat mai multe tablouri cu chipul genialului poet, a sculptat două busturi ale acestuia, i-a dedicat două cărți acestui simbol absolut al românismului, ”părintele de drept al limbii române moderne”, ”piscul cel mai înalt al genialității noastre creatoare”, cum îl numește Cristian Petru Bălan. De aceea, autorul acestui scenariu, a simțit că e de datoria lui să scoată la iveală aceste dovezi ale admirației sale neprecupețite față de genialul poet. Alăturându-se marii galerii de oameni de litere care au studiat și aprofundat viața și opera lui Mihai Eminescu, autorul a înțeles că mărturia sa adaugă o picătură în oceanul de cercetători și admiratori ai poetului singular, care, în scurta viață, s-a preocupat, nu numai de valorificarea frumosului prin acuratețea limbii, dar și de binele și prosperitatea ei, înfierând cu vehemență în articolele sale politice și sociale, defectele societății timpului său. Personalitate mondială, romanticul poet a fost tradus în mai toate limbile globului și cei mai mari oameni de cultură și artă s-au pronunțat despre viața și opera lui. Toate enciclopediile de pe glob l-au inclus în paginile lor. Cristian Petru Bălan vine cu date concrete despre toate aceste elemente biografice despre Mihai Eminescu și enumeră și sursele referențiale. Autorul aduce argumente și dă mărturie despre cazuri concrete de profesori care au fost persecutați și închiși, în anii ’50 ai teribilei terori comuniste, pentru că au îndrăznit să-l predea pe Eminescu în școli și universități, deși acesta era interzis (cel puțin, anumite poezii, cum este ”Doina”). Iar cărțile lui, date la maculatură, pentru a fi topite în fabricile de hârtie, doar pentru că aveau publicate în ele, poezia ”Doina”.
Volumul acesta, conține, pe lângă povestea lui Eminescu și multe evocări referențiale din vremea când autorul era elev. Sunt amintiri emoționante scrise cu mult discernământ, cu patos, urărind firul adevărului istoric. De pildă, episodul epurării bibliotecilor, când sute de mii de cărți erau transportate cu trenul către fabrica de mucava din Scăieni pentru a fi topite.În același timp, familia marelui poet avea de suferit, nepotul de frate, Gheorghe Eminescu, colonel în rezervă, trimis la închisoare doar pentru că făcea parte din aceeași familie. Astfel înțelegea regimul să distrugă ideile progresiste ale poetului și gazetarului Eminescu. Cartea aceasta este extrem de interesantă prin ineditul aspectelor pe care autorul le pune la dispoziția cititorului. E o carte cum nu s-a mai scris, o valoare națională, și chiar internațională, care ar trebui citită de toți cercetătorii interesați de viața celui mai mare poet român, cunoscut în lume prin amploarea și densitatea operei care a fost scrisă într-un timp foarte scurt, până la 33 de ani, ca și prin diversitatea genurilor abordate: poezie, proză, articole, teatru, povești, publicistică.
După 30 de ani de la elaborarea acestui scenariu (scris la 29 de ani), și care a suferit și el destule avatarii regretabile, a fost supus cenzurii și este o minune că autorul a putut să-l păstreze, așa cum l-a scris. Unul din aceste dezastre, mărturisește autorul, a constat în vânzarea scenariului de către noii locatari ai casei confiscate de comuniști din localitatea Scăieni-Prahova și vândut pe o sticlă de țuică. Alte lucrări de artă, manuscrise, obiecte personale, au fost arse, distruse cu sălbăticie, înstrăinate, numai pentru faptul că autorul a părăsit țara împreună cu familia, în anul 1985. Pentru cei care-și scriu cărțile pe calculator și le salvează pe memorii portabile, acest lucru pare de pe altă lume. Însă, la timpul respectiv, cărțile erau păstrate în manuscris, scrise și 4 corectate ad manum și astfel se puteau distruge sau pierde ușor. Să ne amintim de marele scriitor Marin Preda care, în anul morții sale, 1980, își purta manuscrisul romanului ”Cel mai iubit dintre pământeni”, peste tot, într-o servietă, de teama de a nu-i fi confiscat sau chiar furat. Pentru realizarea acestei vaste și interesante scrieri biografice despre Eminescu, autorul s-a documentat minuțios, a întreprins multe călătorii de documentare ”pe urmele lui Eminescu”, a fost în locurile pe unde a peregrinat el, a strâns documente și impresii din biblioteci, așezăminte de cultură, în măsura în care s-au păstrat. Documentarea nu a încetat nici după ce acest scenariu a fost terminat, adăugându-se ulterior multe alte date și informații interesante de istorie literară. De fapt, abordarea acestui vast subiect este, practic, inepuizabilă. Mereu se vor găsi surse, noi și vechi informații și oameni onești care ar fi interesați să le prelucreze. Și, într-aceasta ar consta miracolul Eminescu. Empatia care s-a născut pe timpul documentării, peregrinării prin locurile pe unde a călcat poetul, este și ea, de domeniul fantasticului, cu toate că autorul relatează despre date și lucruri reale, cunoscute deja din biografia poetului. Cu toate greutățile, varianta prezentată în acest scenariu respectă întrutotul adevărul biografic, bibliografic și istoric, evocând ”un Eminescu veridic, uman, palpabil, plin de calități care i-au pus de fiecare dată în umbră omeneștile defecte”, după propria mărturisire a autorului. Acest virtual film documentar artistic este, desigur, o frescă fascinantă a unui creator, de numele căruia se leagă definitiv, Poezia română, rămas în conștiința dar și în inima românilor ca modelul absolut de poet și scriitor al nației române. Imediat după această introducere, autorul prezintă o listă lungă a personajelor (cca.220) ca și multe alte personaje episodice, în ordinea apariției în scenă. A conduce cu mână sigură, destin personaje care intră și ies, își desfășoară rolul, respectând adevărul istoric, completat cu imaginația autorului scenariului, nu e lucru ușor. Structura scenariului, de asemenea, a fost minuțios alcătuită, în cele mai mici amănunte. Cu mențiunea că acțiunea se petrece între anii 1858- 1889. Prima secvență scenaristică se numește ”Pregeneric” și e datată și localizată ”Ipotești: miezul unei nopți de iulie 1924...” În mod normal, acțiunea ar fi trebuit să înceapă cu nașterea, urmând cursul firesc, copilăria, adolescența, tinerețea lui Eminescu. Însă, acțiunea scenariului începe în 1924, la Ipotești, într-o noapte de iulie, când, soldații unui Regiment de infanterie din Botoșani au înconjurat casa care a aparținut lui Mihai Eminescu, soldați aduși de noii proprietari, moșierii Constantin și Maria Papadopol. Soldații devastează casa, dezgolesc acoperișul, distrug stâlpii de susținere. În orice împrejurare, demolarea unei case este o priveliște destul de tristă, deprimantă, ca și prăbușirea unui arbore secular. E noapte. Casa, bătrână și neputincioasă, cade sub loviturile brutale ale târnăcoapelor militare. Pentru completarea peisajului dezolant, autorul a pus și un stol de lilieci buimaci, treziți din odihna lor nocturnă și țipătul sinistru al unei cucuvele, acompaniată de lătrăturile unei cete de câini. Autorul a reușit să alcătuiască un tablou mișcător din mulțimea sătenilor care, treziți în miez de noapte de urletele câinilor și dându-și seama de nelegiuire, au alergat să vadă ce se întâmplă cu casa poetului, în fața căreia, de câte ori treceau pe acolo, își plecau fruntea cu pietate. Indicațiile regizorale ale autorului privitoare la acest tablou, sunt generoase și edificatoare. Glasul unui țăran lămurește lucrurile: ”Lacașul ista-i pentru noi bisearică!” Țăranii încearcă în zadar să-i împiedice pe cătane să demoleze casa. Scriitorul respectă graiul moldovenesc, cu arhaismele și regionalismele, atât de specifice: mocârțani, bolânzești, a copchilărit, cubelc, murul, bâcâia, cabestan, pătărania, bleojdit, conțopeală, harabală, împiciorogat, întâlnișul, limbământul, chervane, hurdubăitul, paricopitați ș.a. Ar fi mult prea multe ca să le enumerăm pe toate. În cele din urmă, maiorul Papadopol și cătanele lui, sunt alungate de săteni cu torțe și huiduieli, pentru că au îndrăznit să devasteze casa ”domnului Eminescu, mândria Botoșenilor”. Puțin a mai rămas din casa căminarului și sătenii privesc cu jale ruinele, ”ca la agonia unui muribund”. Capetele țăranilor se descoperă ca la mort, ori ca la intrarea în biserică. Respectul, pietatea țăranilor pentru numele Eminescu sunt aici, la casa nașterii poetului, ca dinaintea icoanelor. Jocul flăcărilor, trosnetele și pârâiturile pereților, prăbușirea zidului din față, au un efect copleșitor asupra sătenilor. Acesta a fost un intermezzo care a premers acțiunea.
Pe acest fundal vizual și sonor, se proiectează imagini din trecut, pe când casa era înfloritoare sub râsetele copiilor. Și de aici, de fapt, începe basmul numit Mihai Eminescu, un basm cum n-a fost altul în neamul nostru. Ne întoarcem în timp... Autorul încadrează foarte bine în peisaj, casa abia construită a căminarului Gheorghe Eminovici, curtea cu flori pitice și agățătoare, armonia care domnea în gospodărie. Mușcatele râd la ferestre. Un tablou cât se poate de idilic, din care nu lipsește, pe acoperiș, perechea de berze așteptându-și puii, semn că în casa aceea există sau vor exista copilași. Apare și mama Raluca Eminovici, într-o scenă domestică, împletind un lucrușor cu andrelele. În acest tablou idilic și policrom, se aude clar, vocea crainicului, relatând cu o voce caldă, povestea neasemuită a poetului neasemuit. Fondul muzical, imaginile cu gospodăria căminarului, vocea crainicului, se armonizează, creându-ți mirifica senzație că ai pătruns într-un basm românesc. Indicațiile autorului țin loc și de indicații regizorale. Într-o alternare bine studiată, se aude și glasul poetului, recitând un fragment din poezia ”Din străinătate” în care evocă ”natala mea vâlcioară”. Condeiul iscusit al autorului știe să re-creeze atmosfera de atunci, la care a adăugat câte un strop din aroma lui sufletească.
În capitolul numit ”Copilăria” este descrisă în amănunt casa părintească, cu toate acareturile, corespunzător unui boiernaș cu rang modest, așa cum a fost Gheorghe Eminovici. Alături de cei 11 copii și de vrednicii părinți, un personaj important: câinele Șoltuz, tovarăș de joacă omniprezent în viața copiilor. Scenele sunt vizuale grație măiestriei condeiului acestui autor. Nici nu se putea altfel. Imagini neasemuite, văzute cu ochii minții, fie din curte, fie din livadă, fie în alte ipostaze. Personajele: doi copii, frații Iliuță și Mihăiță Eminovici se joacă împreună cu Șoltuz. Indicații scurte, completează tabloul acesta idilic. Viitorul poet are o fantezie pe măsură și el consideră că toate orătăniile curții, ba și nepoftitul șarpe, apărut sub nuc, ar putea fi personaj de basm și-l împiedică pe fratele Iliuță să-l omoare. Acest lucru dovedește cu prisosință, sensibilitatea copilului, dar și fantezia lui care avea să se manifeste mai târziu în chip magistral. Fantezia copilului debordantă (numită mai târziu, inspirație), este alimentată și de cărțile de povești și de aventuri pe care i le citește Iliuță, cum e Robinson Crusoe. Curios din fire, vrea să cunoască viața tuturor viețuitoarelor și mai ales, să le hrănească. Lumea magică a copilăriei este plină de minunății: viețuitoarele ascultă, vorbesc, se mișcă, după capriciile copiilor. Autorul scoate în evidență istețimea și sensibilitatea copilului Mihăiță. Atent la tot ce se petrece în jur, copilul percepe rosturile firii și le descrie în felul său, nu lipsit de imaginație, din care putem întrezări poetul de mai târziu. Despre melcul care și-a scos cornițele, așezat pe o frunză, viitorul poet spune: ”Alunecă încet, încet, de parcă ar pluti o lebădă de zăpadă pe-o baltă de smarald...Și în urma lui lasă o potecă de argint, presărată cu diamante aurite care ar putea să ajungă până colo, în pădurea de lângă noi, la casa zânelor...” Lectura e atât de plăcută și interesantă încât atrage, nu numai categoria de cititori elevați, din lumea filmului, dar și pe copii și tineri. Este vârsta la care copilul face greu distincția dintre realitate și fantezie, dintre lumea lui și lumea basmelor, cu personajele lor. Copiii născocesc din nimic o poveste și nimeni nu-i poate convinge că nu e adevărată. În intimitatea casei căminarului facem cunoștință cu încăperile în care se găsesc dulapuri pline cu cărți în mai multe limbi, legate în piele, pe pereți, portrete de domnitori pictate de Anton Zigri, un pictor german. Aici este și biblioteca și biroul tatălui, iar agățat de tavan, un candelabru de cristal de la Viena. În dormitorul părinților, pe un perete de la răsărit, se află icoana ferecată în argint, a Maicii Domnului.
Cum era și firesc, între copilul Mihai, atât de sensibil și cu o imaginație bogată și mama lui, Raluca, există o relație specială și o afecțiune maternă și filială deosebite. Nu e de mirare, așadar, că Mihăiță, este atent mai mult la cele spirituale, la poveștile pe care mama i le citea sau relata, decât la mâncare. Un tablou mișcător: mama șezând pe pat și copilul, pe covoraș, cu capul în poala măicuței, așteptând continuarea poveștii despre omul cel sărac și nuca fermecată. Și mama, mângâindu-și copilul pe creștet, zâmbindu-i amar. Scrierea lui Cristian Petru Bălan este îmbunătățită cu o sumă de ziceri proverbiale și aforistice, unele din popor, altele din gânditorii de seamă ai lumii, și asta în graiul moldovenesc din vremea de atunci, puse în gura tatălui și a mamei Raluca: ”Șine plânje pentru toată lumea orbește”; ”Când începe să-i iasă barba fiului tău, tu rade-ți-o întâi pe a ta...”; ”Numa din hoinăreală știi că nu se face nimeni om!”; ”Căci datoria e ca râia, Ralucă, - și oricum te-ai scărpina, de ea tot nu scăpi...”; ”sărăcia este zestre bogată di la tata...” Ambiția căminarului Gheorghe era să-și vadă copiii la școli înalte, precum cele nemțești, cu meserii bune. ”Vreau să-i văz oameni mari, Ralițo, înțălegi? Să-i văz fericiți pi la casili lor. Că eu n-am să le pot lăsa altă avere mai mare decât numai onoarea și meserii sănătoase. Zestre să le dau...nu am. Zestrea e doar pentru fete. Băieții trebuie să-nvețe, așa cum am învățat eu însumi să învăț, dar n-am putut”. Tatăl a slujit la moșia boierului Costache Balș, fiind pentru acesta, după propria mărturisire, ”și scriitoraș, și sluger și căminar...cu zapis semnat chiar de Grigore Sturza Vodă, domnul Moldovei”. Adevărul e că moșia Ipotești, pe care căminarul o cumpărase de la boierul Hurmuzachi, l-a condus la multe datorii pe care tatăl, cu greu le putea onora. Și așa, din datorie în datorie, trăiau cu cei unsprezece copii, dintre care, trei au murit de timpuriu. Firea, însă, miloasă a copilului, avea să se manifeste încă din primii ani de viață ai viitorului poet, prin aceea că dăruia mâncarea slugilor din curte, lăsându-se pe sine flămând. O calitate destul de rară la copii, care vor totul pentru ei. Este cunoscută această latură caritativă a viitorului poet național. Și acasă și la Cernăuți, el își împărțea bucățica de pâine cu cei săraci și infirmi. Micuțul Mihai, dezvoltă încă de pe atunci, o latură generoasă și pune preț pe prietenie. Așa este prietenia cu Moș Miron prisăcarul, în a cărui prisacă adeseori poposea, ca să stea de vorbă cu bătrânul frumos și înțelept și să cerceteze albinele. Este vârsta tuturor curiozităților și micuțul vrea să știe tot, să afle cât mai mult despre lucrurile și viețuitoarele care îl înconjoară și îi țin tovărășie. În fantezia lui bogată, istețul copil nu prea face distincție între lumea reală și lumea basmelor și i se pare că, o aripă de la regina albinuțelor, te poate ajuta la nevoie și întreg neamul albinăresc va da fuga să te scape de necaz. De la acest moș falnic și sfătos, cu plete și mustață colilii, copilul avea să învețe multe vorbe bune și sfaturi folositoare. Descrierile autorului constituie pentru noi un bun prilej de a afla despre tradițiile poporului român, mai ales din zona Moldovei și Bucovinei, privind portul popular, gastronomia, datinile bisericești, obiceiurile de nuntă, botez și înmormântare, arhitectura caselor țărănești din această zonă mirifică, perpetuarea învățăturilor strămoșești și multe alte datini. În toate se remarcă evidențierea elementului autohton, de neconfundat. Și nu se putea ca autorul să nu zugrăvească și un colț de natură, atât de iubit de copilul, apoi de adolescentul și tânărul Eminescu, în subcapitolul intitulat: ”La balta din pădure”. Aici au loc bătălii cu o armată de broaște și cu împăratul lor, pe care, cei doi copii îi fac prizonieri, pentru ca mai târziu, să-i elibereze în lac. Următoarea secvență cuprinde școala din Cernăuți, unde copilul de opt ani este dat la învățătură. Suntem în anul 1858, la ”Național Hauptschule”, școala greco-orientală din orașul Cernăuți, oraș din nordul Bucovinei, ocupat de Imperiul Habsburgic la acea dată. Școala era influențată de sistemul de învățământ prusac, ca toate școlile din Imperiul Austro-Ungar. Mihai a fost înscris direct în clasa a III-a primară, fiind socotit al 15-lea la învățătură, din cei 72 de elevi. Pentru ilustrarea acestui capitol, autorul oferă indicații regizorale. Aici, copilul va sta în gazdă la domnul Aron Pumnul, pe care îl va plânge la moartea lui, în poezia cu titlul ”La moartea lui Aron Pumnul”, poezie care deschide volumul de versuri de mai târziu. Un loc de meditat, de citit și de recreat este situat pe malul Prutului, în dumbrava de la Horecea, unde copilul se duce să citească poeziile populare culese de cel mai mare poet de atunci, Vasile Alecsandri, dintr-o carte împrumutată de la un coleg de-al său, Costin. Următorul tablou este chiar în acest loc mirific, unde copilul poposește în după amiaza de septembrie târziu, ca să facă cunoștință cu ”veselul Alecsandri”, dar și cu ”Miorița”, culeasă de bardul de la Mircești, care-i aprinde imaginația copilului. Descrierea locului este încântătoare. Citind cu voce tare și emoționat, copilul are capacitatea extraordinară de a transforma literatura în imaginile vieții pe care le are sub priviri, dar și viața propriu-zisă să o prefacă în poezie. Fantezia lui nu are limite. Ea pune în scenă versurile baladei populare cu o forță de sugestie extremă. Când și când, autorul lucrării operează cu simboluri, cum e cel al Luceafărului, apărut pe neașteptate în dumbrava de pe malul Prutului. A doua zi, la ora de matematică, Mihai va comite prima lui poezie, influențat de poeziile populare culese de Alecsandri, fapt ce i-a atras mustrările domnului Litviniuc care, prinzând de veste că tânărul Mihai se ocupă de poezii în ora de matematică, îi rupe poezia și-i aplică o corecție grozavă; patru nuiele la palme, ca să țină minte, să nu mai comită poezii. În urma acestui incident, Mihai fuge de la Cernăuți, mergând acasă pe jos, vreme de câteva zile, deși știa că acasă n-o să-l aștepte nicio bucurie. Conu Gheorghieș îi aplică o pedeapsă cu harapnicul, în speranța că de acum îi vor intra mințile în cap... Mințile i-au intrat, dar poezia nu a vrut să-i iasă din cap. În următorul tablou, Mihai este dus din nou de Vasile Rusu și de căminarul Eminovici, la școala din Cernăuți. Suntem în data de 25 ianuarie 1859 și încă se aud ecourile marii Uniri a Principatelor Române. În piața din mijlocul orașului, căminarul cu fiul lui asistă la o manifestare de bucurie spontană, pentru înfăptuirea acestui ideal, visul de veacuri al tuturor românilor și primul pas decisiv spre întăptuirea României Mari. În piață răsună acorduri din cântecele ”Hora Unirii”; ”Deșteaptă-te, române”, și multe urale. În această piață, Mihai își întâlnește frații, veniți la demonstrație, pe Șerban, Niculae și Iorgu, (cel care ”când râdea se schimba vremea”, așa cum îl descrie poetul mai târziu). Bucuria lor nu are margini. Spontan, tânărul Eminescu, inspirat, compune niște versuri sub forma unor lozinci, adecvate momentului măreț, pe care frații și prietenul lor, Costin, le strigă în piață. Aceasta este prima ”ieșire în public” – cu lectura versurilor – a tânărului poet. Și are parte de o galerie serioasă, toată piața îi scandează aceste versuri, electrizând atmosfera. Toată manifestația este oprită de intervenția autorităților. Mulțumea este brutal împrăștiată. Drapelele tricolore subt rupte și călcate în picioare, ca și portretul lui Cuza. Următorul tablou își schimbă locația. Suntem în casa lui Aron Pumnul, în biblioteca personală a revoluționarului pașoptist ardelean, refugiat la Cernăuți. Mihai stă aici de aproximativ doi ani și-l ajută să-și aranjeze biblioteca. Este raiul viitorului poet. În biblioteca acestui cărturar, copilul Mihai găsește găsește și cărți scrise chiar de Aron Pumnul: ”Convorbire între un tată și un fiu asupra literelor românești”, tipărită în 1850, chiar când s-a născut Eminescu și manuscriptul cărții ”Lepturariu rumânesc cules den scriptori rumâni”, tomurile I, II și III, semnate Arune Pumnul. Dascălul îi deslușește tânărului de 9 ani, din poeții vechi, ”apostolii literelor românești”, ce-au scris ”o limbă ca un fagure de miere”. Lucrările a peste o sută de autori români, cum nimeni altul nu culesese până atunci.
Tânărul Mihai urmează mai departe la gimnaziul K.K.Ober-Gzmnazium. A doua gazdă de la Cernăuți este Nicolae Țirțec, un birjar jumătate rutean, jumătate polonez, pe strada Sfintei Treimi. Mihai a fost unul din cei 20 de chiriași ai acestui birjar. În podul casei lui, băieții joacă prima piesă de teatru, sub ochii uimiți ai privitorilor. Piesa este de Kotzebue și este în limba germană. Condițiile de la această gazdă sunt precare, dormitul în comun pe saltele, într-o gălăgie infernală, cu bătăi cu perne, cu puricii laolaltă, cu mâncare proastă și puțină, cu gărgărițe în mâncare, și peste toate, asprimea birjarului polonez, toate-l fac pe tânărul Mihai să dorească să scape de asemenea găzduire. Cu toate acestea, tinerețea își spune cuvântul. Ca orice puștani, ei merg la furat mere, bat mingea pe maidan, joacă jocuri de noroc cu cărți, spun anecdote și bancuri, joacă piese de teatru în podul casei, fac tot felul de năzdrăvănii. Mihai citește la lumânare din „Istoria Universală” de Weller, „Povestirile lui Hoffmann”, scrie versuri și într-o magazioară din curte, făcută din scânduri, amenajează o expoziție de fotografii și chipuri decupate din ziare nemțești. Este prima expoziție de acest fel numită ”Galeria de tablouri”, pentru care percepe taxă de intrare, în mere și nuci precum și alte fructe. Altădată, puștii fac măști din bostani și se costumează în fantome din cearșafuri albe, ca să-i sperie pe cei slabi de înger. Pozne copilărești, nevinovate. Între timp, profesorului Aron Pumnul i se înrăutățește boala, dar tot își face curaj să predea lecții despre formarea limbii române. Și tot profesorul Aron Pumnul îl investește pe tânărul Mihai cu demnitatea de bibliotecarul său personal. Tot ce vedea, tot ce trăia tânărul elev din Ipotești, este trecut prin filtrul personal și transfigurat apoi, în versuri sau în notații pe care le va folosi mai târziu. Astfel, contemplarea unui splendid răsărit de lună, îi provoacă fiori metafizici, pe care mai târziu îi transformă în celebrele poezii, mai cu seamă în ”Luceafărul”. După o nouă fugă de la gimnaziul german și o nouă aducere la Cernăuți, tatăl îi găsește o gazdă la profesorul de franceză Victor Blanchin. În cele din urmă, elevul Eminovici își continuă școala de la Cernăuți ca privatist, prezentându-se numai la examene. Precocitatea lui s-a transformat într-o neostoită sete de cunoaștere. Familia lui însă, suferă o pierdere ireparabilă: Iliuță, fratele mai mare, student la medicină, se îmbolnăvește de tifos exantematic și moare în iarna anului 1863. Iar în martie 1864, la Cernăuți, poposește pentru un spectacol, trupa teatrală Tardini-Vlădicescu, prezentând piesa ”Coana Chirița” de Vasile Alecsandri, dar și traduceri din piesele străine. Turneul acestor promotori ambulanți ai teatrului românesc constituie pentru tânărul Mihai Eminescu, un moment de răscruce. Teatrul reprezintă pentru el o atracție irezistibilă. Apariția doamnei Fani Tardini, înseamnă pentru el un eveniment unic și băiatul, de asemenea, este fascinat de personalitatea acestei mari actrițe. Numele Teatrului dramatic gălățean, de câțiva ani îi poartă cu cinste și respect numele acestei celebre artiste. Remarcat de celebra actriță italiană, tânărul Mihai este cooptat în trupa ce pleacă din nou în turneu spre Brașov. Și la marginea pădurii Ipoteștilor, în această vulcanică perioadă preadolescentină, are loc prima idilă a poetului. Cadrul este pregătit cu grijă de autor, totul în jur e mirific, natura cântă, e anotimpul propice iubirii. Scena e completată cu o melodie cântată de un cor care face aerul să vibreze: ”Sara pe deal” și într-adevăr se aude sunetul buciumului care ”cântă cu jale”. Aici apare o fetișcană de 13-14 ani, Casandra, nespus de frumoasă. Muzica le conduce idila și grăiește în locul lor. Amândoi sunt îmbătați de romantism și-și spun cuvinte frumoase. Și în timp ce ea îl declară cel mai are poet din lume, el, glumind răspunde că e ”cel mai mare poet din pădure”. Scenele de iubire cu Casandra sunt foarte idilice. Mai târziu, poetul o va evoca în versurile sale de dragoste. Drumul caravanelor cu trupa de actori îi prilejuiește tânărului bucurie și încântare în fața frumuseților pe lângă care trec, admirându-le. La Brașov, actorii sunt întâmpinați cu ovații și cu flori. Spectacolul cu piesa ”Maria Tudor” de Victor Hugo, în traducerea lui Costache Negruzzi, încântă publicul. Mihai a devenit sufleorul trupei. Acest lucru îi dă prilejul de a recita pasaje întregi, pe care le știa pe de rost, dându-le și interpretare. Memoria lui e prodigioasă, dar și pasiunea îl mistuie. La Sibiu se întâlnește cu fratele lui, Niculae. Aici va susține examenele la Gimnaziul Catolic. Examenele fiind luate, el obține o slujbă ca practicant la Tribunalul din Botoșani, apoi, în calitate de copist la Comitetul permanent al Județului. În ianuarie 1865 îl găsim din nou pe Mihai la Cernăuți, în gazdă la Aron Pumnul. Un tablou înduioșător înfățișează trecerea la cele veșnice a profesorului Aron Pumnul, a cărui menire au fost cărțile, și pe tânărul Mihai, îngenuncheat la patul lui, ascultând ultimele cuvinte rostite în șoaptă, cu blândețe, de către acest strălucit mentor. Aceste cuvinte sunt emblematice și chiar profetice pentru tânăr: ”Mihai... Aici... mă opresc eu... De aici... începe tu”. În acea noapte s-a născut acea poezie comemorativă dedicată maestrului său: ”La moartea lui Aron Pumnul”, care constituie debutul tipografic al poetului, fiind publicată în revista școlii din Cernăuți, cu contribuția profesorilor și a elevilor, care l-au cinstit și apreciat. Cu toată aparatura rudimentară de tipografiere, revista este scoasă în timp, cu poezia comemorativă a tânărului M. Eminoviciu, privatist. Aron Pumnul a avut o înmormântare fastuoasă, plâns de sute de elevii și profesori, colegi de catedră.
În februarie 1866, aflându-se tot la Cernăuți, Eminescu trimite poezii la revista, de mare prestigiu printre români, ”Familia”, din Pesta, al cărei director este tânărul Iosif Vulcan. Aici, autorul pune accent pe prietenia lui Eminescu, cu tânărul Teodor Ștefanelli, de care-l leagă dragostea pentru literatură. Tânărul poet este primit cu entuziasm de gimnaziști, care-l cunoșteau din paginile revistei ”Familia”. Figuri pitorești se perindă prin curtea seminarului, cum e cea a lui Chenderi-măgărariul, sacagiul care aduce apă cu măgărușul lui, Musurică. Chenderi știe o mulțime de povești și întâmplări cu care îi delectează pe gimnaziștii, viitori teologi. Un moment emoționant e acela în care Mihai pășește pe Câmpia Libertății, locul unde a fost înălțată tribuna Adunării celor 40.000 de revoluționari, la Revoluția de la 1848, loc marcat de o inscripție. Nu mai puțin impresionant este și momentul când pășește lângă Stejarul lui Avram Iancu, din Grădina Mitropoliei. Împreună cu Filimon Ilia, Mihai întreprinde o călătorie la Alba Iulia, la Asociația Transilvană ASTRA, unde-i vor întâlni pe marii cărturari ardeleni Timotei Cipariu și Gheorghe Barițiu, cei care vor înființa mai târziu o Societate Literară Academică, nucleul viitoarei Academii Române. Ședința Societății ASTRA are loc în incinta catedralei. După plecarea din Blaj, Mihai se reîntoarce la Sibiu. Aici se întâlnește cu Densușianu care îl ajută material cu haine, ghete și ceva de-ale gurii, pentru călătoria care-l aștepta, către Cetatea lui Bucur. În vara anului 1867 îl aflăm la Giurgiu, în docurile portului, muncind din greu la căratul mărfurilor sosite în port, alături de hamali și docheri. Încarcă și descarcă vapoare. Apoi se angajează grăjdar la hotelul de lângă port. După ce dă mâncare cailor și rânește în grajd, Mihai citește poezii din Schiller, spre uimirea unui domn care na mai văzut grăjdar să citească poezii nemțești și care se dovedește a fi Iorgu Caragiali, antreprenor și actor. Acesta avea nevoie de un sufleor pentru trupa lui de teatru, pentru 7 galbeni lunar. Și într-adevăr, peste puțin timp, Mihai pleacă împreună cu trupa teatrală a lui Iorgu Caragiali în turneu, cu căruțele. Prima oprire și primele spectacole, la Ploiești, apoi la Brăila, Galați și la București. Aici, vizitându-l acasă pe Conu Iorgu, îi întâlnește pe Mihai Pascaly, pe Costachi Caragiali, actor și profesor de retorică, și pe alți distinși oameni de cultură și artă. Mihai Pascaly și trupa lui de artiști colindă țara cu o caravană pe care scrie: ”Societatea Dramatică a Artiștilor Români”. Eminescu revede astfel Transilvania. Turneul acesta, în ținutul aflat sub stăpânirea habsburgică, a avut rolul de a trezi conștiința națională. Spectacolele date în limba română au încins inimile și conștiințele românilor de acolo. Și nu o dată, aceste spectacole au fost port-drapelul românismului autentic și au adunat mulțimi de transilvăneni care au aplaudat frenetic, au strigat lozinci și au înălțat tricolorul românesc. Sute de români în costume naționale scandau lozinci pentru țara împărțită, sfârtecată în chip nedrept. Și nu o dată, actorii au fost ridicați și purtați pe brațe de către public. Soția lui Mihai Pascaly, Matilda, se alătură trupei de actori, cu un copilaș mic în brațe, născut în acest turneu de prestigiu. Poartă un costum național și e înfășurată în cocardă tricoloră. La Arad, Eminescu se întâlnește cu Iosif Vulcan. Amândoi sunt bucuroși de întâlnire, prilej pentru tânărul poet să-i înmâneze ultimele poezii scrise, pentru revista Familia. Și tot aici, la Arad, spectacolul se prelungește cu o horă mare, încinsă în fața teatrului, aceasta transformîndu-se în ”Hora Unirii”, în care se prind, atât actorii trupei Pascaly, cât și sute de români prezenți. Poporul începe să cânte pe versurile lui Vasile Alecsandri. Nespus de fericit și emoționat, Eminescu intră și el în horă. Urmează plecarea la București pe Dunăre, spre Giurgiu, pe la Cazane. La București, în apropierea casei lui Pascaly, Eminescu își găsește o locuință, descrisă de Ștefan Cacoveanu, fostul lui coleg. În discuțiile sale cu Ștefan Cacoveanu, Mihai Eminescu îi expune crezul său literar și amănunte privind laboratorul său de creație: ”Te asigur că și lumea închipuirilor mele este frumoasă, Ștefane! Probabil mai frumoasă decât lumea tuturor basmelor luate la un loc. Iar eu nu fac altceva decât să încerc a transfera această lume superioară într-o prozodie românească nouă care să împingă structurile limbii înainte. Înțelegi?” De asemenea, îi face mărturisiri în privința scrierii și a publicării poemelor sale: ”Mai mult scriu decât public. A publica nu e tocmai simplu și reclamă o sumă de responsabilități, căci, ce e scris, scris rămâne!” Și iată-l pe Mihai Eminescu actor și sufleor al Teatrului Național din București, în trupa lui Mihail Pascaly. El joacă printre altele, rolul ciobanului din piesa ”Răzvan Vodă” de Bogdan Petriceicu Hașdeu. Tot în această perioadă se înființează „Societatea literară Orientul”, în Pasajul Roman.
Suntem în data de 1 aprilie 1869. Societatea este patronată de ilustrul poet Dimitrie Bolintineanu și are ca scop, printre altele, culegerea minunatelor producții folclorice românești. Într-o zi, în Cișmigiu se întâlnește cu fratele lui, Iorgu. În turneu prin Moldova, de data aceasta, caravana are șase căruțe. Călătoriile nu erau, însă, lipsite de riscuri. Unul din aceste riscuri este atacul tâlharilor, așa cum s-a întâmplat pe drum, când una din căruțe a fost atacată de patru tâlhari. Dar actorii din celelalte căruțe au ripostat și i-au pus pe fugă pe atacatori. O serie de orașe din nordul Moldovei sunt vizitate de trupa de teatru: Iași, Cernăuți, Botoșani. Aici îl întâlnește pe tatăl său. Întâlnirea e foarte emoționantă și Mihai se duce în vizită la casa părintească. Și tot aici, își rostește în fața părinților și surorilor, o năzuință vie: ”Și-am descoperit că avem o țară frumoasă, ținuturi istorice minunate ca-n povești care vor trebui unite cât mai curând într-o Românie mare. Tot ce-am să lucrez, tot ce-am să scriu de-acum încolo, tată, voi face numai pentru înălțarea, pentru gloria și libertatea neamului meu!” Dar tot aici, acasă, află și că prima lui iubire, Casandra, nepoata lui Moș Miron, a murit de inimă. Tânărul, răvășit, aleargă spre cimitir unde îmbrățișează crucea fetei, plângând în hohote. Pe aceste imagini, se sfârșește prima parte, despre copilăria lui Eminescu.
Partea a doua se preocupă de Tinerețea, maturitatea și sfârșitul marelui poet. Din 1869 îl găsim pe Eminescu student la Viena, la Facultatea de Filozofie. Este, după expresia autorului acestei lucrări, ”un tânăr de o frumusețe demonică, îmbrăcat luxos, după moda vremii”. Setea imperioasă de cunoaștere este însăși esența existenței lui. Aici urmează însă, cursuri și la Facultatea de Medicină și la Drept, și la Istorie, Literatură și filologie romanică, dar și cursuri de economie politică și de științe financiare și administrative, Drept internațional și Medicină legală și uneori, chiar de Matematică. Ca și Leonardo da Vinci, poetul a fost un spirit enciclopedist. Întâlnirea cu Ioan Slavici este un motiv de bucurie pentru amândoi. Își face aici mulți prieteni - Hosanu, Samson Bodnărescu, Râvneanu Alexandru-Chibici-Pasăre-turcească, pictorul bucovinean Epaminonda Bucevski, Teodor Ștefanelli, muzicianul Tomiță Micheriu, student la Conservator, numit ”paganinistul”, macedoneanul Caragiani, și alții. Merg împreună la restaurantele în care vin studenții români, mănâncă, beau vin, ascultă muzică interpretată de virtuozi români, și recită versuri din Eminescu. Este cunoscut aici și colegii îl îndrăgesc. Dar mai ales, îl respectă foarte mult. Este remarcabil faptul că, în acea vreme, românii cercetau revistele române, cum era ”Familia” apărută la Pesta și citeau foarte mult, învățând chiar pe de rost poeziile scrise de cei mai talentați, cum au fost Andrei Mureșanu, Vasile Alecsandri, Dimitrie Bolintineanu. Domnea un spirit deschis, în care se bucurau de performanțele celorlalți, ceea ce astăzi, cu greu se mai întâmplă. Iar când vreunul din ei era în dificultate, ceilalți puneau umărul și-l scoteau la liman. Pe un asemenea spirit de fraternitate adevărată se desfășoară evenimentele de la Viena, din anii studenției poetului sărac dar sclipitor, numit Mihai Eminescu. E o perioadă foarte fructuoasă. Mihai îi studiază pe Kant, Schopenhauer, și pe alți iluminați ai lumii. În această perioadă, tânărul poet merge la concerte, ascultă Beethoven, merge la expoziții în galeriile de artă, ia contact cu frumosul pe toate planurile și în special, în filozofie, cultură și artă. La Burgtheater vizionează piese importante, cum e ”Regele Lear”, jucat de marii actori ai vremii. Este invitat la serate unde e prezentă lumea bună a Vienei. Aici iau cunoștință cu valsurile lui Johann Strauss, cu muzica bună și manierele alese ale înaltei clase. O frumoasă, Elize, îl inspiră pe tânărul poet care-i face complimente și-i dedică poezii. Mihai Eminescu a militat totdeauna pentru cunoașterea și însușirea temeinică a limbii române literare, ca și îmbogățirea ei, în convorbirile lui cu ceilalți tineri care scriau. Ieni Slavici, de pildă, scria și vorbea în graiul ardelenesc și la propunerea lui Mihai, a început să-și corecteze scrisul și vorbirea, în limba română literară. Pentru aceasta îi aduce următorul argument: ”Adică limba maternă să ne fie mai străină? Ce părere ai? Te-ai gândit bine ce-ai spus? Sau m-ai văzut pe mine că scriu cum se vorbește la Ipotești la mine? – căci, să nu crezi că eu n-aș putea scrie în graiul dulce moldovenesc, dar aleg în primul rând cuvintele literare înțelese în toate zonele române; alese din fondul comun și având ambiția să îmbogățesc cu imagini puternice limba noastră...Asta îți cer, Ieni și ție și nimic mai mult!” Și continuă, în fața prietenului său: ”Într-adevăr, îți trebuie osteneală, strădanie, silință, efort, străduință, râvnă, zel, insistență, perseverență, diligență...” De toate acestea a dat dovadă tânărul student român, în scrierea capodoperelor sale, migălind pe texte, chiar și 3-4 variante, așa cum s-a dovedit. În același timp, era foarte generos, atunci când întrezărea în interlocutorul său, un talent care trebuia cizelat puțin: ”Eu te pot îndruma mai departe în forma literară și sunt sigur că ai să mă asculți, fiindcă știu că ești mai mult decât capabil. Aștept în tine pe marele prozator al României, crede-mă!” Un adevăr de necontestat, subliniat de autor: ”Eminescu l-a format pe Slavici ca scriitor. Fără prietenia lui cu marele poet, nimeni n-ar fi auzit astăzi de Slavici.” Aici, la Viena, Eminescu scrie la romanul lui, ”Geniu pustiu” sau ”Naturi catilinare”, precum și la o serie de poezii, cum e ”Împărat și Proletar”, în care folosește decorul de la birtul de mâna a 3-a, ”Tata Moritz”, cu odăi întunecate de tavernă proletară. ”Suntem martorii - subliniază autorul – închipuirilor literare ale poetului, concretizate în imagini romantice, aproape fabuloase, ale revoluției pașoptiste din Transilvania...” El trăiește intens acțiunile pe care le transpune pe hârtie. Un eveniment deosebit al anului 1870, chiar în data de 1 Ianuarie, este vizita poetului la Dobling, Austria, la fostul domnitor Alexandru Ioan Cuza, un mic palat în care omul politic stă temporar cu chirie. La intrarea în palat, alături de studenii români urători de Anul Nou, Mihai Eminescu rostește o cuvântare scurtă din partea tuturor românilor, care-l consideră încă, domnitorul lor. Tot în anul 1870 își face debutul publicistic în revista ”Albina”, apoi în ”Federațiunea” din Pesta, cu articole polemice, susținând ideea sfîrâmării Imperiului Habsburgic și eliberarea Transilvaniei. Iar basmul ”Făt-Frumos din lacrimă” inaugurează în literatura română apariția basmului cult de factură romantică. Dar prestigiul lui va crește incontestabil, o dată cu publicarea poeziei ”Venere și Madonă” urmată de puternice ecouri în lumea literară dar și în mediul studențesc din Viena. Acasă la Titu Maiorescu, Iacob Negruzzi îi înmânează acestuia un plic cu poezii eminesciene. Criticul este vădit impresionat. Aici mai este și cumnata lui, numită Mite Kremnitz care îi citește și ea poeziile, încântată. În călătoria lui Negruzzi la Viena, acesta caută cafeneaua Troidl, locul de întâlnire al studenților români și îl caută pe Eminescu, cu invitația de a face parte din grupul de scriitori și poeți de la ”Junimea”. Se constituie Societatea ”România Jună”, al cărei președinte este ales Ioan Slavici, iar secretar, Mihai Eminescu. În 15 august 1871, este sărbătorită Mănăstirea Putna, la 400 de ani de la zidirea ei. Mii de oameni vin în pelerinaj la marea sărbătoare. Surpriza cea mare pentru Eminescu este întâlnirea cu tânărul compozitor Ciprian Porumbescu, autorul celebrei ”Balade”, cântată de un veac și jumătate de toți interpreții de vioară. În fața generoaselor perspective oferite de Titu Maiorescu pentru tânărul Eminescu, acesta acceptă invitația de a deveni membru al Societății ”Junimea” din Iași. Muzicianul Toma Micheriu și sora lui, Natalița petrec împreună cu Eminescu într-o pădure la marginea Botoșanilor. La o ședință a ”Junimii”, Eminescu citește nuvela ”Sărmanul Dionis”. Ședințele se țin, acasă la Maiorescu, în fiecare sâmbătă seara. E adunată aici, crema culturii, alături de Maiorescu, Iacob Negruzzi, P.P.Carp, Vasile Pogor și Leon Negruzzi, dar și Mite Kremnitz, scriitoare de limbă germană, Matilda Cugler și chiar Veronica Micle. După terminarea lecturii, cei doi, Mihai și Veronica încropesc o conversație foarte agreabilă.
În luna noiembrie 1872 Eminescu pleacă la Berlin cu trenul, iar în decembrie se înscrie la Universitate, unde urmează cursuri variate de filozofie, istorie, economie politică, drept, geografie și lingvistică. Pentru a-și procura mijloacele de trai este nevoit să accepte un post la consulatul român de la Berlin, condus de Theodor Rosetti și apoi, de Nicolae Krețulescu. În timpul liber, traduce din ”Critica rațiunii pure”. Scrie multe poezii. Căzându-i în mână o carte de basme românești culese de călătorul german Richard Kunisch, în 1873 versifică două dintre ele: ”Miron și frumoasa fără corp” și ”Fata în grădina de aur”. Din ele va izvorî mai târziu, perla poeziei românești, ”Luceafărul”.
În 1874 îl regăsim reîntors la Iași, după pierderea celor doi frați: Iorgu și Șerban, primul care s-a sinucis și al doilea, răpus de ftizie. Ajuns la Iași, se angajează bibliotecar la Biblioteca Centrală. Într-una din zile este vizitat de Bogdan Petriceicu Hașdeu. Aici, Eminescu se ocupă de manuscrise vechi, incunabule, face schimb de manuscrise cu librari și anticari și păstrează în fondul vechi al bibliotecii, documente unice, de importanță maximă. Întrebat de B.P.Hașdeu când mai are timp să scrie poezie, Eminescu răspunde: ”Aveți dreptate. Însă poezia când bate la porțile inimii, te oprește de la orice treabă cerându-și drepturile ei.” În micul și cochetul ei salon, Veronica Micle și soțul ei, rectorul Universității, Ștefan Micle, îl au ca oaspete pe Mihai Eminescu. În fața unei cafele, ei își expun convingerile în privința relativității Timpului și a Spațiului. La Iași, Eminescu primește o locuință în curtea Bisericii Trei Ierarhi, prin grija directorului școlii, Samson Bodnărescu, prieten cu poetul. El stă în aceeași cameră cu Miron Pompiliu și cu Ioan Slavici. Ajuns ministru al Instrucțiunii Publice, Titu Maiorescu îl propune pe Eminescu, revizor școlar pentru districtele Iași și Vaslui. Sub teiul din Copou, Mihai și Veronica se întâlnesc și-și fac confesiuni. E un moment emoționant, presărat cu versuri proprii, la care tânăra doamnă Micle, izbucnește în plâns. Între ei se leagă un sentiment puternic, pe care nici o piedică nu l-ar mai putea opri. Este notorie iubirea dintre cei doi, care a dăinuit și după moartea poetului. De altfel, Veronica s-a stins la puțină vreme după aceea, practic, după 50 de zile, la Mănăstirea Văratec. Eminescu își începe munca de revizor școlar, colindând satele din județul Vaslui, unde erau școli. El e în același timp, inspector, curier, copist, registrator, conferențiar cu învățătorii, examinator. Astfel poetul intră în contact cu oamenii de prin sate, în chip nemijlocit. În ciuda muncii aspre, a peregrinărilor pe orice fel de vreme prin noroaie, Eminescu descoperă la Școala nr. 2 de băieți din Păcurari-Iași, un învățător vrednic, Ion Creangă, pe care Eminescu îl va recomanda la Junimea drept unul din cei mai mari povestitori ai lumii. În continuare, participăm la una din lecțiile învățătorului Creangă, în Păcurari, asistat de revizorul școlar Mihai Eminescu. Este un pasaj încântător al scenariului, care înfățișează iscusința moldoveanului de a-i învăța pe copii și de a le spune povești. Cristian Petru Bălan propune, după metoda ”filmul în film”, ecranizarea poveștii ”Prostia omenească”, scrisă de Ion Creangă. Aceste procedeu este de mai multe ori folosit în acest scenariu. Eminescu face o vizită la ”Bojdeuca din Țicău”, unde Creangă și odraslele lui locuiesc împreună cu Tinca, femeia lui.
Timpul petrecut la bojdeucă este plăcut pentru amândoi. Sunt redate aici, fragmente din Amintirile lui din copilărie, pe care învățătorul le istorisește cu mult haz. Este subliniat îndemnul lui Eminescu pentru învățător, ca să aștearnă pe hârtie, tot ce-i povestise lui, dar și poveștile pe care le spunea zilnic copiilor la școală. În 15 august 1876 are loc un eveniment foarte trist în viața lui Eminescu. Mama lui, Raluca, trece la cele veșnice. La durerea pricinuită de pierderea celei mai scumpe ființe, mama, se adaugă și procesul intentat de baronul Petrino Dimitrie, lui Eminescu, sub acuzația că ar fi sustras niște cărți și mobilier de la Biblioteca Centrală a municipiului Iași, unde Petrino îi preluase postul de director. Se menționează rechizitoriul și depoziția inculpatului Mihai Eminescu la acest proces. În cele din urmă, negăsindu-se nici o vinovăție, dosarul a fost clasat în decembrie 1876. În scena următoare îi regăsim pe Creangă și pe Eminescu la celebrul restaurant ”Bolta Rece”. Rămas fără slujbă, fără mijloace materiale, cu un proces recent care i-a zdruncinat încrederea în oameni, în doliu după scumpa lui mamă, fără casă, dezorientat și trist, poetul se confesează prietenului său, lui badea Ionică, la o stacană cu vin. El îi mărturisește acestuia: ”Dacă stau să mă gândesc bine, eu nu știu ce să mă fac; nu știu încotro s-o apuc...Rămas acum fără o poziție materială asigurată, fără adăpost, fără slujbă, voi fi nevoit să reiau toiagul pribegiei...Numai o singură fericire ar renaște în sufletul meu: dacă aș putea să ascund nedreptatea! Ah, posteritatea nu vreau să afle cât am suferit...Și nu mi-e rușine să-ți spun ca la un frate Ioane, că Eminescu a suferit și de foame, și de frig, și de sete și de lipsă de bani...Mă mir de unde mai sunt...” Aceasta este o mărturisire grozavă care reflectă adevărata viață a celui mai mare poet național pe care l-a avut vreodată România. Sărac, nefericit și gata oricând s-o ia de la capăt. Cei doi prieteni se încurajează unul pe celălalt, cum știu ei mai bine, ca să depășească mai ușor situația precară în care se găsesc. Ședințele de la Junimea se țineau la casa lui Vasile Pogor. În cele din urmă i se găsește o slujbă la un ziar obscur, „Curierul de Iași”, pe o leafă de 100 de lei. Seara, în Copou, sub tei, cei doi, Veronica și Mihai se întâlnesc din ce în ce mai des. În cele din urmă, Slavici, redactor la Timpul, îi face rost de un post de redactor. La redacția ziarului conservator ”Timpul”, Eminescu îl întâlnește pe veselul Caragiale. Aici, în redacție, Eminescu lucrează până târziu, în noapte, în frig, corectând texte, la lumina unei lămpi. Din când în când, cască și adoarme cu fruntea pe masă, în timp ce lampa se stinge singură. Bădia Ionică îi scrie scrisori din Iași, unde îl așteaptă de sărbători, încheind scrisoarea astfel: ”La Eși ninge frumos de ast-noapte, încât s-a făcut drum de sanie. Ciricul e parcă mai frumos acum. Vino, frate Mihai, vino, căci fără tine sunt străin”. În 4 august 1879 profesorul Ștefan Micle, trece la cele veșnice, vegheat de soția lui, Veronica. S-a stins un mare om, un savant și un profesor. Dar și soț și tată grijuliu și iubitor. Eminescu îi scrie o scrisoare de consolare Veronicăi. Printre altele, el îi scrie: ”Dumnezeu nu e în cer, nu-i pe pământ; Dumnezeu e în inima noastră. Am înțeles că un om poate avea totul – neavând nimic, și nimic având totul...” La Botoșani, la sora paralitică a lui Mihai, Henrieta, își face apariția doamna Cornelia Emilian, prietena acesteia și adversara Veronicăi Micle. Henrieta îi destăinuie prietenei sale despre iubirea lui Mihai pentru Veronica, Bălăuca, văduva lui Micle. Amândouă femeile îl compătimesc pe Mihai pentru că o iubește pe tânăra văduvă care ”se ține de capul lui”. La una din aceste întâlniri ale Junimii, Eminescu o întâlnește pe Mite Kremnitz care-i vorbește de regina Elisabeta Carmen-Sylva, și ea având preocupări literare. Supriza mare este atunci când la Junimea apare însuși Vasile Alecsandri, bardul de la Mircești în persoană. În această selectă adunare, Eminescu recită ”Scrisoarea a III-a” și este aplaudat de asistență. Dar cel mai mult este aplaudat de V. Alecsandri, care se ridică în picioare și-l îmbrățișează pe tânărul poet. Alecsandri amintește incidentul cu Alexandru Macedonski și cuvintele urâte ale acestuia despre Eminescu și, ca replică, rostește următoarele versuri, rămase celebre: ”E unul care cântă mai bine decât mine? Cu-atât mai bine țării și lui cu-atât mai bine! Apuce înainte-mi, s-ajungă cât mai sus, La răsăritu-i falnic, se-nchină-al meu apus!” Extrem de emoționat, tânărul Eminescu îi răspunde cu căldură și-i citează un mic fragment din ”Epigonii”, poezie rămasă celebră pentru acest răspuns: ”-Și-acel rege-al poeziei, veșnic tânăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește - veselul Alecsandri, Ce-nșirând mărgăritare pe a stelei blondă rază, Acum râde printre lacrimi când o cântă pe Dridri.” Cei doi se salută respectuos, iar Alecsandri îl sărută pe obraji pe Eminescu. E un model de comportament de breaslă, mai mult decât necesar îi condițiile de azi. În această perioadă, Eminescu este invitat la palat de regina Elisabeta Carmen Sylva. Are loc un dialog plăcut între alteța sa și tânărul poet. Acesta îi mărturisește că s-a format la școala poeziei populare românești și că ”Folclorul a fost întotdeauna sângele poeziei mele”. Eminescu citește versurile reginei și-i traduce câteva poezii. Este o scenă înduioșătoare, căci regina izbucnește în plâns, când vorbește despre fiica ei, micuța Maria, pe care nu a mai văzut-o de șapte ani. Un gest înduioșător este și acela când Eminescu, aflându-se cu Ioan Slavici în strada Colței, întâlnesc un cerșetor și poetul se descalță repede și-i oferă bătrânului sărman desculț, ghetele sale. Intervenția lui Slavici îi recapătă bocanii. Mărinimia lui Eminescu întrece orice măsură a bunătății. În scrisorile pe care cei doi, Veronica și Mihai și le scriu, ei își mărturisesc iubirea și speranța de a fi împreună pentru totdeauna. În una din scrisori, poetul îi mărturisește: ”Viața fără tine pe care o duc aici, în București, munca silnică de gazetar m-a istovit peste măsură...Tu trebuie să-ți închipuiești astăzi sub figura mea de om foarte obosit de vreme ce sunt singur la negustoria asta de principii. Dar nu mai merge. În opt ani de când m-am reîntors în România, decepțiune a urmat la decepțiune și mă simt atât de bătrân, atât de obosit, încât de geaba pun mâna pe condei să-ncerc a scrie ceva. Simt că nu mai pot; mă simt că am secat moralicește și că mi-ar trebui un lung repaos, ca să-mi viu în fire... Aștept telegramele Havas, ca să scriu, iar scriu de meserie, scrie-mi-ar numele pe mormânt și n-aș mai fi ajuns să trăiesc...” De aici rezultă starea precară a poetului, încă de pe când era redactor șef la Timpul. În continuare, autorul ilustrează fragmente din opera lui Eminescu, inclusiv fragmente din ”Luceafărul”. În ovațiile generale, Maiorescu îl îmbrățișează pe poet, în timp ce adunarea îl aplaudă frenetic. Acasă la Veronica, la Iași, de sărbătorile de iarnă, cei doi își recită versuri reciproc. Când Veronica îl numește într-o poezie ”geniu”, Eminescu răspunde: ”Singurul mare geniu în România este poporul român! El a creat cea mai frumoasă operă – limba română! Restul sunt umbre trecătoare...” Atmosfera e foarte intimă cu un fundal de cântece interpretate la pian de Veronica în acordurile lui Chopin, în sunetul poeziilor amândurora și în dulcile cuvinte pe care și le adresează. În cele din urmă, cei doi se ceartă și Veronica îl somează să plece.
În iunie 1881 ne aflăm din nou la bojdeuca lui Creangă. În timp ce bădia Ionică se scaldă într-un butoi și scrie pe o scândurică fragmente din Amintirile lui, pe poartă intră doi oaspeți dragi: Eminescu și Vasile Conta. Discuțiile dintre cei trei prieteni sunt spumoase și pline de vervă. Vizita tatălui Emonovici la București, la fiul său Mihai, avea să-i emoționeze până la lacrimi pe amândoi. Ei stau de vorbă îndelung și tatăl îi mărturisește că e mândru de feciorul lui și că a început să încropească și el versuri. O nouă ilustrare cu poezii din lirica lui Mihai Eminescu, completează ansamblul vieții sale boeme. Singurătate, Floare albastră, Trecut-au anii...Somnoroase păsărele, Sara pe deal, Pe lângă plopii fără soț, De ce nu-mi vii?, Când amintirile, poeziile despre codru și altele, ilustrate cu imagini de-ale poetului sau cu natura pe care el a descris-o atât de frumos. Autorul lucrării descrie scena crizei poetului, în redacția ziarului ”Timpul”, unde Eminescu apare, obosit, îmbătrânit, neras, trist, bolnav, lucrând singur la o masă. Scrie, șterge și rupe, printre picăturile de sudoare care-i invadează fruntea. Începe să aibă obsesii și murmură numele iubitei în diverse variante. Tensiunile tulburării psihice s-au acumulat și s-au declanșat, pe fondul acestei oboseli cronice. În această situație, scrie poezia ”Odă în metru antic”. Pe ultimele versuri, repetate obsesiv, poetul are o criză furioasă și-și recită tare, pasaje întregi din poeziile sale. La zgomotul pe care-l face poetul, năvălesc îngrijorați, Slavici, Chibici și un lucrător tipograf care caută să-l liniștească. Poetul plânge, se apără, țipă la ei, e total confuz. În scena următoare, Caragiale și Al. Vlahuță, la Vlahuță acasă, îngrijorați de soarta poetului. La aceasta se adaugă și nefericita epigramă adresată de Al. Macedonski lui Eminescu, în care în consideră ”un pretins poet”, care ajunge la balamuc. Ziarele anunță știrea întunecării minții poetului care, în ziua de 28 iunie 1883 este internat în sanatoriul ”Caritas” al doctorului Șuțu. Este tratat empiric, cu efecte secundare. Toamna, prietenii îl trimit la sanatoriul de lângă Viena, Ober-Dobling, însoțit de prietenul său, Chibici Râvneanu. Aici îl va vizita și Titu Maiorescu. Vasile Alecsandri îi trimite 2000 de lei obținuți din vânzarea biletelor la spectacolul ”Fântâna Blanduziei”, dat la Ateneu, în beneficiul poetului, în 15 octombrie 1833. La Iași se dau concerte simfonice în același scop, precum și piese de teatru ale trupei Fani Tardini-Vlădicescu. În 21 decembrie 1833 apare primul volum, la Editura Socec, cu poeziile autorului și un portret precum și o prefață de Titu Maiorescu. Face o călătorie în Italia, la sugestia medicului din Viena, apoi se tratează la băi în Rusia, lângă Odessa. Cei șapte ani pe care îi va mai avea de trăit, sunt împărțiți între perioade de luciditate și cele de criză. Se tratează și la ospiciul de lângă Mănăstirea Neamțului, unde este vizitat de Creangă și de sora lui, Harieta Eminovici. Și tot aici, îl vizitează și Al. Vlahuță. Nepăsarea oficialităților, a Consiliului general județean Botoșani, ai cărui membri sunt indiferenți la suferința poetului, îl amărăsc și mai mult pe cel care nu voia să ajungă să primească mila publică, prin liste de subscripție. În cele din urmă, i se aprobă modica sumă de 120 lei începând cu 1 iulie 1887, până în aprilie 1888. Sumă pe care nu o va primi, pentru că, ministrul Radu Mihail, a șters această sumă din bugetul orașului Botoșani. Are loc o altă ședință a Camerei Deputaților la București, din 2 martie 1888, prin care se cerea pentru marele poet o pensie viageră. La această ședință ia cuvântul Ion C. Brătianu, președintele Consiliului de Miniștri al României și ministru de război care nu este de acord cu propunerea deputatului Negruzzi. Șeful guvernului, Kogălniceanu, ia apărarea poetului și obține pentru el, prin vot, suma aprobată, dar abia în ianuarie 1889. Iar Camera Deputaților de la București, obține în urma votului, o pensie lunară de 250 de lei pentru poetul bolnav și sărac. Iată cât valora, în urmă cu 130 de ani, viața unui poet de geniu al neamului românesc! Și nici astăzi nu valorează mai mult pentru guvernanți și politicieni din diferite partide care se războiesc între ele. Abia cu patru luni înainte de moartea poetului, când acesta se prăbușește mintal irecuperabil, Parlamentul i-a trimis regelui Carol I, ca să iscălească decretul aferent. Regina Carmen Sylva îi va oferi poetului, în semn de recunoaștere a valorii lui, 500 de lei lunar. Scena în care Harieta îl îngrijește pe Mihai, deși suferindă și ea, și în care patul poetului se aprinde de la sfeșnic, este cumplit de realistă. Tot acum are loc și vizita Veronicăi în casa surorii lui. Ea încearcă, și chiar reușește să-l pună pe picioare pe Mihai și, în pofida plânsetelor surorii lui, îl ia la București în casa ei. Are loc o ameliorare iluzorie a stării lui, chiar lucrează la traducerea piesei ”Lais” după Augier și i se publică, tot de către Editura Socec, ediția a treia a volumului de poezii, o părticică infimă din cele 15.000 de pagini, în file de manuscris, rămase de la Mihai Eminescu.
Drama lui Eminescu va lua sfârșit, așa cum se știe și s-a consemnat de către Istoria Literară, la Sanatoriul ”Caritas” al doctorului Șuțu, din Strada Plantelor. Aici a trăit ultimele chinuri, provocate de o piatră pe care un bolnav i-a aruncat-o în cap. Moartea va surveni în dimineața zilei de 15 iunie 1889. Este depus la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou din București iar cohorte de oameni trec prin fața catafalcului său, înconjurat de o mare de flori. În acel an, la numai câteva luni, Veronica se va sinucide la Mănăstirea Văratec, apoi va muri și Harieta, de o comoție cerebrală și în ultima zi a anului 1889, moare și prietenul său, Ion Creangă. Dacă Eminescu emoționează și sensibilizează și astăzi după 130 de ani, dacă versurile lui sunt pe toate buzele românilor, aceasta se datorează destinului excepțional al poetului, dar și versurilor sale care, deși au mulți epigoni, niciunul nu s-a putut ridica la înălțimea geniului său artistic.
Opera lui este tradusă în principalele limbi ale pământului, făcând să tresalte inimile, atât ale bătrânilor cât și ale copiilor. Ne mândrim cu poetul nostru național, așa cum ne mândrim cu avuțiile țării. Și tot ce putem face este să-i transmitem mai departe mesajul său umanitar, dragostea de oameni, de natură, de frumos, care, deși imitate, nu au fost încă egalate. Practic, nu există român care să nu aibă în casă o carte de poezii eminesciene, ori să nu știe a recita, măcar o strofă din nemuritoarele-i poezii.
Valoarea, într-adevăr, a manuscrisului acestui scenariu este remarcabilă fiindcă ne oferă o viziune de ansamblu a stării culturii la jumătatea secolului XIX, asupra oamenilor de seamă care au pus umărul la edificarea limbii române moderne. Dar și amănunte inedite din viața și activitatea literară și publicistică a celui mai mare poet român din toate timpurile. Realizând această sinteză excepțională, Cristian Petru Bălan și-a îndeplinit, în primul rând, o datorie de onoare și mai apoi, și-a îndeplinit idealul vieții, acela de a aduce acest omagiu, poetului iubit, fără de care, literatura română nu ar fi ajuns pe culmile la care a ajuns. Toți românii ar trebui să-i mulțumească, pentru efortul deosebit pe care l-a întreprins pentru completarea imaginii poetului, cu amănunte inedite transfigurate artistic și trecute prin filtrul uriașei lui personalități.

7 Iulie 2018

CEZARINA ADAMESCU
Membru titular al Uniunii Scriitorilor din România
Critic și istoric literar





.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!