Potrivit celor scrise într-o broșură publicată acum câteva secole cu scopul popularizării fondării unei viitoare celebre universități, „prima floare în pustie”, se înțelege că renumita instutuție de învățământ superior fusese anume înființată din teama ca nu cumva viitorii pastori să rămână insuficient de instruiți religios atunci când fondatorii vrednici de amintire ai venerabilei universități vor zace în țărână. O altă instituție de învătământ tot atât de faimoasă a fost fondată după aceea din suspiciunea că la universitatea sus-menționată n-ar fi existat la acel timp suficient zel religios. De atunci și până acum au fost fondate în lume multe universități de elită pe baze și principii religioase, dar mai toate au sfârșit în apostazie ori renunțând la afilierea religioasă. Mai toate instituțiile de învățământ superior de elită au îmbrățișat rând pe rând științele pozitiviste îndoctrinând și inițiind tineretul studios în secretele cele mai profunde ale științei, tehnicii, economiei și finanțelor, chiar și în științele umanistice seculare, dar nu în aceeași măsură și în preceptele, conceptele și tehnologia morală și religioasă și cu atât mai puțin în doctrina tradițională creștină. Astfel încât după unele sondaje recente de opinii și statistici doar un număr mic, foarte mic, de vreo câteva procente din numărul oamenilor de știință de elită de astăzi declară că ar avea vreo credință religioasă. Iar dacă i-am cauta printre aceștia cu lumânarea pe intelectualii creștini i-am putea găsi poate între limitele de plus sau minus ale marginilor erorii statistice. Care este totuși explicația acestui exod intelectual în masă spre țărmurile mai însorite și promițătoare ale cunoștințelor seculare? Explicațiile renunțării intelectualilor în așa de mare măsură la credință ca în zilele de pe urmă par a fi complexe și complicate așa cum este poate și mintea multora dintre intelectualii de elită altfel atât de inteligenți și de venerabili.

Ce este drept atei au fost decând este lumea și pământul. În primele secole anno Domini chiar creștinii au fost considerați a fi atei de către politeiștii panteonului religios Roman pe motiv că recalcitranții de "chréstianoi" nu prea erau corecți politic, nici religios și se rugau ca unui dumnezeu unuia numit "Chrestus" pe care Suetonius l-a caracterizat că ar fi fost un rebel oarecare ca atâția alții în acele timpuri tulburi din acea provincie a augustului imperiu. E drept că învățați ai legii precum Iosif din Arimateea și Nicodemus s-au apropiat de Iisus încercând să-L înțeleagă poate chiar să-L urmeze, dar fapt este că în misiunea Sa în lumea aceasta cu excepția lui Toma și poate a lui Iuda, Iisus nu și-a ales apostolii și ucenicii din rândurile celor mai învățați dintre pământeni și a celor prea bogați la minte. Învățătura Sa nouă era de altă natură, sorginte și inspirație divină, sensibilități tainice inaccesibile minților prea saturate cu inteligență prea omenească și a celor prea plini de ei înșiși. Nici cei așa ziși spirituali, gnostici, n-au putut să-i priceapă ori să-i perceapă harul și lumina nouă pe care o aducea Iisus în lume. Doar diavolul a intuit poate despre ce era vorba. De aceea după întoarcerea sa din pustie și înainte de a-și începe misiunea pământească, Iisus a fost imediat ispitit cu apostazia, cu renunțarea la misunea încredințată lui de Tatăl, dar după cum stă scris Iisus a refuzat categoric demonica ispită.

Focul sacru pe care l-a adus Iisus în lume, adevărul revelației Duhului Sfânt nu avea cum să nu intre în conflict cu filozofia păgână rațională ori mistică dar omenească, deși prin iscusința și inteligența filozofilor creștini, părinți ai Bisericii, după secole de lupte intelectuale și politice, de dezbateri și de sinoade ecumenice, s-a ajuns la o sinteză între adevărul revelat și cel al filozofilor sub forma dogmelor, dogme și doctrine care nu au fost și nu sunt acceptate ușor mai ales de mintea cu propensiune raționalistă și pozitivistă a elitelor intelectuale. A încercat la un moment dat Iulian Apostatul, un strălucit intelectual și împărat roman să reînvie zeitățile și filozofiile păgâne dar în timpul bătăliei de la Ctesiphon acesta n-a purtat armură, din mândrie ori neglijență, și fiind rănit mortal evenimentul fatidic a fost interpretat de creștini dar și de cetățenii romani ominoși și superstițioși a fi semn de sus că lumea nu era pregătită la acel timp să se întoarcă în robia filozofică, estoterică și despotică a Babilonului sau a Egiptului. Imperiul roman își alesese „de jure” și „de facto” o altă cale, cea a teocrației sinodale sau papale pe care s-a mers încă un mileniu după aceea.

Creștinismul intelectual care a înflorit în perioada și din mâlul așa zisului ev întunecat și-a pierdut lustrul și patina, valorile transcedentale în Evul Mediu târziu și de atunci s-a deteriorat continuu și progresiv ca orice făptură conștientă ajunsă la vârsta senectuții, de la inteligența devenită înțelepciune până la agonia și declinul total din secolul al 19-lea când intelectualii l-au omorât metafizic, filozofic și științific pe Dumnezeu. După aceea, secolul al 20-lea n-a fost decât împlinirea profeției marelui și strălucitului filozof modern cu veleități apologetice pre și anti-socratice, dar cu o viziune clară de profet apocaliptic autentic. Fiindcă după cum bine s-a văzut și adeverit în acel secol al 20-lea de tristă memorie, secol întradevăr blestemat și apocaliptic lumea n-a avut atâta apă sfințită și lacrimi să poată stinge incendiul aprins timp de o sută de ani, incendiu care a ars ba mocnind, ba exploziv, apoi ca război rece. Și vulcanul iraționalității acelui veac fără de Dumnezeu din păcate și din nefericire nu este încă stins, mocnește încă în subteranele inconștientului individual și colectiv. Rămas orfan fără de Părinte Ceresc omul secular este acum singur și responsabil în fața istoriei pe care încearcă să și-o creeze și să o conducă în absența lui Dumnezeu care pare a se fi retras liniștit și înțelept în umbra acestei lumi, “Deus absconditus”, lăsându-l pe om o vreme să-i administreze provincia Terra de la periferia Căii Lactee, așa zisul Drum al Robilor.

Tomismul secolului al 13-lea reușise cumva să găsească o punte conciliatorie între credință și rațiune, între teologia revelată și cea naturală, între Esență și existență. Fisura filozofică și teologică a apărut însă odată cu Reforma și Contra-Reforma și a fost creată poate fără intenție de intelectualitatea religioasă de elită care a ales calea hermeneutică literală și a criticii quasi-istorice în interpretarea și exegeza biblică, fără metodă metafizică și aparent împotriva evidenței realității fenomenale. Această metodă și sistem de gândire și credință, înțelegerea și interpretarea literală și nu alegorică ori metaforică a Sfintei Scripturi au dus în secolele ale 18-lea și al 19-lea la separarea aparent radicală între intelectualul cu vocație științifică sau umanistă și cel cu vocație sacerdotală, religioasă. Este de neînțeles lipsa de intuiție și de viziune a Bisericii care n-a făcut nici un efort remarcabil de înțelegere a spiritului vremii, a emergenței inevitabile a epistemologiei științifice și nu a încercat ori n-a găsit vreo modalitate de integrare a acetui tip de cunoaștere a realității, a cunoașterii empirice și științifice, a reconcilierii teologiei naturale cu teologia revelată, a rațiunii cu credința, a existenței cu Esența. N-a încercat ori n-a reușit să demonstreze faptul că intuiția religioasă, credința, nu sunt, sau cel puțin n-ar trebui să fie iraționale, ci sunt raționale dacă sunt înțelese cu discernământ critic și bunăcredință. Trebuie însă acceptat aprioric faptul că intuiția religioasă și credința religioasă prin vocație, epistemologic, axiologic și teleologic se situează dincolo de limitele inerente ale realității imanente și ale rațiunii umane. Astfel înțeleasă este atâta loc și nevoie de rațiune în relațiile sociale, bisericești și politice dintre oameni, dar dincolo de acestea rațiunea este absolut necesară în formarea discenământului hermeneutic alegoric în interpretarea autentică și exegeza biblică spirituală, în înțelegerea rostului și a rolului social, politic și cultural al credinței religioase.

Aceasta cu toate că paradoxal Reforma recunoscuse încă dintru începuturi independența disciplinelor teologice și științifice, fiecare tip de cunoaștere și de cercetare, prin revelație ori empiric, cu metodele sale, însă completându-se reciproc în crearea unor sinteze compatibile și necesare progresului omului în procesul cunoașterii. Însă atât biserica și cât și universitatea, ambele din mândrie și prejudecată și-au revendicat superioritatea intelectuală, monopolul asupra cunoașterii. Cea mai greu de acceptat condiție pe care o impunea biserica omului de știință ori orientare umanistă era ca rezultatele, cunoștințele la care se ajungea științific să nu contrazică pe cele ale dogmei, ale doctrinei și ale hermeneuticii religioase. Iar universitatea specializându-se și compartizându-se pe domenii și discipline din ce în ce mai mai subdivizate atât umanistice cât și științifice și considerând rezultatele metodelor empirice, analitice și critic istorice drept normă și criteriu unic al adevărului relativ și absolut, au atacat sistematic și ostil religia punând pe patul lui Procust al raționalismului rece și calculat orice idee, doctrină ori cunoștință care nu se potrivește sau nu se încadrează în calapoadele sistemelor empirice, pozitiviste ori umaniste. Și cum intepretarile religiei de atunci dar și în mare parte și de acum erau în genere ad litteram și quasi-istorice, indiferența reciprocă dar și disputele dintre știință și religie s-au terminat precum se știe în divorț ireconciliabil și cu prejudicii... Cu prejudicii fiindcă disputa dintre cele două părți a fost exacerbată prin întoarcerea recentă în lume a spiritului gnosticismului, a marcionísmului și a maniheismului, ispita metafizică dualistă de a separa pe Dumnezeul creației de Cel al mântuirii, pe Creatorul care a spus să fie lumină în univers de Creatorul care a vorbit prin prooroci și la plinirea vremii prin Fiul Său și a dat lumina să lumineze pe oricare om care vine în lume, intelectual ori mai sărac la minte, dar totuși și înainte de toate om și copil al lui Dumnezeu.

Politic vorbind, de fapt încă înainte de Renaștere se începuse să se renunțe la ideea “republicii creștine”, adică a statului bazat pe o morală de natură divină, condusă de filozofi, de sfinți și de înțelepți. S-a preferat să se atribuie caii apocaliptici și hățurile de la teleguța puterii politice și de conducere administrativă cezarului, dinastiilor ereditare de regi și de împărați, domniilor seculare și militant ateiste, religia devenind o îndeletnicire opțională, particulară, privată. Mai târziu, adică în vremurile de pe urmă, transferate din mintea lui Dumnezeu în mâinile oamenilor cu sau fără de Dumnezeu, legea, ordinea și valorile morale au fost pe rând desacralizate, înlocuite cu percepte și concepte filozofice și politice relative, atomizate, ermetice, sincretiste. Legea morală a fost substituită cu ideologia umanistă, individualistă, relativistă, materialist-dialectică.

După ce l-a omorât pe Dumnezeu în lăcașurile Sale metafizice și în sinele omenesc, omul vrea să instituie împărăția omului pe pământ dar pentru aceasta se cere de la fiecare sacrificiul suprem adică sufletul, trupul și mintea. Umanismul „șcientific” și raționalist impune conformitatea conștiinței, a moralei de dincolo de bine și de rău, la matricea ori la paradigma științifică. Etosul neo-marxist, postmodern, nu numai că nu mai are nevoie de nimic din ceea ce a creat omul în trecut, de cultura, înțelepciunea, filozofia și religia milenară, ci dimpotrivă le consideră pe toate acestea obstacolele care trebuiesc depășite și abolite din mintea și conștiința omului, șterse cu buretele de pe tablele academice și electronice simplu apăsând pe butonul “delete” al calculatorului robotizat și al telefonului cu mult mai inteligent decât mintea multora dintre noi care îl folosim ca pe o cârje sau proteză cerebrală. Revoluția tehnico-științifică și informațională, orientarea conștiinței exlusiv spre raționalitate din ultimile câteva sute de ani ar fi trebuit să facă istoria, visele, aspirațiile maselor și ale elitei mai previzibile, mai cu sens și direcție, mai puțin lăsate în voia sorții și a hazardului. Numai că mai toate teoriile, ideile mari de schimbare ale macazului istoric, de direcționare a lumii, care au cucerit imaginația omenească la un moment sau altul, sau în același timp, au avut parte de o existență publică doar de scurtă durată, însă cu repercursiuni traumatice asupra sensibilității și a demnității umane.
Se crede sau se visează că inteligența artificială sau cea naturală a elitelor intelectuale sunt singurele capabile să rezolve problemele existențiale și vitale ale omului prin metodele științifice nu și prin valorile morale, spirituale, culturale ori religioase acumulate și transmise prin tradiția milenară. Ca autoritate supremă de judecată umanismul „șcientist”, pozitivist, are totuși nevoie să creeze o instanță și autoritate publică pentru a impune conceptele și valorile în spiritul revoluției științifice, a moralei fără morală, dincolo de bine și de rău. Astfel omul este eliberat de povara răului și a remușcării din propria conștiință, rău care din punct de vedere științific și ontologic n-ar exista. Ori dacă există, răul vine din substraturile prea obscure ori abisale ale inconștientului și această sorginte într-un fel ne exonerează de responsabilitatea morală și socială. Răul neexistând ontologic, înseamnă că binele, fericirea la care aspiră omul se pot procura, organiza după metode științifice prin legile și instituțiile anume constituite să asigure fericirea universală a omului. După victoria științifică finală asupra răului pământesc se preconizează că se va asigura și garanta astfel dreptul tuturor fără efort și responsabilitate la hrană, confort, plăceri hedonice fără limită, fără remușcări ori îndoieli morale și rușine, extaz al fericirii până la moarte precum viermele în mărul cel dulce din grădina edenică înainte de ispită și cădere. Singura condiție este ca fiecare să renunțe la idealul individual, la sine, la suflet, idealul societății substituind astfel aspirațiile și idealurile personale.

Paradisul pământesc va fi organizat raționalist și „șcientist”, potrivit unei ideologii elaborate prin care se stabilesc și se hotărăsc de mai sus ce este bine, frumos și adevărat. Argumentele politice, economice, culturale internaționale stabilite științific chiar dacă n-ar fi neapărat realiste și fenomenal acceptabile trebuie să admită că răul nu mai există pe pământ, că mântuirea se face în istorie nu și în eshatologie, fiindcă potrivit doctrinei progresului fără limite nu există nimic dincolo de istorie. Astfel chiar divorțul dintre scientism și rațiune va fi recomandat de tribunalul viitorului și pronunțat ca necesar fiindcă principiile utopice și dogmatice ale existenței raiului pe pământ nu pot fi contrazise cu nici un fel de alte argumente și alternative odată ce au fost stabilite ideologic.

Universitatile și instituțiile de învățământ de elită din lume se întrec astfel în a produce pe bandă rulantă experți în manipularea informației, în analiza materiei și a ideilor, specialiști tehnici, oameni de știință, savanți și aceasta preocupare vrednică de laudă este un lucru atât de important, eficient și folositor pentru progresul material și pentru bunăstarea unei cât mai mari părți a societății globale și glocale. Dar universitățile nu se mai întrec în a forma intelectuali în înțelesul clasic al cuvântului, adică oameni întregi, de caracter și îmbunătățiți nu numai logic, rațional și științific ori tehnic, dar și duhovnicește prin cultivarea în ei înșiși, prin stăduința de a gândi și trăi în idealul și în spiritul valorilor morale perene. Fără de această busolă și compas moral de orientare viața ca atare riscă să își piardă valoarea și farmecul, iar oameni cu înalt nivel de educație riscă să se rătăcească și să rătăcească și pe alții prin labirinturile nebuloase ale relativismului postmodern. Dezrădăcinată din substraturile religioase, golită de etosul transcedental, de legăturile cu Absolutul, de credință și de relație de iubire cu Dumnezeu, cel care, pe cum s-ar părea, este oricum mai în vârstă decât omul, mai inteligent și mai înțelept, ajungem să inventăm idoli intelectuali, materiali și religioși din orice altceva și din oricine. Lumea de astăzi nu mai este religioasă poate, dar este de fapt mai idolatră decât orișicând și nici măcar nu-și mai dă seama de aceasta. Se crede liberă dar nu vede gratiile pe care singură și le ridică între sine și libertatea deplină, supremă, care nu poate fi decât prin perspectiva divină.

Intelectualul creștin ori religios în era modernă și-a pierdut sentimentul apartenenței la idealul și valorile tradiției și ale culturii sacre, s-a retras de la responsabilitățile cetății și s-a baricadat protectiv în laboratorele științei și ale instituțiilor de cercetare umanistice, ori la catedre de școală și a făcut ceea ce i s-a cerut și ceea ce s-a așteptat de la acestea. Intelectualul postmodern însă, în spiritul nou al epocii, vrea să se descopere și să se înțeleagă mai mult pe sine decât lumea și pe Dumnezeu, vrea să-și ceară și să-și revendice efectiv și afectiv dreptul la nemurirea culturală. Este narcisistic obsedat de propriul „ego”, de acel „cogito” existențial, subiectiv și care s-a dovedit atât de efectiv emoțional, impresionând politic lumea, și anume dictonul „mă compătimesc, deci exist.” Sensul și vocația sa misionară, apologetică este explorarea impulsurilor gnostice, oculte, a acelor stări psihologice și coduri ale unor manuscrise palimpseste îngropate în solul ereditar al inconștientului personal, al umbrelor psihice care îl împiedică să-și trăiască plenar viața, să-și împlinească destinul.

Dacă ar fi ca prin minune ca intelectualii să se reîntoarcă vreodată în Biserică desigur poziția și statutul acestora ar trebui să fie cu totul altul decât acela de a accepta fără discernământ doctinele și dogmele, ceea ce zic și fac slujitorii eccleziastici din interes personal, pentru menținerea acelui „status quo” religios, a unității și a uniformității bisericești, ori să urmeze fără discernământ critic și din rutină varietatea de tradiționalisme culturale și religioase în locul Tradiției Bisericești. Intelectualilor, dacă s-ar reîntoarce în Biserică, ar trebui să li se dea posibilitatea de a-și folosi talentul și talantul în slujba și pe linia predaniei, a Tradiției adevărate a Bisericii. Pe linia și în spiritul Tradiției și nu altfel fiindcă dacă intelectualii s-ar întoarce în Biserică ar exista riscul ca Biserica să fie confruntată mai mult și din nou cu ispita mândriei spiritualității gnostice, a acelor tipuri de intelectuali care pretinzând că înțeleg mai bine sfintele taine decât omul lumesc sau carnal, care se situează și se consideră a fi ajuns deja deasupra judecăților de valoare spirituală, a doctrinei bisericești și a standardelor morale creștine. Ori Biserica a considerat dintotdeauna că în fața lui Dumnezeu toți credincioșii sunt egali indiferent de câte carate cenușii de inteligență ori câte daruri și talente ar avea fiecare.

Vanitatea, aroganța spirituală și intelectuală, marile și micile ambiții omenești, politica, interesele personale și de turmă, toate aceste „virtuți” de sorginte omenească, prea omenească și demonică și multe altele pe care numai Dumnezeu le știe au creat o paradigmă cultural-religioasă trecătoare, de câteva sute de ani, o paranteză numai în spectrul eternității, un pârleaz temporar și poate o pauză necesară de limpezire a apelor și a orizonturilor intelectuale și sensibile dintre cele două forme de cunoaștere, cea empirică și cea prin revelație. Epistemologia realității naturale și revelația supranaturală sunt deopotrivă manifestări ale prezenției și ale lucrării spiritului în lume, împreună sunt necesare, în armonie și sincronicitate cu toate darurile inteligenței intelectuale seculare și ale revelației divine, cu rațiunile iubitoare prin care Dumnezeu l-a blagoslovit pe om pentru ca omul să se poată cunoaște și iubi pe sine, lumea și pe Dumnezeu Însuși.