Este o "artă" abilitatea de a face compromisuri, sau o "necesitate"?

Sunt conjuncturi în care compromisul nu intră în discuție. E cazul exemplului -de un comic irezistibil- al Românului emigrat în Canada, la Montreal, care, întrebat la graniță ce are în valize, spune foarte senin: "Deux canadiennes", la care, evident, vameșul îi scotocește bagajele cu minutioziotate, căutând cu înfrigurare eventualele "canadiene", despre care probabil Românul a dat explicații mai târziu. Aplicarea zicalei "unde-i lege nu-i tocmeală" duce la evitarea compromisurilor exact acolo unde ele nu trebuie să aibă loc.

Esta capacitatea de a face un compromis o formă de toleranță? Poate. Un echilibru, totuși, se impune, nu chiar orice se poate tolera. Profesorul și filosoful britanic Karl Popper (1902-1994), în lucrarea "Societatea deschisă și dușmanii ei", afirmă: "Dacă suntem de o toleranță absolută chiar și față de intoleranți și dacă nu apărăm societatea tolerantă împotriva celor care o iau cu asalt, toleranții vor fi eliminați și, odată cu ei, toleranța." *)

Spre deosebire însă de aceste exemple, în care legile sunt concepute pentru ca să asigure armonia socială, compromisul este necesar, util și uneori îl practicăm - în viața de zi cu zi - fără să ne dăm seama. În fond, ce altceva e compromisul decât un schimb? Părinții îl aplică instinctiv cu copiii mici. Când copilul urlă că "vrea cutare lucru", părinții "negociază", îi oferă altceva "în schimb" și starea momentană de "aparent conflict" e aplanată. Se pare că metodele moderne de educație recomandă ca părinții să nu spună copilului "nu face asta", pentru a nu-l influența negativ, ci, atunci când vor să-i interzică ceva, să-i ofere, în loc, altceva. Poate că nu e rău, întotdeauna există alternative care îi pot satisface pe toți, fie total, fie parțial.

M-am referit aici la părinții cu copii mici. Între părinții care sunt bunici și copiii lor adulți, deveniți la rândul lor părinți, schimbul se face alfel: părinții continuă să dăruiască copiilor adulți, dar aceștia oferă dragoste, mai departe, copiilor lor, nu e un schimb reciproc, el merge într-un singur sens. Aici nu e loc de compromisuri, bunicii vor înțelege.

Care este diferența dintre compromis și compromitere? Istoricul polonez Adam Michnik (n. 1946) ne răspunde: "Compromisul nu este compromitere, este inversul fantasmului. Compromiterea este lașitatea. Compromisul este curajul".

Sigur că trebuie o mare doză de curaj ca să faci compromisuri, pentru că orice compromis presupune o renunțare, o cedare a unui privilegiu. Evaluarea situațiilor în care compromisul este preferabil părăsirii terenului devine, pentru fiecare, o probă a propriei înțelepciunii.

Cele mai frecvante compromisuri se fac între prieteni, între rude, sau între soți. Nu există "rețetă generală", alegerea momentului și a modului de a accepta -sau iniția- un compromis este, de fapt, o artă, iar umorul, ca în toate cele, este un ingredient util -dacă nu chiar indispensabil.

Mi-am pus deseori întrebarea: sunt compromisurile fenomene care apar numai în relațiile dintre parteneri, rude sau prieteni? Nu cumva ni se impun - pe măsură ce înaintăm în vârstă - compromisuri pe care trebuie să le facem și față de noi înșine? Și nu se cere aceeași doză de curaj -despre care ne vorbește Adam Michnik- în abordarea lor ca și în cea a compromisurilor dintre prieteni, rude sau parteneri? Mi se pare că tot de "un schimb" e vorba și în cazul compromisurilor față de noi înșine, ca și în celelalte. Odată ce suntem pregătiți să acceptăm diminuarea capacităților trupului cu trecerea timpului, atunci renunțarea cu seninătate la beneficiile vârstei tinere vine de la sine. Viața oferă trupului timp, în schmbul căruia noi ne oferim confort prin îndepărtarea surselor care i-ar solicita trupului energia de care el nu mai dispune. Nu cere și acest compromis - față de noi înșine- aceeași înțelepciune, generiozitate și curaj ca toate celelalte compromisuri?




_________________
*) Afirmație făcută cu mult înaintea evenimentelor tulburătoare la care suntem astăzi martori.