Ideea frontierelor și a națiunilor mi se pare absurdă.
Jorge Luis Borges


Acest titlu vine cumva din afirmația lui Ion Negrescu (primar al Chișinăului în 1928-1931) precum că filosoful Sturdza: e un „tălmăcitor” al sfintelor tradiții. Din perspectiva zilelor noastre, am spune că e un „dragoman sau tergiman” cultural, ceea ce arhaic ar însemna - traducător de spații culturale.

Kilometrul 0 - BASARABIA

Referindu-ase la Basarabia, Alexandru Scarlat Sturdza spunea că ea poate fi numită o piatră scumpă în coroana țarilor noștri, chiar dacă nu e așa de sclipitoare ca Taurida, ea este mai de preț prin felul ei de a fi folositoare (traducerea ne aparține) [10, p. 4]. Or, e vorba despre o Basarabie percepută țarist. Acesta se pare este momentul oportun pentru înaintarea unor sofisme zgomotoase conform cărora Sturdza a fost un simplu rusofil din epocă. Dar nu acesta este scopul acestui studiu.
Într-un interviu dat de Stella Ghervas, găsim ideea că Basarabia e un spațiu de comunicare și schimburi, care formează un tot. Noi i-am spune un spațiu de coexistență culturală. În acest sens Alexandru Sturdza ar fi perceput ca un observator al lumii ce-l înconjura, o prismă optică prin care ne putem privi trecutul. A spune despre el că e un mare intelectual și un diplomat de origine greco-română din prima jumătate a secolului XIX-lea, activ în diplomația rusă și cea europeană – înseamnă a propune o expresie generală, care ar omite multe alte aspecte ale vieții distinsului filosof, teolog și om al scrisului, cum a fost Alexandru Scarlat Sturdza.
Ion Negrescu, care merită cu prisosință un interes pe atât de mare ca și personalitatea despre care vorbim azi, menționa: Alexandru Scarlatovici Sturza este un scriitor basarabean, în limba rusă, aproape necunoscut istoricilor literaturii române, fiul primului guvernator al Basarabiei. Tot el vorbea despre unele stări sufletești contradictorii pe care destinul le rezerva unui boier moldovean ca Alexandru Sturdza, care a fost unul dintre cei mai înzestrați moldoveni din Basarabia, unind o inteligență pătrunzătoare, cu un spirit cercetător al celor mai diverse cunoștințe, cu o imaginație creatoare și o inimă accesibilă celor mai înalte virtuți creștine [4, p. 33].
În aceeași cheie, arhiepiscopul Filaret, un istoric al bisericii ruse, constata că Alexandru Sturza, proprietar basarabean, este dintre moldoveni destul de învățat. Ion Ghica într-o scrisoare către Vasile Alecsandri întitulată „O călătorie de la București la Iași înainte de 1848” îl numea pe Sturdza, mult învățatul teolog. În aceeași cheie, prietenul filosofului, medicul Dallas din Odesa mărturisea că Sturdza e înzestrat cu o minte vie și ageră, cu o imaginație poetică și cu o memorie colosală. Or, în epocă au existat ecouri ale acestei biografii a strălucirii intelectuale care a pornit din spațiul românesc, traversând și alte spații culturale.
Drept o mărturie a receptării spațiului românesc, Al. Sturdza vorbește despre români și despre limba lor: În afară de limbile asiatice propriu zise, spune Sturdza, în granițele imperiului turcesc trăiesc viața lor și domină pe un întins spațiu limbile slavă și română [7, p.31]. Tot el continuă: Alături cu Slavonii, de-a lungul țărmului stâng al Dunării și mai sus spre Apus până la poalele munților Carpați, este împrăștiat neamul deosebit românesc sau al Valahilor și Moldovenilor. Și ei își prețuiesc limba lor maternă latino-slavonă, o cultivă cu silință ca pe o moștenire lăsată de la străbuni. Traducerea Bibliei și aici puse o puternică temelie pentru limba literară scrisă și-i descoperi nemurirea cuvântului vieții. Până acum limba populară a Românilor fu ca un zvon și ca o șoaptă copilărească, căreia i-a fost hărăzit să amuțească între graiurile mai puternice ale neamurilor mai tari [7, p.32]. Într-un alt studiu Al. Sturdza ne împărtășește la fel aprecierile sale asupra Românilor : La Grecii pravoslavnici, la Slavi și la Români sau Daci, credința a rămas neatinsă în suflet, limba strămoșilor a rămas neatinsă în graiul poporului și în ființa cetățenească [7, p. 32].
Al. Sturdza a fost acel care în perioada 1828-1832 a pus bazele a ceea ce va deveni Constituția Moldo-Vlahiei, fiind autorul primului statut al Basarabiei de după anexare. Iată cum descrie el Chișinăul epocii sale: Sosim la Chișinău, orașul de căpetenie al Basarabiei. Vărul meu, conducătorul nobilimii din ținut, ne-a primit cu ospitalitatea sa tăcută. Am fost răsfățați de binecuvântatele obiceiuri ale găzduirii, care dispar în măsura apropierii mai noii iluminări, precum cocostârcii aducători de bine, care își fac cuiburi pe acoperișurile din stuf ale colibelor, dar care zboară departe de acoperămintele aurite ale palatelor. – Chișinăul e împărțit în orașul de sus și cel de jos; tatăl meu, primul guvernator al ținutului, după cucerirea acestuia, a întemeiat orașul nou, care se înfrumusețează văzând cu ochii, dar deja într-o măsură prea mare. O dumbravă întreagă înconjoară noua catedrală; străzile late, ce duc la ea, sunt presărate cu nisip moale; 35 000 de locuitori par a fi pierduți în spațiu, dar, din toate balcoanele orașului de sus, în depărtare, privirii i se deschid la orizont niște coline, vii și sătucuri. Acest colțișor al baștinei mele este doar un chip al frumuseților și bogățiilor Moldovei; pentru a le cunoaște mai bine și a le admira, se cuvine a vedea mănăstirile din valea Orheiului sau, și mai bine, a trece Prutul și Siretul, pentru a vedea munții Neamțului și ai Pietrei, întâlnirea Bistriței și Siretului, într-un cuvânt, a se vedea locuri slăvite de faptele eroice ale lui Ștefan cel Mare (traducerea ne aparține) [10, p. 3-4].
Astfel, personalitate complexă, Al. Sturdza a determinat într-o oarecare măsură istoria acestei bucăți de pământ și a fost determinat de ea în felul de a gândi și poate de a acționa. Produs al unei epoci, Alexandru Sturdza poate fi receptat, în primul rând, prin prisma axiologică a acelui timp și apoi din perspectivele unor timpuri mai noi.

Echidistanțe culturale sau identitatea lui „½”

Un spațiu în care Crăciunul și Anul Nou se sărbătoresc de două ori, nu poate fi abordat în mod complex fără a contura unele echidistanțe culturale, acele ale unui spațiu în care există o dihotomie glotică și identitară, oricât am nega acest lucru. În studiul semnat de Cristian Popișteanu și Dorin Matei „Sturdzeștii: din cronica unei familii istorice” citim: reîntâlnim în istoricul familiei Sturdza toate marile probleme ale istoriei românilor [5, p.57]. Într-o emisiune TV, directorul ICR „M. Eminescu” de la Chișinău afirma că nu e nevoie să machiem istoria, ci să abordăm fiecare epocă și respectiv fiecare personalitate ce face parte din ea prin prisma demnității ei. Am adăuga un moment important e să nu fie confundate faptele istorice cu opiniile istoricilor. Noi, basarabenii trebuie să știm să ne asumăm istoria și înaintașii, căci istoria nu poate fi calificată drept un accident, și chiar dacă poate fi, ea nu poate fi ignorată. Până la urmă fiecare are acea identitate pe care curajul să și-o ia.
În acest sens, A. Sturdza e un destin tragic, dacă mai putem vorbi astăzi în această cheie patetică. Istoria lui este istoria unui copil de un an dus și crescut departe de țară. Înstrăinat de țară, el a contribuit uneori fără de voie la înstrăinarea ei. Acesta este paradoxul istoriei. L-au trăit și Petru Movilă, Nicolae Milescu Spătarul, Dimitrie Cantemir și Antioh Cantemir. Nu îi poți atribui un românism, elenism sau rusism pur, dar nici o identitate cu jumătate de măsură nu îl poți considera și atunci îl declari multiidentitar (în formula lui Andrei Pippidi). Or, revenirea la personalitatea lui Sturdza e actuală astăzi, căci el, cu o identitate incertă, în exprimarea Stellei Ghervas, noi am spune cu o identitate polimorfă, acest multiidentitar este azi o personalitate emblematică pentru spațiul dintre Nistru și Prut, spațiu cramponat geografic și geopolitic între Est și Vest, între Moscova și Strasbourg.
În epocă, Sturdza era receptat drept un oriental, un postbizantin. Fapt ce se anunță actual și azi, așa cum în ultimul timp tot mai mult se pune problema unui euro-centrism occidental, problema estului european fiind una foarte prezentă. Totuși, consideră Stella Ghervas, lumea lui Sturdza nu se limita doar la originile sale rusești și balcanice [2, p. 83]. În pofida acestei dihotomii culturale între orient și occident, putem constata cu siguranță o ambiție intelectuală a formării sale și pe fundațiile culturii europene [2, p. 18]. Format în mediul rus, în saloanele Sofiei Svetcina, a doamnei Golovin și a surorii sale Roxandra, va cunoaște și lumea occidentală prin străinii veniți și prin misiunile diplomatice avute în Franța, Austria, Prusia, România și în alte țări.
E de menționat faptul că viziunile lui pe parcursul vieții practic nu s-au schimbat. A fost uimitor de consecvent și chiar invariabil, dacă putem utiliza acest termen când vorbim despre o persoană. O putem constata citindu-i opera. Un lucru e cert, se schimbau însă circumstanțele existențiale din jurul său. Echidistant între țara în care s-a născut și țara care l-a adoptat în sens cultural, a militat contra rusificării Basarabiei, deși a servit interesele țariste referitor la acest teritoriu. În „Mențiuni despre Rusia” citim însă o părere critică conform căreia Rusia e o piramidă care se susține prin imensitatea bazei sale și unitatea absolută de la vârf. În memorii găsim o critică adusă reformelor lui Petru I. El critică faptul că țarul a început civilizarea de sus în jos, ignorând fundația construcției. Rusia a avut din start o Academie de științe și apoi școli primare, marina și armata disciplinată au apărut înaintea oamenilor culți sau măcar a unui judecător. Astfel, în pofida angajamentelor politice, a păstrat acel spirit lucid și critic al individului care intelectualizează realitatea.

Alexandru Sturdza ↔ mediator cultural

Există o cronologie a acestor medieri culturale. În perioada anilor 1824-1827 Sturdza se află în Italia, Germania, Franța. În Germania a urmat unele cursuri de drept natural, de istorie a dogmatelor și cursuri de fizică. În 1836 se află în Elveția. Peisajele montane ale acestei țări l-au impresionat foarte mult, o numea „Tibet european”. Și în 1837 va ține la Berlin un șir de prelegeri pentru câțiva studenți români, printre care și Mihail Kogălniceanu.
Eleganța în comunicare era condiționată de aflarea în cercurile înalte europene, se completa printr-o legătură spirituală cu rădăcinile și tradițiile locului de unde venea. L-a cunoscut pe poetul german Goethe, a discutat cu Joseph de Maistre. A purtat o corespondență activă cu mulți scriitori și diplomați europeni. Cunoștea pe toți principii și miniștrii din Europa. La doar 24 de ani, a participat la Congresul de la Viena, în calitate de secretar intim al Þarului Alexandru I. El a fost redactorul primului tratat european, semnat de toate statele continentului, cel al Sfintei Alianțe.
S-a asociat cu marea cultură greacă prin lecturile din filosofia antică greacă, mai ales din Pitagora și Platon. Frumoasa și sincera prietenie cu Kapodistrias și susținerea eteriei au stabilit o punte culturală cu această mare cultură ce i-a trezit un profund sentiment filoelen. Știm că a citit foarte mult din literatura Antichității și din scriitorii europeni, dar și lucrări de filosofie, de teologie și de istorie [5, p. 57]. În Încercare despre predarea limbii grecești tineretului rus citim că greaca trebuie să fie patrimoniul Rușilor, ca să se poată uni generațiile, cândva de aceeași credință (traducerea ne aparține) [11, p. 5]. A fost aproape de cultura română prin lecturile din Dimitrie și Antioh Cantemir, a avut contacte directe cu Mihail Kogălniceanu, Constantin Stamate, Alexandru Hîjdău, Filaret Scriban și cu rudele sale deloc de ignorat în istoria românilor. De tânăr a pendulat în formarea sa între cultura germană, cunoscută inițial prin tata și cea franceză promovată de profesorul casei. Spre sfârșitul vieții va înclina spre lumea francofonă, având o frumoasă relație de corespondență cu genovezul Charle Eynard. Astăzi și în Ucraina este tratat drept un mare gânditor. Aflarea lui la Odesa a fost benefică pentru activitatea de scriitor, dar nu și pentru starea lui de spirit. Stella Ghervas va numi Odesa un lung exil interior [2, p. 46], o situație periferică [2, p. 55].
În „Convorbirea iubitorilor de limba rusă și Arzamas, în timpul împărăției lui Alexandru I” citim: În anii 1824 și 1825 am avut ocazia, adesea, să îl întâlnesc pe Pușkin la Odesa. Spiritul său rebel, încă în devenire pe atunci, se vede că mă ocolea ca pe un om care era mândru de cătușele propriei gândiri. Dar în ciuda acestei prejudecăți, eu îmi aduc aminte cu plăcere că odată, la sora mea, la o masă, șezând alături, mi-a reușit (dar fără a avea intenția) să-i captez întreaga atenție și simpatie. Discutam despre timpurile trecute și cele prezente; vorbind despre Turcia, despre creștinii răsăriteni, de o credință cu noi, îi expuneam cauzele păstrării spiritului popular și al credinței sub dominația musulmană (traducerea ne aparține) [9, p. 17-18].
Polemicile sale duse cu lumea și gânditorii catolicismului, duelul cultural avut cu filosofia iluministă trădează o mediere cu adevărat activă. În acest sens, de Maistre menționa că o posibilă dispută dintre ei ar fi constituit un spectacol: un ministru și un șambelan, un moldovean și un alobrog se luptă în limba franceză în fața întregii Europe din cauza unei întrebări atât de importante.

Alexandru Sturdza și spațiile religioase

Referindu-se la statură intelectuală sturdziană, Stella Ghervas, în cartea sa „Alexandre Stourdza (1791-1854) un intelectuel ortodoxe face à l’occident” constată că Alexandru Sturdza e un caz original de formare, care relevă două tradiții diferite: una cosmopolită și alta puternic religioasă [2, p. 16-17].
Știm că Sturdza și-a dorit să fie un mesager al lumii în care trăia, a celei ortodoxe, în Occident. Desigur că putem identifica în ceea ce a scris despre ortodoxie și unele elemente de teologie politică [2, p. 22]. Promova activ ideea că ortodoxia poate satisface pe deplin căutările religioase ale Europei. Dacă în biserica catolică domină despotismul, iar protestantismul a căzut în anarhie, atunci ortodoxia există între despotism și anarhie. Citindu-i opera înțelegi că sincer credea că va reuși să convertească lumea germană la ortodoxism. Religia, pentru monarhicul Sturdza, era unica soluție împotriva stărilor reacționar-revoluționare ce dominau Europa. Dar nu trebuie de ignorat această promovare a ortodoxiei realizată de el, până la apariția cărții „Considerații asupra doctrinei și spiritului Bisericii Ortodoxe”, ortodoxia nu era foarte populară printre aristocrații ruși și practic necunoscută în Europa.
Dar spre deosebire de alte religii, care își leagă destinul de cel al marilor imperii [2, p. 157], la Sturdza găsim ideea că creștinismul are un caracter universal, dar această universalitate conține un principiu de vicisitudine care distruge unitatea... fiecare popor, în loc să facă parte din religia lui Dumnezeu, a căutat să și-o atribuie. Sturdza a încercat o apropiere culturală și religioasă între lumea elenă și cea rusă, argumentând prin religia comună și trecutul istoric asemănător: ocupația turcească la greci și cea tătară la ruși, existând în această abordare unele hiatusuri ale argumentării istorice, dar și o motivare personală izvorâtă din cele mai frumoase intenții.
Într-o scrisoare a sa, Joseph de Maistre, face următoarea observație generică: A. Sturdza ... a publicat o carte care va face epocă. Ea se numește „Considerații asupra doctrinei și spiritului Bisericii Ortodoxe”. E un fenomen adevărat... să vezi un monden care a coborât în arenă pentru a discuta o problemă pe care înaltele minți deja de o mie de ani încoace cam au epuizat-o. Domnul A. Stourdza, continuă Joseph de Maistre aparține celei mai bune familii din Moldova. S-a născut la București sau poate la Constantinopol, dintr-o mamă, care aparține unei familii de greci din această capitală. Cred că acolo sau de la rudele sale pe linie maternă, ca să zicem așa, el s-a molipsit de o ură elenă față de biserica Latină. Are doar 26 sau 27 de ani. Îi respect și îi iubesc familia, în care sunt unite virtutea, mintea și cunoștințele. Domnul Sturdza cunoaște latina și greaca, ultima fiind limba lui maternă. La fel de bine scrie în franceză, în rusă, germană și chiar face și poezie în aceste limbi. Excelența sa va fi uimit de puterea și puritatea stilului acestei cărți, scrise în franceză. Nimeni nu crede că a scris un moldovean, picior al căruia nu a călcat în Franța (traducerea ne aparține) [3, p. 82].
Așadar, noi cei de azi, spune Stella Ghervas, îl vom cunoaște ca promotor al ortodoxiei și ca autor al unui proiect politic reacționar, aplaudat de unii și combătut de alții [2, p. 25], ajungând să conchidem că așa este receptată o personalitate complexă.

Alexandru Sturdza: mediator de spații lingvistice

Al. Sturdza a fost un intelectual rafinat, un poliglot și un cosmopolit. Cei 22 de ani de activitate diplomatică presupun în sine o dimensiune poliglotă. Fiind român după tată și grec fanariot după mamă, vorbea nouă limbi, româna, neogreaca, rusa, germana o învățase de la tata, care studiase la Leipzig, cunoștea profund și limba slavo-bisericească. Franceza, latina și greaca veche o învățase de la profesorul casei Jean Joseph Dopagne, în acest sens Stella Ghervas menționa că aristocrații din țările dunărene erau tentați să dea copiilor lor o educație occidentală, cu profesori din străinătate [2, p. 16]. Mai târziu Sturdza va recunoaște că în copilăria sa toate jocurile, toate descoperirile și tot entuziasmul aparțineau francezilor, lucru firesc în prezența unui dascăl venit dintr-o lume franceză. Cunoștea și italiana în urma călătoriilor întreprinse în această țară și în urma lecturilor făcute. Studiile și articolele sale au fost scrise în limbile rusă, greacă, franceză și germană. M. I. Pogodin îi remarca originalitatea în expunere și o limbă elegantă.
I. Negrescu constata că Al. Sturza era un admirator al limbii grecești care adoptă noile noțiuni și nume prin cuvintele sale proprii, cu un sens precis și definit și de o deosebită frumusețe. Nici în limba vorbită, nici în cea literară a grecilor contemporani, spune Sturdza, nu veți întâlni urmele acelei terminologii monstruoase și savante de care a suferit atât de mult limba rusă. P.T. Morozov menționa că după cuvintele lui Sturdza, acest popor prezintă o fericită îmbinare a geniului asiatic cu cel european. Activitatea de traducător și caracterul lui de poliglot conturează o personalitate care a știut să gândească și să trăiască alte spații culturale.

Alexandru Sturdza: traducătorul

Considerăm că cel mai simplu traducător nu trece de la o limbă la alta, ci de la o cultură și o civilizație la o alta. O cultură anume este considerată un teritoriu dificil de descris / tradus din cauza singularității și a specificității ei, dar și a numeroaselor straturi, a multiplilor producători și destinatari. Emil Vrabie, un nume care este cumva complementar numelui Alexandru Scarlat Sturdza, menționa că filosoful avea cunoștințe vaste în istorie, filosofie, teologie, lingvistică și alte științe, fiind și un bun orator. În teza de doctor a domnului Emil Vrabie citim despre o minte enciclopedică, inițiată în politică, diplomație, religie, arte frumoase și alte domenii. Dar Alexandru Sturdza a filosofat și limba, căci unitatea de măsură a dezvoltării sau declinului fiecărui popor e limba lui [6, p. 195]. În „Considerații despre etimologie și estetică în raport cu istoria și știința antichității” putem găsi elemente de lingvistică comparată și etimologie.
Dexteritatea transpunerii dintr-o limbă în alta a fost specifică ocupațiilor intelectuale sturdziene. Din 1812 știm că Sturdza e numit traducător în cadrul Colegiului Afacerilor Externe. Apoi, la București, va fi traducător al Cancelariei armatei dunărene a amiralului Ciceagov, în campania împotriva lui Napoleon I. În 1814-1815 a lucrat drept traducător în cadrul ambasadei ruse la Viena. În 1815-1816 – traducător al Secretarului de Stat responsabil de afacerile externe, contele Ioan Kapodistrias. A redactat tratatul fondator al Sfintei Alianțe în toamna anului 1815 la Paris, după înfrângerea lui Napoleon.
În „Dicționarul teologilor români”, semnat de Mircea Păcurariu, citim că Sturdza a tradus din rusă în limba franceză din arhiepiscopul Inochentie Borisov al Harkovului („Recueil d’homelies sur la premiere semaine de grand Careme”, Paris, 1846), aceeași carte o traduce și în greacă. A tradus și din mitropolitul Filaret Drozdov al Moscovei.

Traducerile din Alexandru Sturdza ca formă de memorie culturală

Știm că dacă Alexandru Sturdza și-a scris învățăturile în limbi străine, s-au găsit totuși reprezentanți ai culturii românești care, chiar în timpul vieții lui, au tălmăcit și pentru poporul românesc aceste învățături [4, p. 34].
M. Păcurariu în „Dicționarul teologilor români” constata că o parte din operele sale teologice au fost traduse și în românește încă din secolul trecut: „Enhirid adecă Mânelnic al pravoslavnicului hristian”, un alt titlu „Cartea creștinului ortodox” tradus din grecește de arhimandritul Eufrosin Poteca, București, 1832. Cartea a fost tradusă și în rusă. Alte cărți traduse sunt „Epistolii sau scrisori despre datoriile sfințitei diregătorii preluțăști”, traducere din rusește de arhim. Filaret Scriban, Iași, 1843; „Învățături religioase, morale și istorice” traducere din franceză de arhim. Filaret Scriban, Iași, 1844; „Duplul paralel sau Biserica în fata papalității și a reformei veacului al XVI-lea” traducere din franceză de Filaret Scriban, Iași, 1851. Filaret Scriban, rectorul seminarului de la Socola l-a cunoscut personal și a existat o colaborare frumoasă între cei doi oameni de cultură. O altă traducere este „Priviri istorice asupra învățământului și duhului Bisericii Ortodoxe”, traducere din franceză de Ilie Baleuță, Făgăraș, 1931. În 1842 apare la Iași o culegere de articole „Études religieuses, morales et historiques” cu o prefață semnată de M. Kogălniceanu. Ulterior culegerea a fost tradusă în română, greacă și rusă. Un alt traducător al operei sturdziene este Gh. Bezviconi, el a tradus în română „Carnetul călătorului fără voie”, o carte ce poate fi numită un parcurs cultural al spațiului european.
Majoritatea titlurilor de mai sus trădează un idiom arhaic. Astăzi există două perspective de transpunere glotică în fața traducătorului:
- să realizeze o traducere artistică a textelor sturdziene, printr-o echivalență la fel de arhaică, cu prezența unor istorisme ca și în limba sursă: rusă, franceză, germană și greacă;
- sau să propună o traducere adaptată la un limbaj actual publicului postmodern, astfel asigurând o popularizare și o promovare a operelor gânditorului.
E de menționat faptul că au mai existat tentative de a traduce opera lui Al. Sturdza. Emil Vrabie a fost cel care a încercat să caute susținerea diferitor fundații, instituții de cercetare și chiar a guvernului, dar mai mulți factori au servit drept un impediment în fața acestui deziderat. După 21 de ani, cred că a venit momentul.

Sub semnul lui - ∞: indiferența culturală actuală sau despre o proastă insularizare a Basarabiei

Prin intermediul traducerilor se construiesc valoroase punți spirituale peste imense goluri de cunoaștere, căci popoare și culturi se apropie. Considerăm că Alexandru Sturdza merită o continuă revenire, recitire, revizuire și de ce nu, o re-traducere!
Ortega y Gasset compara cazul sufletului european, în care predomină un instinct futurist în comparație cu iremediabilul tradiționalism și paseism oriental” [1, p. 60]. Dar ceea ce a ignorat filosoful spaniol este indiferența culturală actuală și o proastă insularizare a esticilor. În cazul temei noastre, operele lui Alexandru Sturdza sunt ignorate și îngropate prin neștiute arhive. Astfel, a reexamina spații și timpuri deja interpretate este o provocare pe care ți-o dai ție însuți și întregii societăți, căci îți propui să revii la texte și la interpretări, adesea „gălbejite” de istorie și receptare, îți propui rediscutarea istoriei, reevocarea unor nume ale trecutului. Derapajele programate înspre trecut, ne permit o proprie descoperire, căci este tentant să reduci totul la o experiență precedentă.
Astăzi 203 cărți sunt transmise de biblioteca regională din Odesa din fondul „Biblioteca sturdziană” bibliotecii naționale de la Chișinău. Răsfoindu-le, descoperi o singulară pasiune intelectuală a omului Sturdza, cea de a citi.

Sub semnul lui + ∞: moștenirea culturală a lui Alexandru Scarlat Sturdza

Recursul la cronologic este adesea unica metodă posibilă de aplicat în studiul unei epoci trecute. În acest sens, există 3 momente de reținut în cariera acestui om destins, consideră Stella Ghervas: 1. Participarea la Congresul de la Viena (1815); 2. Publicarea în 1816 a cărții „Considérations sur la doctrine et l’esprit de l’Eglise orthodoxe”; 3. Prezentarea la Congresul Aix-la-Chapelle în 1818 a „Memoriilor despre statul german”.
Cariera sa meteorică a fost curmată în 1819, dar a continuat să scrie și să gândească. În 1830 s-a retras la Odesa, unde s-a consacrat unor opere sociale și a scris diferite studii teologice ori a tradus lucrări teologice rusești în limba franceză. A scris peste 30 de cărți și tratate filosofico-religioase.
Nu putea să nu realizeze faptul că prin voința țarului a ajuns să trăiască departe de capitala marelui imperiu, la periferia acestuia, cu deziderate și ambiții nerealizate, cu mari capacități nesolicitate. În acest sens Al. Martin consideră că în cele din urmă, pozițiile lor s-au adeverit (...) a fi incompatibile. Alexandru I era totodată liberal, mistic și un pragmatic cu sânge rece, care putea în același timp să salute constituția Poloniei, să protejeze pe admiratorii de misterii și misticism și să dea mari împuterniciri contelui Arcaceev. Sturdza era, însă, altfel. El considera drept eficace doar acele organe reprezentative care au fost create de o tradiție seculară. El vedea în biserica ortodoxă unica sursă reală și respingea pragmatismul cinic al lui Arcaceev. Alexandru I, ca om de stat, își găsea inspirația și în moștenirea progresistă a Iluminismului și în idealurile romantice. Sturdza era însă așa un ideolog a cărui viziune asupra lumii avea rădăcini teocrate, bazate pe mentalitatea creștină medievală de clasă, chiar dacă el recepta aceste idei prin prisma Iluminismului și romantismului. Alexandru Sturdza depășea acest disconfort intelectual prin alegerea unui rol de filosof și filantrop. Nu putem să nu apreciem nobila sa activitate culturală pe care a desfășurat-o și să ne-o asumăm ca urmași.
Alexandru Sturdza nu și-a renegat neamul, ci, din contra, el rămâne ca unul dintre aceia care și-au făcut un destin prin scrisul lor, ridicând prestigiul nostru cultural. În romanul scris lui Emil Vrabie citim: Din câte știu, zise Sturza, e și un traducător bun. Găsește-l, te rog, și roagă-l din partea mea să traducă Învățăturile, prelegerile mele, în limba românească. Dacă n-am avut norocul s-o cunosc bine, să-mi scriu lucrările în limba neamului Sturzeștilor, atunci să fie măcar tălmăcite temeinic. Așa-i soarta unor emigranți... adăugă cu tristețe savantul („Soarta unui emigrant”).
Citindu-i opera, constatăm că limbajul lui Alexandru Scarlat Sturza este unul ce denotă o profunzime ideatică, o dexteritate a scrisului, o armonie dintre fond și formă, o complexitate ideologică. Azi simțim că însăși istoria ne împuternicește să realizăm traducerea operei sturdziene. Sperăm ca acest proiect de traducere lingvistică și culturală să fie realizat!


Bibliografie:
1. Gasset O. Y, Dezumanizarea artei și alte eseuri de estetică, Humanitas, București, 2003.
2. Ghervas St., Alexandre Stourdza (1791-1854) un intelectuel ortodoxe face à l’occident, Editions Suzanne Hurter, Genève, 1999.
3. Maistre J., Correspondance, vol. 6., Lyon, 1886.
4. Negrescu I., Alexandru Sturza // Viața Basarabiei, nr.1, 1933.
5. Popișteanu C., Matei D., Sturdzeștii: din cronica unei familii istorice, Fundația culturală Magazin Istoric, București, 1995.
6. Sturdza A.S., Considerații despre etimologie, Moskvitianin, Nr. 7, 1844.
7. Sturdza A. S., Viața spirituală și literatura în Răsărit // Moskvitianin Nr. 16, 1851, apud. I. Negrescu, Alexandru Sturza // Viața Basarabiei, nr. 4, 1932.
8. Stourdza A. S., Considération sur la doctrine et l’ ésprit de l’église orthodoxe, L’imprimerie du Bureau d’Industrie,Weimar, 1816.
9. Стурдза А. С., Беседа любителей русского слова и Арзамас в царствование Александра I // Москвитянин, № 21, 1851.
10. Стурдза А. С., Записная книжка путешественника против воли, Университетская типография, Москва, 1846.
11. Стурдза А. С., Опыт учебного предначертания для преподавания Российскому юношеству Греческого языка, СПб., 1817.