În noiembrie 2011, a apărut la Editura Rafet volumul „Aporii butaforizate”, autor Mircea V. Homescu. Înainte de a intra în substanța cărții să vorbim puțin despre personalitatea autorului. Mircea V. Homescu este absolvent a trei facultăți: medicină, istorie și psihologie, din care doar prima a devenit profesia pe care a îmbrățișat-o și a practicat-o și pentru care a fost un diagnostician de marcă, recunoscut nu numai pe plan local. Un om cu o deosebită dragoste pentru carte, pentru lectură. Dotat cu un spirit de observație peste medie, analitic, un „scormonitor” în cultura scrisă a umanității, în sensul aflării a ceea ce a descoperit și descoperă creierul bipedului numit om, în varii domenii, chiar și în domeniul paranormalului, posesorul unei biblioteci impresionante, a devenit un erudit, putem spune o bibliotecă ambulantă. Cu un volum mare de lectură și implicit o cunoaștere pe măsură „și-a permis” să împărtășească din această cunoaștere și semenilor săi într-o formă personală. De-a lungul timpului a publicat eseuri, pe diverse teme, în multe reviste. Cartea de față este a treia în ordinea apariției, semnată de acest eseist unic ca esență valorică în peisajul literar râmnicean: „Aporii metaforizate” Ed. „Valman”, 2008 și „Ironii semi-serioase” Ed. „Rafet”, 2009 și cuprinde în cele 366 pag., o parte dintr-o bibliotecă cu pretenții, cu informații tratate într-un mod care îl reprezintă, prezentate cititorului avizat, din domenii atât de diferite, încât cu greu tehnoredactorul cărții a găsit cea mai bună formulă în expresia cărții. Un autor de calibrul celui în discuție trebuie să aibă și un potențial cititor pe măsură. Cu permisiunea dvs. fac o paranteză, de „râsu-plânsu”, vorba lui Nichita, cei mai mulți care s-au înghesuit la lansare, cunoscând „calibrul” autorului și mai ales că era distribuită gratuit, „stropită și cu ceva așternut” au și subtilizat cartea celor mai puțin vigilenți și le-au vândut în piață pe câteva sute de lei. Dar, să trecem peste acest aspect, care mi-a lăsat un...ușor gust amar și în final să încercăm să pătrundem în esența cărții. Există un „slalom” în susținerea temelor printre „jaloanele” gândirii umane, ceea ce demonstrează „cantitatea” de studiu efectuat de autorul nostru pentru a fi cât mai bine și mai corect perceput. Întâlnim pe parcurs desene alternând cu fragmente olografe și semnătură, care creează o anume stare de apropiere între lector și carte, fiind tentat să o mângâi, ca pe un lucru drag. Pentru a elucida „fenomenul” Homescu trebuie să luăm în calcul câteva dintre mărturisirile autorului: „Suprema satisfacție a autorului acestei „colecții” de gânduri și pățanii, ar fi... dacă ele ar ajuta – măcar 10% din situații – cuiva... pentru a nu le repeta sub riscul acuzației de plagiat. Se știe de mult că de cca. 7000 de ani de când se gândește și se scrie pe această lume, n-a mai rămas nimic negândit și chiar nescris în această lume „a noastră”. Există și o „teorie” a coexistenței genetice a ideilor în lume... distributivă „haotic”... spațial și temporal. Truditorul redactării acestui opuscul psiho-comportamental mărturisește – cu absolută sinceritate – că a purces la conceperea materialului nu cu intenția de a-și construi personajul, ci exclusiv... personalitatea”. „Câte ceva despre riscul revelațiilor dure”: „În paginile care urmează se află câteva dintre părerile mele, cu ajutorul cărora evoluez, trăiesc și practic credința mea religioasă; a mea și a neamului meu căruia îi aparțin. Dar nu doar despre religie voi vorbi. Multe dintre afirmațiile mele s-ar putea să nu convină... mai multora. Nici n-am sperat că ar fi altfel. În întreaga mea viață am practicat sistemul rațional – extrapolat și în metafizica mistică – după care teza fără anti-teză nu există, iar teza își confirmă viabilitatea veridică numai după ce a intrat în compoziția sintezei. Iar aceasta din urmă nu poate să fie acceptată – decât de către un număr majoritar de receptori. Niciodată de toți, fiindcă și-ar pierde/anula logica și utilitatea. Spre finalul opului afirmă: „Precum se constată, din rândurile și gândurile precedente, autorul constatase, încă din primii ani după „minciuna” nerușinată din decembrie 1989, că ticăloșia capitalismului, pe care îl părăsisem – aparent – în 1944, nu și-a schimbat... decât caricatural și mincinos... practicile, năravurile, disprețul și conflictualitatea distrugătoare dintre sărăcie și supra-bogăția hoților... sfidători sau mascați... ca „oameni de afaceri”. Munca cinstită nu oferă decât supraviețuire, doar hoția duce la bogăție” și continuă ca o declarație de credință: „Un autentic filozof, de remarcabilă factură, credea cândva că impulsul de a scrie – țintuindu-i pe alții ca beneficiari ai scrisului – se datorează, mai cu seamă, unui soi de „mâncărime a minții”, căreia – în chip de leac defulator – nu-i găsea altceva decât... „scărpinarea hârtiei”. Mi s-a părut ingenioasă motivația și – trebuie să recunosc – mi se potrivește... în foarte multe situații; de câte ori am prurit „la creier”, scarpin hârtia, mai amarnic sau mai blând. Încercasem, mai înainte, să-mi explic de ce scriu și abia acum îmi dau seama că tot mâncărimea minții era de vină. Cu un mărunt adaos... nu doar mintea, ci și limba mă „mâncă”... uneori; fiindcă scrisul nu-i altceva decât o vorbire așternută în slove. Cât despre scărpinatul, ca leac, eu nu l-aș rezerva exclusiv hârtiei. Prin ce scriu – și am scris – sunt convins că „scarpin” – oarecât – sufletul și – poate uneori – nervii „destinatarilor”...scriiturilor mele. Nu sunt pe deplin convins că ceea ce scriu – și am scris nu a deranjat/iritat... chiar pe nimeni. Dacă aș ști că e așa... n-aș mai scrie nimic, niciodată. Mai rar – ce-i drept – ceea ce scriu... mă „scarpină” și pe mine, ușurându-mă de mâncărimea ispititoare a duhului... personal. De fapt, însă, motivația scrisului meu este nevoia-dorință de a împuțina ratările, potecile „înfundate” și bolovănoase pe care adesea am drumuit în viață, poteci-ratări pe care n-aș mai vrea să văd pe nimeni că ... rătăcește, istoritor, dar și periculos”. Tranșant, înainte de a începe „Câte ceva despre... ce credem că știm dar... nu prea știm” afirmă folosind un aforism al lui Erasmus: „Judecați după comportament oamenii sunt canibali atunci când nu sunt imbecili”. „Călătorie prin tunelul timpului”: „Se cuvine să acordăm toată atenția zilei de azi. Ieri este deja consumat. Mâine va fi tot un fel de azi; indiferent cât ne-ar chinui spaima sau curiozitatea pentru ... „viitorul” azi care va fi... mâine. „Carpe diem”..., înțelepțește.
Pornim la drum cu o noțiune universală: „Timpul, biblic și terestru”, în care pe parcurs adaugă: „Și încă nu pot pretinde că am menționat ceea ce era mai important despre timp și – tangențial – despre spațiu, dacă nu menționez contribuția revoluționară a lui Einstein, în domeniul reorganizării conceptuale a timpului și spațiului. În contextul relativității… cu care a „speriat” lumea, pentru cel puțin un secol de-acum înainte. Alături de greu definibilul nostru prieten și dușman, TIMPUL, eu mai înghesui în aceeași categorie de… invenții neconfirmate ale existenței noastre o altă creație a lașității (sau ignoranței) noastre orgolioase… DESTINUL, care – pentru mine – nu este și n-a fost decât… tot ce mi-am provocat eu în viață… și bine și rău; sau ceea ce mi-au provocat alții, desigur, în mod intenționat, din prostie, răutate și invidie”. „O concluzie personală” precizează: „Câțiva gânditori din sec. XIX și XX au condiționat timpul de clipă (Kirkegaard), de istorie (Marx), de durată (Bergson), de devenire (Hegel), de temporalitate, alias plauzibilitate (Husserl), neîndrăznind niciunul să definitiveze lexema irefutabilă a unei definiții... riscante”. În „Addenda despre timp încă... acceptabile”, mărturisește: „§) – În mod științific, până azi, doar Einstein s-a încumetat să pretindă că în contextul relativității (creată de el) timpul depinde (a depinde nu confirmă că și există, ca atare) de iuțeala cu care se mișcă (te miști doar în raport cu ceva sau cu cineva, altfel „mișcarea” rămâne o altă fantasmă lingvistică) sistemele materiale (și despre materie încă se mai discută), fiind în interacțiune cu spațiul (singura conexare plauzibilă a timpului cu altceva... decât cu el însuși). (...) §) – În domeniul timpului Biblia nu ne spune în care zi (a creației) a făcut/creat Dumnezeu acest... „factor” universal, necesar pentru înțelegerea lumii și vieții. Ceea ce ne dă voie să presupunem că timpul datează (...definim un termen cu el însuși!) dinaintea celor șase zile de creație ( și cu „odihna” șapte). Diversitatea tematică îi acordă cărții o valoare în plus. Cele zece așa zise nebunii opționale, care fac obiectul unui „Scurt thriller de prejudecăți dăunătoare” sunt caracterizări în oglindă a personajului uman, o oglindă proprie în care harul autorului vede cele văzute și mai ales cele nevăzute ale comportamentului personajului biped: „Majoritatea oamenilor din ziua de azi – datorită neputinței de a diferenția binele de rău și utilul de pericol – au ajuns să… îndrăznească cu „nerușinare” și să… capituleze cu „josnicie” în fața problemelor vieții zilnice. Astfel faptele oamenilor mai mult le dăunează, decât le sunt de folos. Să nu existe chiar nici un mod de a evita pericolele comportării malefice (adesea) și compromițătoare?(…)Viața este o interminabilă ucenicie în care tot învățăm și până la urmă constatăm că nu… știm mare lucru. De ce? Fiindcă, în viață, totul se schimbă și noi trebuie să fim, permanent doar învățăcei. Învățați…foarte puțini reușesc să ajungă, iar noi le zicem genii”. Religia fiind una din fațetele vieții umane, constituie o temă pe care o tratează în diverse ipostaze. „Hermeneutică biblică mitologică și științifică” este una din aceste ipostaze în care precizează: „Referindu-se la ceea ce numim azi „semnificația cuvintelor”, prestigiosul „teoretician” al creștinismului din sec. IV-V d. Hr., Aurelius Augustinus (Fer. Augustin) afirma că „dacă s-ar scoate din Biblie (pe vremea aceea încă nu se definitivase „canonul” ei) versetele Creației (cap. I) din Geneza... lui Moise și Prologul (versetele 1-18) Evangheliei după Ioan, întreaga Biblie și-ar pierde autoritatea de mărturie teofanică și ar rămâne la discreția interpretativă a oricărui exeget”...credincios sau ateu. Invoc cele de mai înainte în contextul dorinței de a face o incursiune în semnificațiile numeroase pe care le comportă cuvântul/noțiunea CER, în limbajul și spiritualitatea creștină de ieri și de azi, neomițând nici folosirea termenului în accepțiunea scientistă contemporană. (...) să reținem totuși că cerul este o manifestare directă a transcendenței, a puterii teiste sau deist-creștină (sacralitate), a perenității...intangibilă pentru o ființă umană. Rezultă astfel că CERUL este saturat de sacralitate, în orice mitologie sau religie și transcendent prin inaccesibilitate”. „Ce așteaptă omul de la credință și biserică... și ce primește” o altă ipostază a religiei tratată în manieră homesciană: „În viața normală (știm însă ce este „normal”), dar mai cu seamă în momente sau epoci de vulnerabilitate și dezechilibru în afara „certitudinilor”, omul își fundamentează stabilitatea și „sentimentul de bine” pe comportamentul cognitiv și pe cel de integrare, pe fuga de singurătate și pe conceptul de păcat, inclusiv șansa absolvirii de consecințele lui... „acum, aici” cât și „atunci, acolo”. Religia în genere, și creștinismul în ultimii două mii de ani, au formulat și au oferit omului mai multe perspective, cerându-i „în schimb”...diverse, de-a lungul istoriei; nu insist asupra acestora deocamdată. Iar rostul acestei istorii, dacă-i recunoaștem vreunul, după interminabilul șir de minciuni cu care a otrăvit lumea de o atât de îndelungată vreme, și o face și azi, ar fi acela de a scoate omenirea de sub teroare, de sub spaima oprimării și nedreptății sfidătoare; pentru ca neamurile lumii în totalitate – dar și într-o frățietate de sorginte divină – să-și consacre puterile lor cele mai curate unor creații spirituale, dar mai ales perfecționării morale, domeniu în care, cel puțin de două mii de ani nu s-a făcut niciun progres, s-au înregistrat doar jalnice degradări”. În acest peisaj divers tematic comunismului îi acordă un loc aparte: „Comunismul un diabolic „destroyer” al personalității umane” în care uneori analiza și mai ales analiza propriei experiențe capătă uneori accente pamfletare, ca o defulare: „Când zicem personalitate includem și demnitatea și morala, dar mai ales opțiunea religioasă a individului, care-l definește mai bine ca orice altceva; respectiv, cu Dumnezeu sau împotriva Lui; fără... nefiind posibil, fiind doar o utopie butaforizată în spatele căreia se află anti credința pernicioasă. Prin tot ce a infiltrat în gândirea victimelor sale, din țările unde a stăpânit un număr oarecare de ani, precum și în stilul de ierarhizare răsturnată a valorilor morale și sociale, comunismul a fost un adevărat blestem al destinului spiței omenești”. În această colecție de eseuri există teme unele cu caracter național „Nichifor Crainic”, conjugată cu ceea ce s-a numit „comunism”, „Constantin Noica”, „Constantin Brâncuși”, 1907, etc. dar cele mai multe tratând subiecte universale, „timp și spațiu”, „libertate”, „destin”, „mitul Samson”, „Dostoievski”, „Enoh”, „creștinism versus ateism”, „masca de pe chipul personalității umane”, „cinism”, întâlnim teme care fac obiectul unei experiențe de viață, sub forma unor precepte morale „Despre proști și prostie în…2007”, „Câte ceva despre... multe”, „capitole” savuroase, rezultate dintr-o bogată experiență de viață. Este „tratat” în aceste pagini „fenomenul” Petrache Lupu într-o manieră proprie: „Petrache Lupu din Maglavit între teofanie, folclor mistic și conjectură speculativă (studiu de caz... sine ira et studio)”. Autorul se dovedește un intelectual de marcă și proporțional cunoașterea între cele două coperte are forme, aspecte atât de variate și multiple. Această carte este bine venită constituind o formă comprimată și explicită a unei „felii” și în același timp și o treaptă de accedere la ceea ce se numește cultură. Îți trebuie numai răbdare sau bunăvoință să o parcurgi și la urmă te vei simți mai bogat sufletește. Cunoscându-l pe autor, sunt sigur că vor mai urma și alte cărți de acest gen.

- . -