oleandrii noștri de-acasă / mă strigă roz înapoi
Maria Șleahtițchi


0. Cealaltă poezie

„Cealaltă poezie”, sintagma din titlu unui poem, anunță o altă apropiere de text și de autor, insistând pe ideea că e posibilă și necesară o revizuire a canonului poetic androcentric. Astfel, Maria Șleahtițchi „produce” o poezie feminină, una inspirată de existența și felul de a gândi al mâinii care scrie. Dar totul se face într-o manieră dialogală, Celălalt, bărbatul e un complementar, ideea elementelor opozante lipsind cu desăvârșire. O descoperire poetică este cea a unei filosofii a menajului și a universului casnic obiectual. Intertextualizarea cu marea literatură „trădează” teoreticiana din spatele poetei. Or, Maria Șleahtițchi, poeta și universitara, populează același spațiu – literatura, doar că într-o formă fractalică.

1. ... dacă n-ai înțeles / decodez mesajul / de tine mă deosebesc / sunt femeie.

Volumul de poeme „Oleandrii mă strigă roz” (Cartier, Chișinău, 2010) semnat de scriitoarea Maria Șleahtițchi nu face parte din acele cărți tautologice, care înmulțesc paginile inutile. E un volum laconic acesta, de un laconismul somptuos, unul pe care îl parcurgi cu senzația acelui multum in parvo poetic care place.
Inițial citești opt poeme „apocrife”, care te fac să te întrebi dacă e vorba de un „fals” autor sau de poeme nerecunoscute de vreun canon de scriitură. Dezlegarea vine cu titlul primului poem: „apocrifele sinelui rătăcitor”, or, e anunțată o alteritate auctorială, Celălalt autor, în manieră borgesiană și cu intertextul eminescian „pe mine mie redându-mă”. Există o trăsătură ginică a acestei poezii, care se caracterizează printr-o identitate a relației cu Celălalt: „cunoaște-mă pe mine însămi”, astfel impunându-se ca „cealaltă poezie” în formula noastră. Versul-ax al poemului întitulat este: „nu sunt ca tine”. E vorba despre o identitate a raportării la diferența de gen, de unde și: „... dacă n-ai înțeles / decodez mesajul / de tine mă deosebesc / sunt femeie”. Așa cum nimeni nu poate să promită ceva celuilalt, nimeni nu poate pretinde celuilalt nimic, coexistența e marea taină și fericire umană – aceasta este una dintre ideile centrale ale acestei cărți, e una din ideile-latență.
E o feminitate în plinătatea ei, e totală. De la copila „ mică / cu cearcăne fragile / cosițe – codițe de mâțe / port o cărare pe mijloc / cum poartă bunica zânovia / în fotografia ei de epocă”, la ființa maternă din poemul dedicat Mihaelei: „cum mă simt / când / nu mai simt cum / mi se acrește / laptele-n țâțe”. Se pare că acest poem conține toată poezia lumii. Citim aici o descendență feminină cu tăcerile și strigătele ei: „sunt tăcerea / vântoaicelor cu răni / abia tămăduite”, e și gândul că ne tragem forțele din propriile noastre neputințe. Dar apare și femeia-munte: „ea ... / își tremură mineralele / își scutură regretabil calcarele”. Or, El și Ea populează diferite anotimpuri: „intrări și ieșiri / din primăverile evei în / toamnele lui adam”, căci „în martie încep să te iubesc / cu toate celelalte luni ale anului”. E și acel „sine rătăcitor”, ca un Ahașver feminin, ce se tot caută în ceilalți, în alteritate și diferență.
E o gândire feminină a lumii, una care nu poate să nu fie diferită în masivitatea literaturii virile, e cealaltă poezie în care „plopii fără soț” (arborii eminescieni fără pereche) oferă locul „plopoaicelor hermafrodite / cu ugerele pline de laptele / verdelui crud ”, e o penetrare profund esențială, până la cele două genuri întâlnite bisexuat într-u singur trunchi, corp, un fel de androgin anomal. Or, o astfel de înțelegere a universului nu poate să nu uimească. E o înțelegere maternă, a acelei Mater hemon, Mama noastră cea de toate zilele, esența pământului mamă. E acea mentalitate a maternului care ajunge inițiatic la ideea că e anost să fii perfect, mai bine zis să pretinzi a fi. Transpare și ideea imperfecțiunii ca o garanție a supraviețuirii, dar nu e vorba de o pasiune literară pentru devianță, atât de în vogă azi, e vorba de o deschidere spre tot ce mustește de viață, tot ce este vital și astfel adevărat. E și înțelegerea marilor erori umane, o înțelegere ontologic-feminină chiar și a faptului: „ca cel mai iubit să fie neapărat și cel trădător”.
Treptat înțelegi că există o performantă polarizare în această carte de poezie, una ce anunță din start lipsa vreunei concentrări egocentrice a istoriei lirice. E un fel feminin de proiectare în poezie. Acea etică a Celuilalt: „Între mine și tine între casa mea și a ta ... / urcă cu greu mahalaua mea / spre mahalaua ta / prodăneștii mei spre prodăneștii tăi” până la „umbra ta peste umbra mea” din alt poem. Dialogul uman, însă, pare să abolească orice „gender gap”, acea diferențiere dintre bărbat și femeie din unele studii de gen. Maria Șleahtițchi polemizează pe tărâmul scriiturii în maniera criticii franceze, e vorba de o apropiere de conceptul propus de Luxe Irigaray cel de „noua feminitate”, formulat într-un discurs metaforic ce reflectă varietatea și disoluția eului, reconfigurând astfel și relațiile cu ceilalți.
Constatăm în acest volum o dexteritate poetică, neaoș feminină, cea de a porni de la lucrurile casnice și de a ajunge la transcendental. Un chosism ce îmbracă idei. În poemul „dincolo” totul pornește de la întrebarea (mai târziu înțeleasă și retoric): „unde-i mătura de stuf?” Localizarea acestei bagatele a intimității de acasă se produce cu „dincolo de-aici și de-a acum... / dincolo de mine dincolo de eu / dincolo de tastatură, de literele / e și a șterse pe jumătate... / dincolo de gând și de vis / de cuvinte și propoziții și texte / dincolo de fire dincolo din cale-afară / dincolo de tot și de toate / dincolo de dincolo”.
Aceeași metafizică a căminului, a vetrelor pe care le locuim, a stihiei în care elementul feminin este la el acasă, o găsim și în poemul „lut”. Argila din acest poem e mai mult decât o rocă sedimentară. E lutul cu paie, lutul cu pleavă și lutul cu balegă: „casa noastră e nouă / miroase bine / a var proaspăt / supt voluptuos de lutul / cu paie cu pleavă cu balegă”. E materialul construcțiilor noastre de acasă, lipsite de betonul rece și armatura unui New Age pentru acel Homo novus al timpurilor celor mai recente. E huma creației divine întinsă pe pereții caselor, dar e și trupul omului, acest Golem care a prins viață, dar a pierdut Raiul.
Cu siguranță, însă, lipsește perversul obicei al poeziei cerebrale de a specula idei, autoarea propunând adevărate structuri mintale venite dintr-o axiologie a ființei care scrie: casă, oameni, univers. Conceptual e o poetică fractală. E prezent aici și acel obiect verbal, o apropiere de lumea obiectuală caracteristică doar mâinii ginice. E cazul versului „spăl frigiderul pe dinăuntru / pe din afară-l șterg”. E și un vers al menajului ideatic acesta. În care obiectul poate atinge dimensiunile universului divin „în sâmbăta paștelui”. Unul care te face să gândești mai departe de sufrageria casnică, deși te plasează inițial acolo. E versul care aduce în scenă existența noastră cea mai umană, cea mai firească. Astfel, citim un „frigider” ca o carte de memorie în care de Paște încape o întreagă istorie a creștinătății, e o atingere tactilă a obiectelor și a istoriei în aceste versuri. În același poem citim și continuarea gastronomică a acestei viziuni poetice: „scăzut de tot un borș cu varză / pe aragaz păgână mâncare de prânz”. Inversiune de haikú, ce te face să vibrezi și să percepi altfel lumea ce ne înconjoară.

2. lume de hârtie, / cu uși ferestre de hârtie, tavan și dușumea.

Intuiești aici o viziune textuală asupra lumii și lucrurilor: „pielea... / devine din nou pergament”. Există și o raportare profanatoare din afară: „cobori din pat cum ai intra în / cușca cu lei / iminență fatală / ai prefera totuși savana / acestei arene de circ”. Dezamăgirea în fața lumii, în opoziție cu acea contemplare a universului la romantici, e una de natură postmodernă, într-o „lume de hârtie, / cu uși ferestre de hârtie, tavan și dușumea” și cu idealuri de papier-mâché.
Versul „Fa, fa, fa... / Tare mai sunteți proaste fa...”, pe lângă muzicalitatea aparte a cuvintelor-incantație, te surprinde prin oralitate și înțelepciunea populară care se tânguie la vestea nietzschiană „că dumnezeu a murit”, „că a fost gagarin” și „la școală ne-au spus”. E elementul matern, cel al originilor adevărate, cel al deschiderii prin credință în fața lumii și e infantilitatea dintr-o copilărie educată ateu în fața acelei „femei tinere / frumoase și plină de căldură de dragoste și înțelepciune / maternă privindu-ne acum înțeleg de undeva de sus / din înălțimile văzului ei albastru din adâncurile / credinței în echilibrul neclintit al lumii în taina ei / firească în binele ei și în răul implacabil în limita fizică / în infinitatea și informitatea ei metafizică / Fa, fa, fa...”.

3. fac dragoste / cu toate personajele mele / cu cel din umbră și cel din lumină / cu cel din text subtext și arhitext.

Într-o cheie postmodernă e o poezie ce se știe poezie sau, parafrazându-l pe Emilian Galaicu-Păun, care a spus că Maria Șleahtițchi este poeta care vine firesc dinspre cultură, vom afirma că poeta vine în literatură dinspre literatură. E determinant și momentul biografic – universitara Maria Șleahtițchi fiind de câteva decenii profesoară de literatură. Există o autoreferențialitate profesională latentă aici: „fac dragoste / cu toate personajele mele / cu cel din umbră și cel din lumină / cu cel din text subtext și arhitext”. Ultimul vers trădând teoreticiana din spatele poetei, dar anume acest vers te face să savurezi „facerea” poeziei, acea stănesciană creare de limbaj până la un idiolect poetic specific. Există un dialog poetic cu predecesorii, să luăm „un buchețel de flori de mucegai” sau „fac lecturi din cioran”. De aici și texte cu „personaje ce vorbesc poezii” și „fumează ... / un poem despre timp”. La sigur, în cazul autoarei Maria Șleahtițchi putem anunța o consacrare metodică literaturii, acea solicitară meserie a scrisului.
Versul „fisuri de timp uitat” trădează o percepție fizică a temporalului, e imaginea timpului ca o arhitectură. Iar „geamul tău de la etajul șapte” e un al șaptelea cer unde cresc grădinile „suspendate între vis și realitate”, versuri ce transformă topograficul în oniric. Imaginea unui sentiment ca o grădină, ca o ființă vegetală, ce crește, sugerează ideea de nemișcare ca o posesie a spațiului. Așa cum amintirea tinde spre atemporal, e prezent și acel Tempus absoluto în această carte, elementul poetic fiind mecanismul trecerii în absolut, într-un „dincolo” artistic.

4. Cei doi „ochi” lecturali și Cealaltă feminitate.

Deși titlul ar fi putut sugera inițial anumite flori retorice, cartea posedă o admirabilă însușire – cea de economie a figurilor de stil, fără risipă de epitete și metafore, fapt ce contribuie la stilul aparte al textelor. Cititorul deduce din versurile-idei multele prilejuri de bucurie estetică. Unui cititor feminin această carte i se oferă spre lectură într-un mod ingenuu, apropiat, chiar intim. Ochiul feminin se regăsește în aceste pagini, se identifică și trăiește fericirea întâlnirii cu sinele. Ochiul masculin s-ar putea să întâlnească o altă femeie, cea pe care nu a observat-o, dar care este cea cu adevărat. E posibilă și o lectură unisex, dacă ar fi să utilizăm o terminologie a unui fashion lectural.
„Oleandrii mă strigă roz” e cartea ca un prilej de fericire, dar și un volum de texte ce răstoarnă raporturile noastre cu universul androcentric. Poemele produc o continuă plăcere prin imaginile precise, căci „Oleandrii mă strigă roz” e o carte fără criptic, una care nu se produce prin camuflaj poetic, ci prin acea eleganță a scriiturii feminine, a unui genderlect atât de rar într-o literatură cu un trecut totalitar ca a noastră. Poezia feminină vine adesea ca un ricoșeu al celei virile, prin revoltă sau mimetism, nu e și cazul acestei autoare, nu citim la ea belicoase pagini și nici încercări de a modifica lumea androcratică. Autoarea, într-o autosuficiență feminină, se racordează la universul Celuilalt, știind că orice comutare în interiorul unui sistem deja structurat face să apară un alt sens. Or, Maria Șleahtițchi e scriitoarea indiscutabilă cu o sensibilitate feminină aparte și universitara care posedă o singulară pasiune intelectuală: poezia de idei.