„Chiar dacă Dumnezeu nu există, să trăim ca și cum ar exista”, spunea Unamuno. Doar că această eternă îndoială duce mai degrabă la contestarea noastră ca specie umană. Am citit recent niște poeme-psalmi ca niște incantații, cu o funcție catarhică, azi, când se scrie tot mai puțin în această cheie. Acest corpus poeticum (volumul „Pelerin la templul cuvântului”. TipoMoldova, Iași, 2011 dar și Ateneul Scriitorilor, Bacău, 2011) te anunță că în zilele noastre totul e „prea simplu”. O dovadă a intensității textelor sunt imaginile produse, desigur, de un Ev apostaziat. Așa cum Biblia are un număr infinit de sensuri, acestea par a descinde în poezie. Și Dumitru Brăneanu știe să valorifice cu o dexteritate poetică lumea biblicului.
Într-o lume în care suntem „prizonieri, azi, prin regatul de vitrine”, în care nu suntem decât niște „figurine” revenirea la originile umane, la tradițiile sacrului este unica soluție. Citești în acest volum o lume părelnică cu „ploi false”, cu „eldorade iluzorii” și cu un „trup provizoriu” de care nu poți scăpa, căci nu se scapă de sine, chiar dacă e un sine simulacru. Găsim aici ideea unei perfecțiuni a răului: „patimi curvite”, „vulcanică tinerețe”, umanul „ca Toma”, rătăcind „ateu în necredință”, „bolnav de trufie”, durute „ființării infernale” venite din „entropice beții” și „nămoluri germinale”.
În poemul „Maria Egipteanca” citim despre un „desfrâu spre sfințenie” care te duce spre un Iisus mai mult decât un Rex Iudeorum, un Isus rege al umanului ca idee. Orgoliul, vanitatea, „risipa cugetului e un desfrâu”, o curvie a gândirii. „Tot crugul lumii e o bâlbâială” și o bâjbâială în negura timpului.
Într-o lume a contabilității ca filofia existenței „zidiți în mituri, Zeii pleacă în exod”, „în scrieri sfinte cifrate cabalistic”, iar pentru homo sapiens „tăcute-s vorbele în cărți de mituri”. O carte cu „troițe de lumină”, cu „icoane vechi de lemn” ce conturează o credință ce evită kitschul religios în care „zadarnic mai cârpim câte o rugăciune”.
„Doamne e atâta secetă de tine!”, un vers ce blochează, căci deschiderea bisericilor în ultimul deceniu al secolului trecut nu a însemnat și deschiderea spre credință. Lecturând, auzi un cor de îngeri în măsura în care îi poți imagina. Am ajuns să citesc unele versuri cu voce tare. Citeam cu o credință poetică cumva. „Pelerin la templul cuvântului” e o carte contrapondere viciilor zilei, în care găsești credința ca pasiune intelectuală, formulă oximoronică, dar care reflectă o stare poetică.

Text apărut în ziarul "Timpul", Chișinău.