- Doamnă profesoară, de ce cursul se numește literatură universală (generală), iar noi nu studiem nici un autor african sau australian?
- Chiar dacă estici, suntem prea eurocentrici în tot ce facem și gândim. Adică exclusiviști.

Din realitatea comunului academic.



Cititorul post-sovietic, mai ales cel basarabean, își trăiește lecturile cu o conștiință clară că, ieri ieșit dintr-o uniune, ar putea intra în alta. Europa, acest „imperiu post-modern”, tentează prin tot, inclusiv și prin literatură. O alternativă, deloc de ignorat, sunt însă lecturile latino-americane, „situate” la vest de receptarea culturală a basarabeanului, doar că în vestul unei emisfere sudice. Acest vest sudic tentează prin latinitatea sa istorică, dar și prin elementul neaoș al civilizațiilor apuse de pe acel continent. Întrebarea firească ce se ivește este care din cele două „Vesturi” este mai „universal”? Răspunsul e unul retoric și spontan: nu poți compara totul, cu atât mai mult literatura a două continente. Dar întrebarea oricum persistă, fie și la nivelul unui dialog cu studentul de la cursul de literatură universală, generală și comparată sau oricum s-ar numi el. Minte tânără, care după știrile de la TV despre Libia și colonelul Gaddafi, întreabă la curs ce scriitori populează acel spațiu musulman. Nimic mai frumos decât acel blocaj didactic, cultural și profesional al profesorului! Cel din urmă, se simte măreț ca o cascadă în „cădere” la întrebarea provocatoare!
În acest sens, redefinirea conceptului de literatură a mileniului trei, o disciplină care transgresează frontierele, timpurile și de-limitările de orice fel, anunță o necesară (re)gândire a ideii (în afara oricăror managemente ale priorităților de ordin național, socio-cultural, politico-economic) și anume a ideii de universalitate, o arie atât de extinsă, care să acopere principial toate literaturile lumii, sau ceea ce numim în mod curent patrimoniul universal de creație.
Conceptul de universalitate se află acum într-un proces accelerat de revizuire, dacă e să nu folosim formula lui Harold Bloom de criză într-o epocă a Resentimentului. Reacțiile negative, uneori chiar agresive, provocate de conceptul de literatură universală, radical revizuit și reformulat, sunt ușor de înțeles - ele atacă direct rutina și tradițiile universitare, concepțiile dominante și academice asupra literaturii numite și mai înainte universală (înțelegându-se prin această universalitate de facto literatura vest-europeană). Literatura regională (est-europeană, latino-americană, australiană, nordică etc.) însumează toate tradițiile culturale care o cimentează. Principiile conturării literaturilor regionale ar fi următoarele: lingvistic, geografic, geopolitic, afinitățile culturale.
Claude Lévi-Strauss consideră că civilizația mondială nu poate fi altceva decât coaliția la scară mondială a culturilor, fiecare protejându-și originalitatea. Într-o conferință din 1921, Pedro Henriquez Ureña (1884-1946), pionier al comparatismului argentinian și al celui latino-american în general, formula aceeași idee în felul următor: „Idealul civilizației nu este unificarea completă a tuturor oamenilor și a tuturor țărilor, ci conservarea tuturor diferențelor în mijlocul unui ansamblu armonios” [5, p. 29].
În sensul depășirii unui europo-centrism agasant, comparatistul francez Pageaux propune o orientare valorificatoare spre toate literaturile lumii, adică spre un patrimoniu literar comun, care ar îngloba atât literaturile mari, cît și acele periferice, marginale, anunțând totodată dorința de a evita un exclusivism din partea acestora, cum ar fi: pan-africanismul, afro-centrismul, or, cercetătorul sugerează drept necesară o literaritate democratică. Cercetătorul literar, în căutarea unor formule funcționale, va merge și pe ideea unor locuri comune, Τοποι, izomorfisme, constante, cronoTropi în studiul comparativ. Prin CronoTrop avem în vedere un termen ce se referă la regularitatea și frecvența unui ritm artistic, în contextul nostru e vorba de un ritm literar repetitiv, redundant în sens cultural și literar. Noțiunea a fost propusă într-o manieră aplicativ-textuală de un grup de autori din Basarabia (Raisa Ganea, Ivan Pilchin și Maria Pilchin) într-un studiu întitulat „Relecturi romantice”. Noțiunea e preluată din fiziologie și parțial corespunde semantic noțiunilor de izomorfism și constantă literară, ultimul termen fiind propus de regretata cercetătoare din Republica Moldova, Rita Kleiman. Or, cercetătorul universalist va anunța și o căutare a universaliilor, a invarianților și arhetipurilor culturali și respectiv literari.
În acest sens, comparatismul presupune și ajustări tipologice (analogii, corespondențe) între literaturile naționale ca rezultat al unor izomorfisme ale culturii popoarelor. Categoriile tipologice au un rol important în constatarea unui contact și a unor influențe posibile, aici inserându-se întrebarea unde este granița paralelelor tipologice, și e prezent pericolul paralelelor cu nuanță de istorism, accentul punându-se în ultimul timp nu pe concretismul istoric, subiectiv și el până la compromitere. Tipologia scoate în evidență similitudinile între fenomene, lucruri, stări, literaturi (în cazul dat).
Receptări latino-americane deja există în spațiul românesc. În articolul său „Efectul oglinzii” D. Novăceanu remarca că Lucian Blaga trasează foarte limpede un portret chiar al spațiului argentinian: „…să ascultăm un cântec de dans argentinian[…] S-a întrupat în ritm și în învăluieli de sunet și în aceste cântece de acordeon o melancolie, o melancolie fierbinte a cărnii, stârnită solar de omul ce așteaptă dezlegarea de o tensiune interioară în mijlocul pampelor sud-americane, fără nădejde, tensiunea fiind așa de mare, că nimic n-o poate rezolva. E vorba și aici de o stare interioară, crescută firesc și cronic în mijlocul unui anume orizont. Între dorul și ținta sufletului sud-americanului se interpune întotdeauna distanța invincibilă a pampelor”. [4, p. 119].
Studierea literaturii clasice și moderne europene (care presupune intrinsec studierea unui spațiu social) formează un stereotip de lectură și interpretare pe care îl putem defini drept un fenomen firesc. Varietatea de stiluri, subiecte, motive și caractere se ajustează la o anumită etapă a cercetării într-un algoritm, un strat cultural, care, cu vasta paletă ideatico-noțională, e alcătuit dintr-un material omogen. Literatura Americii Latine a înlăturat multe clișee de interpretare și receptare, impresionând prin inovație lectorul educat de canoanele europene, care la momentul descoperirii se simte precum un beduin care a văzut munții sau ca un înotător care s-a scufundat într-un lac și a ieșit la suprafață într-un ocean. În prefața „Antologiei de poezie latino-americană”, (1975) găsim ideea că în secolul al XX-lea poezia țărilor Americii Latine s-a transformat dintr-o regiune periferică a literaturii universale într-un hiperland literar independent și productiv. Această parte a lumii numită continentul tainelor, continentul furtunilor și al revoluțiilor va purta încă un nume – continentul poeziei.
S-au făcut încercări de a clasifica cumva această literatură (stil, metodă), dar în fine i-au dat o denumire care a stârnit multe controverse și dispute literare - realism magic. Nu e o definire, ci o încercare de a exprima acea forță unică, latentă și îngrozitoare care transformă textul într-un descântec, care trezește spirite arhaice și populează cu ele urbele poluate de industrializarea umană, sufocante din cauza autosuficienței aceleiași umanități. Unii cercetători i-au și anunțat pe J.L. Borges (1899-1986) și G.G. Márquez (n.1928), Mario Vargas Llosa (n. 1936), Alejo Carpentier y Valmont (1904-1980), Julio Cortázar (1914-1984), Ernesto Sábato (n.1911), Adolfo Bioy Casares (1914-1999) drept cei mai esențiali reprezentanți ai acestui curent (fapt care rămâne să fie discutat, mai ales în cazul lui Borges, care la o abordare mai aprofundată pare să se eschiveze de orice ajustare la vreun curent literar).
Din anii ’60 ai sec XX-lea se lărgește esențial arealul cultural de investigare, se includ și literaturile țărilor est- și central-europene și așa-numitele literaturi periferice (marginale), cum ar fi cea latino-americană, literaturile țărilor din nordul Europei. Se fac încercări de a studia comparativ literatura Europei și Asiei. [3, p. 20]. S-ar părea că lucrurile se schimbă, deranjează însă verbul enunțării care invocă aparențe culturale. Ne întrebăm în privința unei modalități reale de a descoperi literatura latino-americane de către spațiul estic, atât de un lector vizat în probleme de comparatism, cît și de unul neiinițiat în acestea, un cititor care populează (r)estul geografic. Asistăm în ultimul timp la unele relașuri literare, în sensul unei cacofonii informaționale, a unui bruiaj creat după ’90 de abundența informațională, din cenzură s-a alunecat adesea în non-sens. Polifonia cenzurează selecția rațională, astfel esticul e prea departe de continentul sudului latin.
Publicitatea, politicile editoriale bruiază cumva interesele firești ale cititorului, care în mare parte e unul ieșit din mase, respectiv manipulat. Iată de ce sunt citiți mai mult autorii europeni și americani. Sunt literaturile marilor economii, iar banul este, iertat fie cinismul, promotorul numărul unu al valorilor culturale azi, contestările acestei afirmații nu au nici o șansă. Nu pot fi trecute cu vederea nici relațiile dintre literatură și progresul tehnic, diversitatea canalelor de comunicare (tempourile rapide de răspândire a cărților, sporirea rolului intermediarilor (editori, jurnaliști, redactori, critici, librari, bibliotecari), impactul cenzurii asupra accesului cititorului la operele scriitorilor străini și samizdat-ul, apariția la finele secolului al XX-lea a bibliotecii electronice și a librăriilor virtuale, sau curgerea verbului prin Internet, unde nimeni nu vede fața nimănui, o nouă psihoză și un gropar al ultimului mit occidental, cel al individualității, în formula cercetătoarei Tatiana Ciocoi din Republica Moldova.
Oricare dintre noi conștientizează că trebuie „să evităm deopotrivă ambele extreme: naționalismul izolaționist, suficient sieși și moda cosmopolită a unor împrumuturi mimetice, insuficient asimilate” [1, p. 27]. Suntem preocupați de relația fiecărui individ cu Celălalt, neînțelegând simplul fapt că fiecare este celălalt și nimeni nu este el însuși. Căci „rasa sau cultura[...] constituie o parte din inconștientul nostru. Iar o altă parte e locuită de figuri arhetipale, aceleași pentru toți oamenii și pentru toate secolele” [2, p. 247]. Și totuși cunoașterea alterității e necesară, dar să fie una eficientă, căci de cele mai multe ori „toleranța reciprocă sfârșește într-o universală tăcere, surâzătoare, pacifică, o tăcere pentru care dialogul e un bruiaj indezirabil. În aceste condiții, toleranța are efecte mai mult decât discutabile: ea amputează apetitul cunoașterii, al înțelegerii reale a alterității și dinamitează necesitatea dezbaterii” [6, p. 4].
Bibliografie:
1. Ciobanu V., Valsul pe eșafod, Cartier, Chișinău, 2001;
2. Eco U. Limitele interpretării, Pontica, Constanța, 1996;
3. Ganea R., Dimensiuni ale lirismului romantic tardiv: Gustavo Adolfo Bécquer, Autoreferat cu titlu de manuscris: CZU. 821. 134. 2.09 „19”, Editura Universității de Stat din Moldova, Chișinău, 2003;
4. Novăceanu D. Efectul oglinzii, Cartea românească, București, 1983;
5. Pajeux D. H., Literatura generală și comparată, Polirom, Iași, 2000;
6. Pleșu A., Toleranța și intolerabilul. Criza unui concept, LiterNet, 2005.