Răul nu este imanent ființei umane, cum este binele. Viața plină de aventură a doctorului și revoluționarului comunist Christian Racovski a dovedit-o cu prisosință.

Despre Christian Racovski, militant socialist și comunist contemporan cu Friedrich Engels, Constantin Dobrogeanu Gherea, Vladimir Ilici Lenin, Lev Davidovici Troțky, Iosif Vissarionovici Stalin, nici nu putem spune exact că a fost bulgar, român ori rus, ci un revoluționar cosmopolit, unul dintre fruntașii revoluției bolșevice, însă pentru regatul României a adus în primele trei decenii ale secolului XX mult mai multe deservicii decât o întreagă armată inamică, mai ales pe timpul primului război mondial, după ce o mână de militari dezertori ruși l-au ajutat să evadeze din domiciliul forțat de la Iași în anul 1917.
Stelian Tănase, în prefața la cartea-document "Racovski. Dosar secret" (Editura Polirom, 2008), afirmă că se presupune că doctorul Racovski ar fi inspirat și acțiunea de confiscare a tezaurului românesc de către regimul sovietic, de vreme ce se opusese radical ca fruntaș al PSD în România venirii în vizită la Constanța începând cu data de 14 iunie 1914 a țarului Nicolae al II-lea și al familiei sale. El a dat tonul tensionării relațiilor dintre România și statele vecine, Bulgaria, Rusia, Ungaria lui Bela Kun. Dacă Racovski va deveni ambasador al Sovietelor la Paris, Londra, apoi le va reprezenta și la Geneva, iar în 1938 va fi judecat prea aspru de către Stalin, fiind mâna dreaptă a lui Troțki, aceste fapte exemplare din viața sa nu au șters însă faptele reprobabile comise din 1917 și 1918 la Odessa, atunci când a fost pus comisar-brigand, tâlhărind pe refugiații români, torturându-i sau intimidându-i să contribuie cu toți banii la triumful cauzei revoluționare. Astfel că viitorul sumbru al acestui revoluționar fără țară este anticipat chiar de încălcarea principiilor morale, a unor statusuri individuale ori colective, democratice pe care el le considera ca fiind de tip imperialist. Dreptul la autodeterminare al popoarelor mai ales din Centrul și Estul Europei, declarat de către Lenin a fost premeditat încălcat de către Racovski, deși el se lăuda că apără cauza proletariatului din orice țară: stipendiile de o mie sau două mii de mărci germane primite să transforme ziarul săptămânal „România muncitoare” în cotidianul „Lupta” pentru păstrarea în 1915-1916 a neutralității, ca să nu se intervină de partea Antantei în Ardeal, sunt clare în privința faptului că a fost și agent german pentru o perioadă de timp când socialismul de la Berlin era un curent puternic, foarte periculos, ce încuraja acțiunea revoluționară din deceniul al doilea și căderea regimului țarist. Christian Racovski și-a dat doctoratul în psihiatrie socială, lucrarea sa despre răul, ori flagelul omuciderii intitulându-se "Cauzele crimininalității și ale degenerării". În ultimii treisprezece ani ai vieții, din 1928 când i s-a stabilit domiciliul forțat la Astrahan viziunea sa despre înfundătura la care ajunsese revoluția mondială îl face pe Racovsky să-i destăinuie lui Panait Istrati, cu care venise din Franța, multe din aspectele cele mai secrete, atrocitățile comise de către grupul lui Stalin, informații pe care scriitorul român le folosește pentru a scrie și a publica la Paris pe data de 15 octombrie 1929 cartea sa pamflet împotriva comunismului, "Spovedanie pentru învinși". Această prietenie a lui Racovski cu Lenin, Troțki și Panait Istrati îl salvează parțial pe plan cultural, activitatea sa lungă de jumătate de secol arătându-și roadele abia la sfârșit, prin critica dură la care a supus „marile realizări” ale despotismului sovietic, convertirea revoluției bolșevice a lui Lenin și Troțki într-un panslavism sau imperialism roșu stalinist. Răul social, în special crimele, sabotajul economic la care încurajau pe muncitori fruntașii revoluționari bolșevici pentru triumful cauzei lor, a luptei de clasă n-a putut fi eradicat prin înființarea statelor socialiste, a republicilor „democrației populare” din secolul XX, după cum preconizase ideologul posthegelian și mentorul principal lui Racovski, Karl Marx, în Capital (1867). Răul s-a amestecat cu utopicul plan al dezrobirii omului. „Binele” stipulat de către Marx n-a corespuns așteptărilor, deoarece teroarea roșie, lupta armată „a proletariatului” a instalat la putere doar o clică, până la urmă pe cea a lui Stalin și a prim secretarilor CC al PCUS de după el la cârma unui fost imperiu oligarhic, cel țarist. Binele în care a crezut și pentru care s-a jertfit ca un Barabas al timpurilor moderne Christian Racovski – numele său adevărat, Krăstio Gheorghev Stancev amintind prin cele două prenume de jertfa lui Hristos dar și a sfântului Gheorghe, ca purtător de biruință asupra balaurului social și răului individual – rămâne concretizat în istorie mai mult ca rău, însă faptul că el a declarat în presa timpurilor intențiile sale, prin articole și interviuri sincere, foarte convingătoare îi salvează și în prezent din reputația îndeosebi terfelită, mai ales în postura sa de prim-ministru al Ucrainei sovietice (noiembrie 1918, ianuarie-februarie 1919 și apoi între anii 1920-1923), perioadă în care a demonstrant constant că poate fi un mic Stalin, să-i anticipeze regimul terorii generalizate, să constituie o amenințare permanentă și pentru statul vecin România, pe care l-a privit cu multă antipatie, știind de fapt că pârghiile capitalismului, ale democrației erau aici aproape de nezdruncinat.

Dacă ideea comunismului mondial nu s-ar fi contaminat cu panslavismul dorit de către doctorul Racovski, care dorea o uniune sovietică balcanică în care să fie înglobată și România, imperialism slav realizat după 1944-1945 de către Stalin, poate că altfel ar fi fost primită și adoptată în lume. Racovsky și-a pregătit de la maturitate propriul rug pe care a fost apoi așezat de către Stalin să ardă, când în fața invaziei hitleriste deținuții politici din Uniunea Sovietică au fost împușcați. Cine știe ce pustiu de bine le-ar fi făcut germanilor chiar Racovski dacă ar fi fost eliberat de către ei! Avea numai 68 de ani. Și acumulase o ură față de Stalin, mult mai mare decât o avusese față de poporul român, dușman al celui bulgar, de care a aparținut prin origine etnică, pentru binele căruia s-a format intelectual și pe care l-a slujit și prin extremism naționalist de la distanță, în postura de cetățean român, expulzat sau iertat în repetate rânduri ba de către liberali, ba de către conservatorii filogermani, ba chiar de către regii noștri până în 1917, când ne-a fugit de sub nas.