1. Precizări preliminare

Natura cu totul aparte a substanței care constituie obiectul de cunoaștere specific câmpului discursiv religios, anume realitatea transcendentală, reclamă legi și strategii particulare de abordare, inclusiv în plan estetic. Una dintre aceste strategii constă în ceea ce am numit alternativa stilistică de abordare a divinului ; în acest context, analogia este văzută ca metodă teologică potrivit căreia cunoașterea lui Dumnezeu se exprimă prin comparații, metafore și nu numai. O astfel de valorizare legitimează definirea modului de ființare a sacrului ca fiind unul prin excelență metaforic: dimensiunea metaforică devine, de fapt, „terenul de exersare” a funcției cognitive, aplicată realității sacre.
Studiul pe care îl propunem face parte dintr-un proiect mai amplu, consacrat abordării discursului religios (este vorba despre manualul catihetic, textul psalmic și cel al rugăciunii creștine) din perspectivă semiotico-pragmatică (v. Teleoacă, Semiotica). În acest cadru teoretic, am plecat de la premisa subordonării ‘stilisticului’ față de ‘semiotic’, premisă în acord cu care structurile stilistice nu au fost analizate în sine, ci ca elemente cu relevanță într-un plan mai adânc (care articulează valori elementare de semnificație ), anume cel semiotic. Analiza stilistică devine astfel un important auxiliar, o operație preliminară în analiza semiotică propriu-zisă. Abordarea noastră reflectă de altfel punctul de vedere asumat într-o serie de lucrări de specialitate , în conformitate cu care articularea figurativă și tematică constituie repere de derulare a unei analize discursive, în ultimă instanță semiotice. În această perspectivă, fenomenele stilistice se impun a fi văzute ca embleme (lingvistice) ale unei realități (extralingvistice) spațio-temporale și, în egală măsură, culturale (cultural-religioase) specifice, ele constituindu-se mai exact ca martori peste timp ai unui anume univers mental . Observația formulată se justifică având în vedere că o operă literară se scrie întotdeauna într-un timp concret, în interiorul unei comunități concrete, motiv pentru care „referentul artistic, ca de altfel și scriitura de care este consubstanțial legat, depind de mentalitatea realului (s.n.) care domină respectiva operă” (Popescu 1991: 144). Prin urmare, în condițiile în care orice act de comunicare (deci și actul estetic, în speță cel literar) reprezintă un eveniment creat de participanți, situat în timp și spațiu, unic și irepetabil, rezultă că o astfel de utilizare este specifică unei anumite culturi (Bell 2000: 97).
Îndeosebi metafora a fost văzută în studiile de specialitate (v., de pildă, Bardin 1991) drept expresie a stăpânirii de către locutor a tezaurului semiotic al unei comunități, dar și a autorității acestuia. În această ordine de idei, crearea și interpretarea structurilor figurative (metaforice) apar ca procese care trimit la o codificare prealabilă a analogiilor stabilite în conformitate cu un sistem cultural particular; în realitate, este vorba despre așa-numitul „univers de discurs” (Eco 1997: 79–82). Studiul tropilor în poemul psalmic (este vorba în special despre imaginile figurative inedite... din perspectiva unui cititor modern, din spațiul european) este susceptibil de a reprezenta un exercițiu edificator în acest sens, prin relevanța sa în ceea ce privește existența unui astfel de tezaur semiotic, dar și capacitatea de redare a acestuia într-o manieră artistică adecvată, ca probă elocventă de autoritate.
Aspectele menționate supra nu exclud câtuși de puțin posibilitatea ca o anumită operă, circumscrisă strict spațio-temporal, să pună în circulație și o serie de structuri figurativ-conceptuale, respectiv valori culturale, cu caracter mai mult sau mai puțin... universal. Sunt afirmații a căror justețe vom încerca să o verificăm în contextul analizei structurilor figurative cu epitet identificate în creația veterotestamentară a Psalmilor.

2. Epitetul în textul psalmic modern

2.1. Adjectivul cu valoare stilistică de epitet: definiție lexicografică vs definiție contextualizată (semiotizată)

Așa cum se știe, epitetul nu este o figură de stil în sine, ci numai un „purtător” de figuri de stil, în acest sens vorbindu-se, de pildă, despre epitetul metaforic, epitetul comparativ, epitetul personificator, epitetul oximoronic sau tautologic. Faptul că epitetul nu reprezintă o structură estetică independentă, în sine, este confirmat inclusiv prin calitatea sa de figură „adăugată” (cf. gr. επιθετον „care e pus pe lângă, adăugat”) unui nume (ca adjectiv) sau unui verb (ca adverb). Aceste aspecte susțin necesitatea decodării determinantului expresiv, care este epitetul, prin raportare la numele/ verbul (concretizat uneori, la nivel stilistic, ca metaforă) care îl „guvernează” pe cel dintâi din punct de vedere sintactic, dar și sub aspect semantic. Și din această perspectivă, semnificația unui adjectiv/ adverb-epitet depășește în principiu granițele strictei definiții de dicționar , aceasta impunându-se a fi contextualizată, semiotizată, mai exact actualizată inclusiv prin prisma semnificației numelui sau a verbului regent (care compun un context minimal) și interpretată prin referirea la un univers conceptual particular, în cazul de față, universul cultural sacru (scripturistic).
La rândul său, numele regent – realizat stilistic, în unele contexte, ca structură estetică esențială (metaforică) – pare „a beneficia”, mai mult sau mai puțin paradoxal, de prezența unui „adaos”, care îi precizează mai bine conținutul . Se verifică astfel o anume interdependență între cele două structuri stilistice; de pildă, un epitet metaforic este un epitet „purtător” de metaforă, o structură care nu are valoare în sine, dar, în același timp, acesta reprezintă mijlocul formal (instrumentul estetic) de realizare a unei metafore, care nu se actualizează, cel puțin în astfel de contexte, prin sine, ci prin intermediul unui epitet. Evident că această relație de interdependență nu trebuie absolutizată, având în vedere, în primul rând, capacitatea metaforei de a apărea, în nenumărate contexte, singură, neînsoțită de un determinant expresiv.

2.2. Însușire în general – însușire estetică – însușire adecvată (etico-estetică, în câmp religios)

Calitatea de epitet nu poate fi atribuită oricărui adjectiv, fiind necesară o transgresare a „însușirilor în general”, prin convertirea acestora în „însușiri estetice” (v. Vianu 1968: 45 și passim), ceea ce echivalează, evident, cu a admite dezvoltarea unui sens figurat, conotativ, într-un context specific. Așadar, prin această estetizare a realului, definiția lexicografică (axată, de regulă, pe evidențierea însușirilor în general sau a unor sensuri figurate, dar nu întotdeauna cu relevanță în plan estetic) se complică printr-o definiție estetică, care constituie adesea o invitație adresată cititorului, chemat să încarce cu semnificație un anumit mesaj, deci să îl valorizeze în plan semiotic.
Dihotomia stabilită în context literar laic (însușire în general vs însușire estetică) pare a nu se verifica sau, în orice caz, pare a nu se susține la modul absolut în ceea ce privește cadrul discursiv sacru, nivel la care nici epitetul și nici o altă figură de stil nu au cum să dețină o pură funcție estetică, nici chiar în cazul unor texte ilustrative pentru așa-numitul „cod textual estetic” (cum este, de pildă, și poemul psalmic) . Aserțiunea formulată se legitimează în contextul în care textul religios – în calitate de text filosofic (statut recunoscut într-o serie de studii de specialitate) – valorifică în mod esențial esteticul ca pe o modalitate de afirmare a valorilor etico-teologice, din perspectiva cărora se construiește un model ontologic și deontologic specific. Însă, și la acest nivel discursiv, însușirea în general este... „lăsată în urmă”, prin afirmarea unor însușiri adecvate contextului specific religios. Este ceea ce Coșeriu (1994: 36) exprima atât de plastic în termenii abolirii „normei congruenței” în favoarea unei norme a „adecvării”. Astfel, de pildă, adj. îmbunătățit, în contextul călugăr îmbunătățit, dezvoltă o semnificație aparte (cf. „(în limbaj bisericesc) cu sufletul mântuit prin credința în Dumnezeu”), care nu se regăsește la nivelul variantei literare laice a limbii române, și care reflectă, în schimb, „forța asimilatoare și, în egală măsură, generatoare de cuvinte și sensuri, a vocabularului religios” (Teleoacă 2008: 54). În cazul exemplului menționat se poate admite depășirea însușirii în general și, în ultimă instanță, valoarea de... epitet a acestui adjectiv, inclusiv în virtutea mecanismului deplasării semantice, de la „non-personal” (valoare cu care acest adjectiv se utilizează pe tărâm laic), la [+personal]. Aceeași observație este valabilă și în cazul altor unități lexicale, de pildă în cazul unor substantive de sorginte adjectivală; cf. drept „(în limbaj bisericesc) om lipsit de păcate, care a respectat în timpul vieții preceptele religioase creștine și care este acceptat de judecata lui Dumnezeu” (apud Teleoacă 2008: 37).
În contexte de genul celor citate, latura etico-teologică, în ultimă instanță conceptuală, nu „abolește” esteticul, ci determină doar o actualizare a acestuia în forme specifice, preponderent în veșmântul așa-numitelor figuri stilistice conceptuale, dotate cu funcție gnoseologică. Realitatea aceasta nu surprinde câtuși de puțin, fie doar și din perspectiva circumscrierii ‘filosofice’ a textului religios.

2.3. Epitetul – element important în decodarea semiotică a unei metafore

Așa cum observam mai sus, nu puține sunt contextele în care epitetul precizează semnificația unei metafore. Ba mai mult, într-o serie de situații, prezența epitetului este chiar esențială pentru decodarea corectă (în spiritul semnificației autentice) a metaforei respective, structura figurativă impunându-se, în consecință, a fi analizată în integralitatea sa, iar nu „descompusă” în elementele componente. De pildă, în versetul pe care îl cităm în continuare, o astfel de structură este reprezentată de sintagma cărbuni de foc, metaforă a mâniei divine stârnite de un comportament uman inadecvat: „De strălucirea feței Lui norii au fugit, glasul Lui prin grindină și cărbuni de foc” (17:10). În acest context, eticul (conduita umană inadecvată, care atrage după sine pedeapsa divină) nu suprimă figuralitatea enunțului: imaginea rezultată este una deosebit de pregnantă, aceasta putând fi definită în termenii unei metafore hiperbolice. În același poem, mânia divină se materializează ca apă întunecoasă, o structură metaforică ce dublează, la rândul ei, metafora cortul Lui, de fapt o metonimie care face trimitere la persoana divină: „Și și-a pus întunericul acoperământ, împrejurul Lui cortul Lui, apă întunecoasă în norii văzduhului (17:13). Metafora sinestezică a apei întunecoase reprezintă o structură figurativă care, în ansamblul creației psalmice, se impune a fi decodată prin „punerea în balanță” cu metafora antonimică a luminii, unul dintre atributele divine fundamentale .

2.4. Câmpuri conceptuale

2.4.1. Realitatea transcendentală (Dumnezeu)

În perspectivă religioasă, cu alte cuvinte, în limitele unui sistem bine definit (anume, religios-teologic), modelul divin reprezintă prototipul suprem la care umanul se cuvine să se raporteze; dacă Logosul devine, prin substituție, emblemă a Divinității (în temeiul posibilității de ființare prin Cuvânt), atunci omul, ca ființă cuvântătoare, își poate găsi reperele fundamentale în acest univers: „Dumnezeul meu, fără prihană este calea Lui, cuvintele Domnului în foc lămurite” (17:33). Metafora cuvintelor lămurite în foc (= cuvinte neprihănite, „necorupte”, în ultimă instanță cuvintele adamice, de la origini, motivate, nearbitrare) se impune atenției prin ineditul asocierii (cel puțin, din unghiul unei receptări moderne), figuralitatea rezultând prin transferul dinspre material (metalele lămurite în foc) înspre abstract (logosul). Structura analizată evocă o îndeletnicire arhaică, mai exact o tehnică metalurgică primitivă .
Nu numai cuvintele Domnului reprezintă un reper fundamental în definirea dimensiunii umane, ci inclusiv judecățile divine, care „Dorite sunt mai mult decât aurul, și decât piatra cea de mare preț; și mai dulci decât mierea și fagurele” (18:11). În acest context, transferul de la cuvintele (divine) mai dulci ca mierea la judecățile mai dulci decât mierea și fagurele se justifică prin considerarea unei relații de sinonimie sui-generis, în câmp religios, anume aceea dintre cuvânt și logos . În exemplul citat, valențele poetice sporesc (inclusiv) prin opțiunea de a reda o anumită însușire prin recurgerea la perifrază (cea de mare preț) , iar nu la termenul simplu (adj. prețios), aceasta cu atât mai mult cu cât sintagma respectivă este relaționată cu substantivul regent prin pronumele semiindependent cel (v. și infra, 2.7.): piatra cea de mare preț/ piatra (cea) prețioasă.
Sfânt – un adjectiv frecvent utilizat în textul psalmic cu valoare de epitet – face referire, cel mai adesea, la persoana divină sau la diverse elemente „substitutive” ale acesteia (este, cu alte cuvinte, un epitet conceptualizat, circumscris ariei de semnificație divină). Atribuirea calificativului de ‘sfânt’ se justifică în virtutea faptului că Divinitatea întruchipează „suprema perfecțiune și puritate” (a se vedea, în acest sens, și definițiile date în dicționarele limbii române), însușiri care – păstrând proporțiile – se cer a fi „dublate” în plan uman. În exemplele pe care le cităm în continuare, calitatea ‘sfințeniei’ este transferată de la persoana divină înspre sălașul acesteia (locașul, cerul...): „Trimită ție ajutor din locașul Său cel sfânt și din Sion să te sprijinească pe tine” (19:2); „Îl va auzi pe dânsul din cerul cel sfânt al Lui” (19:7) ș.a.
Tipul de epitet valorificat cel mai frecvent în portretizarea lui Yahve este epitetul metaforic. Structurile figurative de acest gen (adesea, cu valoare hiperbolică, superlativă, intensivă) susțin pregnant atitudinea omului în fața propriului Creator, atitudine ce poate fi descrisă în termenii supunerii, ai smereniei, ai minunării și, în acest context, ai imboldului de proslăvire a Divinității. Epitetul perifrastic (decodabil, în structura de adâncime, în termenii unei metafore, în speță ai unei metafore cu încărcătură teologică) se dezvoltă uneori în tipare specifice metagogei. Astfel, în plan discursiv propriu-zis, Dumnezeu nu este... foarte puternic, ci... încins cu putere (= „omnipotent”): „Cel ce gătești munții cu tăria Ta, încins fiind cu putere” (64:7). Natura infinită, atemporală a Divinității este evocată prin perifraza-epitet înainte de veac, a cărei semnificație se relevă pe deplin prin considerarea dihotomiei ‘divin – uman’: „Dar Dumnezeu, Împăratul nostru înainte de veac,...” (73:13). Profunzimea desăvârșită, de necuprins cu mintea omenească, a realității dumnezeiești este remarcabil redată printr-o structură lexicală superlativă, ale cărei valențe stilistice se intensifică într-un context sintactic specific, în condițiile tematizării numelui predicativ: „... adânci cu totul sunt gândurile Tale!”.
Dumnezeul căruia I se închină psalmistul este un Dumnezeu viu; epitetul trimite la conceptul ‘Divinității ziditoare’, care a creat viața și care o poate oricând (re)crea, aceasta pentru că este un Dumnezeu adevărat, care există, iar nu o închipuire a minții omenești: „Viu este Domnul și binecuvântat este Dumnezeul meu, și să se înalțe Dumnezeul mântuirii mele” (17:50). O astfel de divinitate își ia poetul drept reazem de nădejde (loc întărit) în clipele mai grele ale existenței sale: „Fii mie Dumnezeu apărător și loc întărit, ca să mă mântuiești” (70:3).

2.4.2. Condiția umană

Atitudinea fundamentală a credinciosului în raport cu Divinitatea – smerenia – este văzută ca fiind calea cea mai sigură către mântuire (și acesta, un concept religios fundamental la iudei și, mai târziu, și la creștini). În calitate de „premisă ermineutică” esențială (cf. Gordon 2008), smerenia reprezintă punctul de plecare în sensul înțelegerii, în ultimă instanță, al cunoașterii, ceea ce echivalează cu a recunoaște că promovarea valorilor etico-teologice corespunde în mod fundamental unui act gnoseologic: „Că Tu pe poporul cel smerit îl vei mântui, și ochii mândrilor îi vei smeri” (17:30). În această perspectivă, bucuria apare ca reacție afectivă-religioasă pe deplin îndreptățită: „bucura-se-vor oasele mele cele smerite” (50:9) .
Absența comuniunii cu Dumnezeu este responsabilă de golul existențial (chiar de non-sensul) experimentat acut și tragic de subiectul uman, pe un „[...] pământ pustiu și neumblat și fără de apă” (62:3). În versetul citat, epitetele apar într-o succesiune aparte, ce evocă metabola. În același context, conjuncția și îndeplinește o evidentă funcție retorică, în conformitate cu terminologia de specialitate, putându-se admite că este vorba despre un „și intensificator”. Semnificația etico-teologică a structurii figurative de mai sus se precizează, de pildă, prin citirea „relațională” a acestei secvențe cu imaginea antonimică a roadelor grase sau a pomilor roditori, simboluri ale prosperității și, implicit, ale împlinirii omului ființând în proximitatea lui Dumnezeu : „Vei binecuvânta cununa anului bunătății Tale și câmpiile Tale se vor umple de roade grase” (64:12); „... pomii roditori se vor înălța ca cedrii Libanului (71:16). Grase sunt și... arderile de tot, metaforă a prosperității materiale puse în slujba ofrandei aduse Divinității: „Arderi de tot grase voi aduce Þie, cu tămâie și berbeci” (65:14).
În alți psalmi, absența lui Dumnezeu este resimțită atât de dramatic de credincios, încât acesta pare „a fi uitat” să mai trăiască (v. metafora inimii încremenite) . Dramatismul trăirii este pregnant evidențiat în tiparele unei structuri cu paralelism sintactic în care ‘duhul’ și ‘inima’ sunt principalele concepte transfigurate estetic: „Mâhnit e duhul meu în mine și inima mea încremenită înlăuntrul meu” (142:4). Prima parte a tiparului este ilustrativă pentru o sintaxă aparte, care privește, pe de o parte, topica numelui predicativ (aici, epitet), antepus verbului copulativ, pe de altă parte, tematizarea predicatului nominal, în condițiile „detronării” subiectului de pe poziția sa clasică. Este unul dintre nenumăratele exemple oferite de poemul psalmic care susțin „estetizarea” adjectivului (care desemnează însușiri... în general) și utilizarea acestuia cu valoare stilistică de epitet, prin „procedee” sintactice (care vizează, în speță, topica) .

2.4.3. Alte concepte circumscrise universului semiotic sacru

Deși, într-o serie de contexte, citirea literală nu este exclusă, totuși acest tip de lectură se cere a fi coroborat cu receptarea în cheie alegorică. De pildă, sintagmele pâinea cerească, respectiv pâinea îngerească fac trimitere concret la hrana oferită de Yahve în pustiu israeliților [= „pâinea care le-a venit muritorilor din cer”, „pâinea din care mănâncă și îngerii”], dar aceleași structuri își găsesc corespondente inclusiv în planul spiritual de semnificații (ceea ce echivalează cu a admite că prin sintagmele menționate sunt articulate anumite structuri semnificative figurative, în speță metaforice, cu încărcătură teologică): „Și a plouat peste ei mană de mâncare și pâine cerească le-a dat lor./ Pâine îngerească a mâncat omul” (77:28 sq.). De altfel, receptarea în cheie alegorică este recunoscută chiar în studiile exegetice de specialitate; de pildă, în viitorul cadru discursiv creștin, cele două sintagme (tratate ca fiind echivalente la nivel semantic) vor fi relaționate cu ‘iubirea (hristică)’, văzută drept calea către mântuire : „Viața obișnuită, cotidiană, se hrănește cu ‘pâinea sudorii’, dar când vom afla dragostea, spune Sfântul Isaac, ne vom hrăni cu ‘pâinea cerească’ sau ‘pâinea îngerilor’, care este Hristos cel ce a dat lumii viață” (Viața creștină după Sfântul Isaac Sirul, online: ). Pâinea sudorii este, de fapt, „rodul” căderii omului în ispită și în păcat, în timp ce pâinea cerească/ îngerească evocă viața veșnică, reprezentată, în universul creștin, prin Hristos .
Ispita – în universul religios, un concept încărcat etic și discursivizat ca atare – îmbracă, de pildă, forma unui... cuvânt tulburător, din cursa căruia credinciosul nu va scăpa decât prin credința în Dumnezeu: „Că El te va izbăvi din cursa vânătorilor și de cuvântul tulburător” (90:3). Și în alte contexte, conceptul capătă relevanță de asemenea în perspectivă discursivă, acesta fiind lexicalizat printr-o sintagmă care trimite la actul enunțării, anume cuvintele pierzării, valorizate drept apanaj al inimilor viclene; epitetul (viclene), ca și substantivul (pierzare) îl evocă, fără îndoială, pe diavol: „Iubit-ai toate cuvintele pierzării, inimă vicleană!” (51:3).

2.5. Adverbul cu valoare stilistică de epitet

Epitetul adverbial – relativ slab reprezentat în textul psalmic – apare, de pildă, în structura a cânta dulce, cu o frecvență notabilă în economia acestei creații veterotestamentare . Dulce face trimitere la un anume ideal estetic: actul uman, care imită, la o scară specifică (tipic umană), actul divin, se cuvine a se realiza după anumite criterii de performanță, în condițiile în care subiectul uman a putut beneficia de un model divin; această realitate implică fără îndoială o anumită responsabilitate a creatorului față de propria creație: „cântați dulce din psaltire și din alăută” (80:2).

2.6. O structură stilistico-discursivă specifică universului semiotic religios: epitetul litotic

Deși relativ mai modest reprezentat comparativ cu textul rugăciunii creștine , epitetul litotic se actualizează uneori și în cadrul discursiv biblic (psalmic) prin apelul la structuri introduse prin prepoziția cu sens privativ fără de: „[...] ascultă rugăciunea mea din buze fără de viclenie (= curate, oneste, cinstite, n.n.)” (16:1); „Nici fărădelegea și nici păcatul meu nu sunt pricină, Doamne. Fără de nelegiuire (= cu pietate, cu evlavie, n.n.) am alergat și m-am îndreptat spre Tine” (58:4) ș.a.m.d.
Cu o frecvență superioară apar structurile litotice care, morfologic, reprezintă adjective negative substantivizate, ca, de pildă, în contextul: „Spăla-voi întru cele nevinovate mâinile mele și voi înconjura jertfelnicul Tău, Doamne” (25:6). În unele situații, efectul stilistic este cu atât mai pregnant cu cât un anumit adjectiv negativ (substantivizat) este coocurent cu antonimul său, pe care îl neagă astfel... de două ori: o dată, prin propria structură (ne + adjectiv afirmativ), a doua oară prin raportare la termenul antonim, exprimat ca atare în text: „Fiecare vede că înțelepții mor, cum mor și cei neînțelepți și nebunii, și lasă altora bogăția lor” (48:10). La antipod, „dublarea” unui concept se realizează prin coordonarea tautologică (în ultimă instanță, retorică) a doi termeni echivalenți semantic: „Că iată adevărul ai iubit; cele nearătate și cele ascunse ale înțelepciunii Tale, mi-ai arătat mie” (50:7) ș.a.
Aceeași manieră litotică este valorificată și în cazul substantivelor propriu-zise; în textul psalmic modern, ocurențe notabile cunoaște subst. nerăutate (arh., bis.) „bunătate, fapte bune, adevăr; lipsă de păcate; curățenie, nevinovăție”: „Judecă-mă, Doamne, că eu întru nerăutate am umblat” (BO 25:1); „Păzește nerăutatea și caută dreptatea, că urmași are omul făcător de pace” (ibid., 36:37) ș.a.
Prezența unor astfel de formații lexicale (negative) în economia textului religios modern reflectă, fără îndoială, un fapt de continuitate lingvistică (este, mai exact, expresia fidelității față de structurile semnificante valorificate de modelul cultural avut la dispoziție – în speță, textul slavon sau/ și grecesc și, în ultimă instanță, originalul ebraic) , dar aceasta se cuvine a fi înțeleasă, în același timp, și ca fapt stilistic, cu relevanță în afirmarea și definirea unui profil stilistic aparte, acela specific textului religios ca text prin excelență retoric.

2.7. Epitetul relaționat cu centrul nominal prin pronumele semiindependent cel

Dincolo de a fi ilustrativă doar pentru un fapt de limbă arhaic, prezența pronumelui semiindependent cel, ca element de legătură între adjectiv (stilistic, un epitet) și regentul acestuia, se cuvine a fi înțeleasă inclusiv în relație cu valențele stilistice ale acestui tipar . În textul psalmic, cel mai adesea, este vorba despre contexte care fac referire la Divinitate: „Dumnezeul cel Preaînalt” (56:3), „locul cel sfânt al Său” (59:6), „Tu luminezi minunat din munții cei veșnici” (75:4), „Dumnezeul cel Preamărit în sfatul sfinților (88:8), „numele Tău cel mare” (98:3) ș.a.

2.8. Situații discursive de „evitare” a epitetului în favoarea unor construcții cu substantiv abstract

Este interesant de remarcat faptul că, într-o serie de situații, epitetul este „evitat”, în favoarea unor construcții cu substantiv abstract (în special, structuri genitivale, dar și prepoziționale) . Aspectul – și acesta, foarte probabil, ilustrativ pentru reproducerea fidelă a tiparului gramatical din original – se cuvine a fi înțeles și în relație cu capacitatea estetică superioară a unor astfel de construcții , prin comparație cu structurile adjectivale (mai rar, adverbiale) corespunzătoare. Mai mult, se poate spune că, în textul românesc, valențele lirice ale poemului sporesc – din unghiul unei receptări moderne, actuale – având în vedere și faptul că exprimarea astfel rezultată este una relativ arhaică . Valoarea litotică a unor structuri și exprimarea perifrastică susțin de asemenea realizarea estetică: „Așteptat-am pe Dumnezeu, Cel ce mă mântuiește de puținătatea sufletului și de vifor” (54:8) [= Cel ce mă mântuiește de sufletul meu mic/ puțin]; „[...] întru nerăutatea inimii lui și în priceperea mâinii lui [cu referire la David, n.n.] i-a povățuit pe ei” (77:78) [= I-a povățuit pe ei cu inima lui bună și cu mâna lui pricepută]; „Umblat-am întru nerăutatea inimii mele, în casa mea” (100:3) [= Umblat-am cu inima bună...]; „Întru strălucire [...] Te-ai îmbrăcat” (103:2) [= Te-ai îmbrăcat strălucitor]; „Cu lungime de zile îl voi umple pe el...” (90:16) [= Îl voi umple pe el cu zile multe); „... nu Þi-ai adus aminte de mulțimea milei Tale...” (105:7; 105:45) [= Nu Þi-ai adus aminte de mila Ta cea mare/ multă]; „... și i-a condus pe ei prin adâncul mării ca prin pustiu” (105:9) [= Și i-a condus prin marea adâncă...]; „Am umblat întru lărgime, că poruncile Tale am căutat” (118:45) [=Am umblat în lumea largă/ mare]; „Acolo era Veniamin cel mai tânăr, în uimire” (67:28) [= Acolo era Veniamin uimit] ș.a.

3. Considerații finale

Structurile figurative vehiculate în cadrul discursiv sacru (psalmic) se întemeiază pe adevăruri teologice; în acest context, „imaginarul” (libertatea figurativă) – în actul creației, dar și în cel al receptării – este din start îngrădit, fiind circumscris unui sistem de referință specific. Identificăm aici de fapt maxima individualizare a spațiului estetic religios prin comparație cu cel laic: devenind concepte teologice esențiale, ansamblul structurilor figurative activează în mod real relația omului cu Dumnezeu. Altfel spus, imaginile respective nu rămân apanajul exclusiv și nici măcar predominant al spațiului pur... discursiv, ci se desăvârșesc prin „consecințele” în plan extradiscursiv.
Dimensiunea (etico-)teologică nu o abolește însă pe cea estetică, ci determină doar o actualizare a acesteia din urmă în tipare specifice, preponderent în forma figurilor stilistice conceptuale, dotate cu funcție gnoseologică.
Unele dintre aceste structuri conceptuale oferă exemple elocvente de continuitate între cele două universuri biblice, veterotestamentar, respectiv neotestamentar (v. supra, pâinea cerească/ îngerească, Dumnezeul viu, Împăratul încins cu putere, poporul cel smerit ș.a.).
Complexitatea construcțiilor figurative vehiculate în cadrul discursiv psalmic se susține însă nu numai la nivel conceptual, ci inclusiv în planul orgănizării structurale propriu-zise a diferitelor noțiuni. Sunt elocvente în acest sens (și) o serie de situații în care decodarea adecvată a unei metafore implică în mod imperios considerarea simultană a determinantului expresiv.
Se impune atenției tiparul litotic (realizat inclusiv ca epitet litotic), o structură aparte, pe care se cuvine să o înțelegem în relație cu retorismul specific textului religios (scripturistic psalmic), dar și ca strategie (aparte) a politeții pozitive, formulată în termenii unei smerenii cu conotații în plan gnoseologic.
Retorica și, implicit, dimensiunea estetică a poemului psalmic, se susțin și la nivelul valorificării structurilor cu pron. semiindependent cel..., îndeosebi în secvențele care evocă Divinitatea.
Nu puține sunt cazurile care reclamă o anume complicitate din partea cititorului, chemat să procedeze la o lectură „relațională”, aceasta în temeiul profundului caracter didactic al textului religios (a se vedea metaforele antonimice).
„Evitarea” epitetului, într-o serie de situații, este impusă practic de natura intrinsecă a textului scripturistic (psalmic), definibil, în mod esențial, drept un text solemn. În acest context, fraza solemnă reprezintă o modalitate discursivă perfect adecvată finalității etico-teologice a textului respectiv.




Bibliografie selectivă

Surse

Biblia sau Sfânta Scriptură (tipărită sub îndrumarea și cu purtarea de grijă a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul B.O.R., cu aprobarea Sf. Sinod), București, Editura Institutului Biblic și de Misiune al B.O.R., 1988 (BO 1988).

Lucrări de referință

Albu, Elena, Litota în discursul politic (online: ), site consultat în august–septembrie 2013.
Bardin, Laurence, 1991, L’analyse de contenu, Paris, PUF.
Bell, Roger T., 2000, Teoria și practica traducerii, Iași, Polirom (Collegium, Litere) [Traducere de Cătălina Gazi].
Borțun, Dumitru, Silvia Săvulescu, 2005, Analiza discursului public, Școala Națională de studii politice și administrative Facultatea de comunicare și relații publice „David Ogilvy”.
Chandler, Daniel, 2002, Semiotics: The Basics, London, Routledge.
Coșeriu, Eugeniu, 1994, Lingvistica din perspectivă spațială și antropologică. Trei studii, cu o prefață de Silviu Berejan și un punct de vedere editorial de Stelian Dumistrăcel, Chișinău, Editura Știința.
Eco, Umberto, 1997, Kant and the Platypus: Essays on Language and Cognition, Milan, Bompiani.
Ghiglione, Anna, 2011, « Approche sémiotique exploratoire des paraboles et des images langagières du Su̅tra du Lotus », in Protée, volume 39, no 2, Département des Arts et Lettres, Université du Québec à Chicoutimi, p. 45–53.
Gordon, Octavian, 2008, Traducere sau parafrază? Probleme de transpunere a înțelesurilor din limba sursă (e.g. latina) în limba țintă (e.g. româna) - conferință susținută în cadrul celei de-a doua ediții a Colocviului Științific Internațional „Filologia modernă. Realizări și perspective în context european”, Academia de Științe a Moldovei, Chișinău, 7-9 mai 2008.
Greimas, A.-J., J. Courtès 1993, Sémiotique, Dictionnaire raisonné de la théorie du langage, Paris, Hachette Supérieur [ediția întâi: 1979].
Hénault, A., 1993, Les enjeux de la sémiotique, Paris, PUF.
Molinié, G., 1989, La stylistique, Paris, PUF (coll. Que sais-je).
Popescu, Iulian, 1991, Stil și mentalități (eseu), Constanța, Editura Pontica.
Ricoeur, Paul, 1975, La métaphore vive, Paris, Éditions du Seuil.
Scriban, August, 1939, Dicționaru limbiĭ româneștĭ (Etimologii, înțelesuri, exemple, citațiuni, arhaime, neologizme, provincialisme), Iași, Editura „Presa Bună”.
Sperber, D., D. Wilson, 1986, La pertinence. Communication et cognition, Paris, Les Éditions de Minuit.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2008, Limbajul bisericesc actual între tradiție și inovație, București, Editura Academiei Române.
Teleoacă, Dana-Luminița, 2012, « Conservatisme et expressivité dans la littérature religieuse. Quelques repères dans la définition d’un style scientifique (didactique) au niveau religieux », in Biblicum Jassyense, Iași, vol. 3, p. 55–80.
Teleoacă, Semiotica discursului religios. Probleme de poetică, stilistică și retorică (lucrare în manuscris).
Vianu, Tudor, 1968, Studii de stilistică, București, Editura Didactică și Pedagogică.

Coordonate specifice ale valorificării epitetului în literatura psalmică modernă
(Rezumat)


Studiul pe care îl propunem face parte dintr-un proiect mai amplu, consacrat abordării discursului religios (manualul catihetic, textul psalmic și cel al rugăciunii creștine) din perspectivă semiotico-pragmatică (v. Teleoacă, Semiotica). În acest cadru teoretic, am plecat de la premisa subordonării ‘stilisticului’ față de ‘semiotic’, premisă în acord cu care structurile stilistice nu au fost analizate în sine, ci ca elemente cu relevanță într-un plan mai adânc (care articulează valori elementare de semnificație), anume cel semiotic. Fenomenele stilistice au fost văzute, așadar, ca embleme (lingvistice) ale unei realități (extralingvistice) spațio-temporale și, în egală măsură, culturale (cultural-religioase) specifice, ele constituindu-se mai exact ca martori peste timp ai unui anume univers mental.
Dihotomia stabilită în context literar laic (‘însușire în general vs însușire estetică’, cf. Vianu 1968) pare a nu se verifica, în orice caz nu la modul absolut în ceea ce privește cadrul discursiv sacru, nivel la care nici epitetul și nici o altă figură de stil nu au cum să dețină o pură funcție estetică, nici chiar în cazul unor texte ilustrative pentru așa-numitul „cod textual estetic” (cum este, de pildă, și poemul psalmic). Aserțiunea formulată se legitimează în contextul în care textul religios – în calitate de text filosofic (statut recunoscut într-o serie de studii de specialitate) – valorifică în mod esențial esteticul ca pe o modalitate de afirmare a valorilor etico-teologice, din perspectiva cărora se construiește un model ontologic și deontologic specific. Însă, și la acest nivel discursiv, însușirea în general este... „lăsată în urmă”, prin afirmarea unor însușiri adecvate contextului specific religios. Este ceea ce Coșeriu (1994: 36) exprima atât de plastic în termen

Cuvinte-cheie: perspectivă semiotică, însușire în general, însușire estetică, însușire adecvată, figură conceptuală.