„Vede ziua, marmura și chiparoșii. Vede o lume multiplă, dar ordonată; vede un oraș, un organism făcut din statui, temple, grădini, case, biserici, fântâni, capiteluri și spații libere frumos ordonate. Nici unul din aceste lucruri (știu foarte bine) nu-1 impresionează prin frumusețea sa”.
J. L. Borges „Istoria războinicului și a prizonierei”

Am citit zilele acestea un text plural, polifonic cumva, o monografie literară despre zăpadă, gheață și frigul nordic. Un frig pe care îl simți, fără a utiliza un termometru, un rece care te face să înțelegi că gheața, zăpada și viața au multe în comun. Această lectură era, circumstanțial, însoțită de o discuție paralelă a mea cu cineva din Vest despre barbarie și civilizație. În acest context, „Cum simte domnișoara Smilla zăpada” este o carte ce pune în discuție tema identității personale (elementul național, cultural, gender, general-uman), chiar dacă până la urmă fiecare este nimic altceva decât ceea ce este!
Am citit în rusă, a fost o alegere reușită, căci traducerea din daneză într-o limbă a ținuturilor siberiene îmi sugera existența fericită a echivalențelor lexicale pentru o lume a nordului și o limbă care conține atâtea nuanțe semantice pentru gheață și ninsori. Totodată intuiam intonațiile intraductibile ale originalului, acea tentantă lume a gloticului groenlandez.
Nu pot afirma că citeam despre personaje excepționale, erau simple personaje de roman polițist, aparent simple ce urmau un subiect clasic al genului. Conturate după un cronotop de detectiv, dacă acesta poate exista în așa tip de scriitură, ele trezeau în tine capacitatea de a-ți ancheta propria viață, astfel romanul se transforma în unul ce pune și problema psihologicului. Smilla Jasperson, personajul central din roman, născută în 1956, specialist în morfologie glaciară, va spune despre sine: „multe mi s-au dat și spre multe am tins”. Smilla trăiește într-o singurătate produsă de neacceptarea civilizației în care este adusă să trăiască (un copil dintr-o mamă, o femeie vânător inuit, dispărută la o vânătoare din Groenlanda și un tată, un celebru medic danez). Chiar și apartamentul personajului este echipat ca o cameră de hotel, personajul e într-o stare nomadă, într-o așteptare permanentă de plecare, căci nu poți face „nimic mai mult decât o cale parcursă”; e calea spre ghețarii copilăriei, spre Paradisul de nea, din care a răpit-o tata, pentru a-și aminti de cea pe care a iubit-o nebun, așa cum se întâmplă să iubească cineva venit din civilizație într-o lume primitivă până la magnetizare. Smilla citește din „Elementele lui Euclid”, ea se pare să urmeze îndemnul lui Umberto Eco de „a citi lumea ca pe o mare carte”, doar că ea „citește zăpada ca și cum ar asculta muzică”, ea preferă iubirii gheața, căci doar glaciarul, zăpada și cifrele o pot face cu adevărat fericită într-o lume în care nimeni nu poate să promită ceva celuilalt. După o iubire trădată, căzută în cap ca omăturile în toamnă, învață să trăiască mai departe, filozofând glaciarul într-o manieră specială.
Isaia, copilul care moare, moartea în general, această pândă de fiecare zi, sunt doar niște catalizatori ce dezlănțuie furtuni glaciare pe tărâmuri ale solitarului feminin, care realizează cât de „înfricoșătoare este doar ideea morții, căci fenomenul însuși se produce cu atâta naturalețe ca un apus de soare”. Smilla simte matern dispariția copilului Isaia, mort din cauza avariției umane de celebritate, putere și bani (e vorba de o expediție ilicită în Groenlanda în care a fost implicat și tatăl copilului), dar și din cauza unei mame neglijente, cufundate în viciul alcoolului. Prezența acestui copil îi dă un sens existențial Smillei, vecinei solitare de aproape 40 de ani. Cu vaste cunoștințe în morfologie glaciară, topografie, statistică și matematică și cu splendide amintiri dintr-o copilări fragedă, petrecută printre eschimoșii din Groenlanda, Smilla cumulează în sine conflictul dintre civilizație și barbarie.
În viziunea Smillei, întunericul trebuie tratat cu respect, așa cum trebuie de respectat orice nu îți e cunoscut. Dacă lumea Occidentului creștin se așteaptă la o Apocalipsă prin foc, lumea nordului barbar, diferit de civilizația eurocentrică, își imaginează un sfârșit ca o iarnă, un „fimbulvetr”, ca o cufundare în noapte. Abolind cronometrarea, timpul este tratat de un eschimos ca o ficțiune occidentală. Gheața este indicele unui timp oprit, iar totul se măsoară în popasuri și visări nocturne. E timpul marii disperări, al supraviețuirii de azi pe mâine. În Groenlanda se bea monstruos de mult. Se bea din sărăcie, din marginalizare. Un eschimos, un inuit trăiește cu ideea latentă a unei catastrofe inevitabile, căci zăpada ne învață faptul că în cotidian există ascunsă ideea unei catastrofe.
Izbitor de curajoasă este ideea precum că orice popor, evaluat după vreo scală axiologică stabilită de științele naturale europene, va fi privit drept o cultură a unor primate superioare. Meteoritul, personaj celest de „science fiction”, spre care se îndreaptă cele 3 expediții ilicite, produce pe pământ un vierme polar, acel „Dracunculus Borealis”, care poate distruge o omenire întreagă, o armă biologică venită din tărâmurile de gheață, e arhetipul marginalului distrugător de centrisme, e simbolul unui centru ce știe să folosească marginalul pentru a manipula, distruge parțial ceva, chiar și o parte din sine. Se pare că acel vierme ar fi încercarea de a explica și înțelege totul, interpretarea: „dorința de a înțelege duce la orbire, ascunde o brutalitate înnăscută, care anihilează ceea ce încerci să înțelegi. Numai trăirea personala sensibilizează”.
Or, romanul este un roman despre alteritate. Când înțelegi diferența, dispare necesitatea de a o explica, o explicație e posibilă doar prin distanțare. Diferența, acea gheață conceptuală are însă tot dreptul să existe. Cu gheața poți încerca să trăiești, dar nu poți trăi cumva progresist împotriva ei sau în locul ei, ca un prozelit al științei. Căci ceea ce găsim în lumea ce ne înconjoară demult nu mai este ceea ce o constituie, ci e ceea ce putem noi percepe. E vorba de acele teorii pe care suntem în stare a le formula, teorii care e important să sune frumos. În încercarea de a cuantifica și contabiliza totul, cultura occidentală trebuie să ia în considerație faptul că „gheața nu poate fi învinsă”, nici teoretic și nici practic. De unde și ideea că „fericirea și ghinionul nu sunt repartizate pe baza unui simplu calcul matematic, a unei împărțiri normale”. E posibilă însă o cedare a gheții, o cedare deloc de compromis, o a doua perioadă glaciară, cu ghețari alunecând spre sudul civilizator!
Problema occidentală este faptul că „avem cu toții o încredere oarbă în cei ce iau deciziile. Avem încredere în știință, deoarece universul nu poate fi pătruns în toate profunzimile lui, iar pe informații nu te poți baza sută la sută. Acceptăm existența unui glob pământesc rotund, acceptăm existența nucleelor atomice ținute laolaltă, ca picăturile, de către un univers curbat, precum și necesitatea de a interveni în materialul genetic. Și nu fiindcă am fi convinși de corectitudinea tuturor teoriilor, ci fiindcă avem încredere în cei ce ni le prezintă. Suntem cu toții, prozeliți ai științei, dar, spre deosebire de adepții altor religii, prăpastia dintre noi și preoți nu mai poate fi desființată”.
Am citit la Peter Høeg o geografie sălbatică, întunecată, pusă față în față cu una oficială, civilizată, canonizată. Spre marea descumpănire a mea, ca cititor, tentația, care îți rămâne după lectură, este cea a Groenlandei, Danemarca hamletiană și progresistă, rămâne undeva într-un con de umbră, ce ține de propriile mele muzee imaginare, căci pustiul de nea este cumva condiția întâlnirii cu infinitul.
Fenomenele gheții sunt un spectru de reflecție pentru uman! În acest sens „Cum simte domnișoara Smilla zăpada” de Peter Høeg nu e o lectură dificilă, dificilă este starea postlecturală...

*******************************************************
"...femeia aceea tânără care înfruntă zăpezile înghețate..." o altă lectură din Nicolae Adam...