Este îndeobște cunoscut faptul că începuturile limbii literare române a fost indisolubil legat de literatura bisericească și, mai cu seamă, de traducerea paginilor biblice. Aproape întreaga cultură românească veche și aproape întreaga literatură scrisă în limba română din secolele trecute pivotează masiv în jurul paginilor sfinte ale Bibliei, cartea cea mai răspândită în tot trecutul și prezentul poporului nostru.
Probabil că studiile comparative ale traducerilor Bibliei, fie cele fragmentare ori integrale, deși netradiționale la noi, au suscitat dintotdeauna irezistibile atracții nu numai pentru teologi, dar și pentru filologi. Cu toate acestea, au existat câteva încercări în acest domeniu - niciuna exhaustivă - și cauzele ar putea avea o primă explicație în dificultatea și minuțiozitatea plurilingvistică a unei asemenea întreprinderi. A prezenta analitic și retrospectiv asemenea editări ar echivala, într-un fel cu surprinderea principalelor secvențe ale procesului de naștere și evoluție a limbii literare române sau, altfel spus, ar constitui un interesant proces de urmărire a liniei genetice fierbinți care indică ascendența continuă și destul de rapidă a idiomului nostru național. N-ar fi deloc exagerat să spunem că Biblia a fost mărețul portal de glorie și purificare prin care limba română a trecut spre propria ei cinstire și desăvârșire.
Succintul studiu de față nu va putea, deocamdată, aprofunda subiectul în cauză ci, pe baza acelorași versete biblice, luate din principalele editări ale Vechiului și Noului Testament, printre altele, vom urmări câteva din ele spre a vedea cum au fost acestea traduse de mai mulți autori, pornind chiar de la izvorul original, adică de la textul din limba veche greacă. În general, s-a observat că traducerile făcute direct, după originalul ebraic, aramaic sau elin, au putut reda cu mai multă acuratețe echivalentul adecvat al cuvintelor în limba română decât traducerea după limbi intermediare precum latina, slavona, engleza, franceza, italiana ori germana. Unele traduceri aparțin primei categorii, altele celei de a doua, iar în cazul Bibliei de la 1688, diverse cărți au fost traduse când direct după limbile originale, când după limbi intermediare, aceasta depinzând de traducătorii respectivi (la această Biblie bucureșteană s-au conturat mai mulți traducători, neidentificați în totalitate).
În orice caz, dacă avem în vedere că prima tipăritură din lume (Biblia), făcută de Gutenberg (1400-1468), a avut loc în anul 1455, se poate spune că introducerea tiparului în țările române, după numai 63 de ani de la invenția lui Gutenberg, a prezentat o perioadă relativ scurtă (doar Biblia în maghiară, una protestantă, a apărut mai de vreme, în 1590, tradusă de Karoly Gaspar, pe când în Rusia, traducerea integrală s-a făcut abia în anul 1876, așa numita "versiune sinodală", deci cu mult în urma noastră).
În 1508, ieromonahul Macarie, la cererea domnitorului Radu cel Mare, execută tipărirea "Liturghierului slavon", a "Octoihului" (1544) și a "Evangheliarului" (1512), iar diaconul Coresi (?-1583) este acela care dă la lumină prima tipăritură în limba română, "Catehismul luteran" (1544). Acest Coresi era un diacon român, mare meșter tipograf și traducător, probabil cu ascendențe grecești (din insula Koressios), născut la Târgoviște, care avea o tipografie la Brașov. El a tradus din grecește și a tipărit Evangheliile Noului Testament. Traducerea lui, realizată în 1580, a fost numită "Tetravanghelul" sau "Evangheliarul", fiind a doua carte tipărită de el în limba română. Prima tipăritură românească a fost "Catehismul", care a văzut lumina tiparului probabil în 1544, la Sibiu, iar în 1559 Coresi a tipărit un alt "Catehism" la Brașov. "Tetravanghelul" cuprindea cele patru evanghelii ale Noului Testament și a fost una din cele mai importante lucrări ale lui Coresi. Fiul său, Șerban, va continua munca de tipograf deprinsă de la tatăl lui, făcând parte din grupul celor care au tradus și tipărit Vechiul Testament (din care, din păcate, s-au păstrat numai primele două capitole, Geneza și Exodul, lucrarea lor numindu-se "Palia de la Orăștie" (1561). Șerban Coresi este primul care folosește cuvântul "român" în loc de "rumân", cum se scria până atunci.
Preoții ortodocși nu au apreciat prea mult aceste tipărituri, temându-se să nu conțină subînțelesuri eretice, nepravoslavnice, deși Coresi traducea textele împreună cu un grup de preoți ortodocși din Scheii Brașovului, folosind o limbă română bazată pe dialectele muntenești și din Ardeal, fără pronunțiile rotacizante. Pentru a deveni mai credibil, paralel cu textele scrise cu litere latine, adaugă și pagini cu litere chirilice. (Trecerea oficială la alfabetul latin se face în timpul lui Cuza, printr-un decret din 1862.) Este interesant de subliniat faptul acesta, că prima lucrare tipărită în limba română a fost o carte protestantă. De asemenea, toți cercetătorii sunt de comun acord că traducerile de cărți religioase în românește au fost impulsionate și favorizate de Reformă, într-o măsură apreciabilă, de contactele intense ale românilor din Transilvania cu sașii luterani.
Au urmat numeroase alte traduceri și tipărituri de-a lungul secolelor: "Noul Testament de la Bălgrad" (1648), tradus de călugărul Silvestru; "Evangheliile tipărite de Teodosie" (1682); "Sfintele Scripturi", traduse de Nicolae Milescu Spătaru (1688); "Noul Testament", tipărit de mitropolitul Antim Ivireanu (1723); "Sfintele Scripturi", carte tipărită de Samuel Micu Clain, la Blaj (1795); "Noul Testament de la St. Petersburg", în Rusia (1817); "Evangheliile de la Buzău" (1834); "Noul Testament de la Smirna" (1838) și foarte multe altele, peste 60 de titluri, ceea ce face ca limba română să dețină deja un impresionant record european în traducerea și tipărirea lucrărilor sacre.¤) Așa se explică miracolul că limba literară română a devenit de la început destul de unitară într-un timp relativ scurt, față de toate celelalte limbi din Europa, toate campioane în numărul mare de dialecte bine depărtate unele de altele.
Desigur, nu toate traducerile și editările își au un loc egal și prioritar în procesul de evoluție a limbii române literare și în stimularea gândirii teologice în țara noastră. Cele mai importante vor rămâne, în primul rând, "Biblia de la București" (1688), a lui Șerban Cantacuzino, indiscutabil monument lingvistic și de artă grafică, lucrare tipărită într-un timp record, de câteva luni, cum nici astăzi, cu mijloace electronice avansate, nu se prea poate realiza, în numai zece luni, din noiembrie 1687 până în septembrie 1688, iar în al doilea rând frumoasa "Biblie de la Iași" (1874) sau traducerea lui N. Nitzulescu, una din cărțile cele mai îndrăgite ale lui Mihai Eminescu, tipărită de Societatea Biblică Britanică. Aceste mari biblii au fost deschizătoarele de luminoase drumuri creștine în țară la noi, dar după ele au urmat și altele, din ce în ce mai pline de acuratețe și mai valoroase, precum "Biblia de la București" (cea din 1914), prin grija regelui Carol I, în cel de al 40-lea an al său de domnie și prin grija arhiereului Meletie, directorul Tipografiei Cultelor București; "Biblia", editată la București în 1968 și tradusă de scriitorul Gala Galaction (preotul Grigore Pișculescu) și pr. Vasile Radu; "Biblia", tipărită tot la București (urmată de mai multe ediții, inclusiv ediția de la Chișinău a BOM, 2004, având pe coperă crucea rusească, barată oblic în partea de jos), apoi "Biblia" tipărită în 1923, în traducerea preotului Dumitru (nu Dimitrie) Cornilescu, prin grija prințesei Calimachi și a Societății Biblice Britanice, lucrare folosită multă vreme de toate confesiunile, chiar și de BOR, care, ulterior, după ce Cornilescu a intrat în conflict cu ortodoxia, aceasta s-a debarasat brusc de traducerea respectivă, atacând-o cu virulență sub motivul că ar avea orientări neoprotestante și nu ar fi nici o tălmăcire prea corectă, cu toate că patriarul Bisericii Ortodoxe Române de atunci, Miron Cristea, care-i cunoștea valoarea traducătorului poliglot, îl iubea mult pe acesta și l-a sprijinit cu fermitate pe lângă Societatea Biblică Britanică să-i grăbească tipărirea, chiar dacă traducerea lui eliminase cărțile necanonice din așa nunmita Biblie bogată. Atacul împotriva acestei traduceri destul de bună continuă și astăzi cu aceeași vehemență, deși ediția originală a fost continuu modernizată sub aspect lexical. Aici trebuie să specific că absolut nici o Biblie tradusă în românește până astăzi nu este o traducere întru totul fidelă originalelor, simțindu-se nevoia unei retroversiuni științifice cu o exactitate de sută la sută. Încă nu o avem.
În sfârșit, mai amintim trei traduceri deosebit de valoroase: "Noul Testament" de la Paris (1975), tradus și adnotat de preotul romano-catolic Emil Pascal și o capodoperă literară care este "Biblia" (cu prefața patriarhului Teoctist, Ed. Inst. Biblic și de Misiune al BOR, Buc., 2001), redactată, cu multe versete scrise în stil poetic, cu comentarii teologice docte, de Bartolomeu Valeriu Anania, arhiepiscopul Clujului și Feleacului, regretat scriitor, poet și dramaturg român, îndeobște apreciat pentru talentul și prolificitatea lui. Această Biblie ortodoxă, în procesul traducerii, s-a orientat după edițiile scrise în ebraică, aramaică și elină, în paralel cu traducerile cele mai noi din engleză, franceză, italiană și germană.
O nouă traducere a Bibliei în limba română, numită ediția "Fidela" a apărut recent. Ea a fost realizată la Cluj-Napoca de o echipă condusă de Brian Nibbe, pastorul bisericii baptiste Lumina Evangheliei. "Fidela", așa cum este intitulată noua traducere, a fost finalizată pe 19 aprilie 2009, după opt ani de muncă editorială. Prin "Fidela" s-a dorit producerea unei traduceri noi care să aibă ca origine grecescul Textus Receptus pentru Noul Testament. În 2005 a fost tipărită prima ediție conținând Noul Testament și Cartea Proverbelor. Teologii ortodocși au, totuși, rezerve față de exactitatea valorică a acestei noi aparții, descoperind că Vechiul Testament este mai mult o compilație și revizuire a mai multor traduceri (în general, bune) la bază stând traducerea de la Iași din 1874. Editorii specifică faptul că textul acestei traduceri se poate cita, copia, tipări, vinde sau răspândi gratuit fără nici o problemă. Nu este prima dată când bibliile neoprotestante se distribuie gratuit pe orice cale, spre deosebire de bibliile ortodoxe care, în general, se vând cu prețuri destul de ridicate, chiar inaccesibile, și numai în rare ocazii ele sunt oferite gratuit, dar în nici un caz prin distribuiri masive ca în cazul editărilor protestante și neoprotestante.
Acestea sunt cele mai cunoscute biblii dintr-o serie dată.
Deosebit de instructiv ar fi studiul lingvistic comparativ al unor fragmente din Biblie, urmărindu-le evoluția lor prin mai multe redactări, pentru a vedea în ele tot atâtea trepte ale limbii române literare, urcând spre desăvârșire sau, dacă ne îndreptăm spre sorgintea lor, "coborând" din îndepărtatele texte maramureșene rotacizante, prin Brașov (1570), până la București (1688).
Sub patronajul lui Șerban Cantacuzino - una din cele mai proeminente figuri de domnitori români din câți au fost - are loc prima traducere integrală a Bibliei în limba română, un adevărat act oficial de naștere al limbii române literare, comparabil cu traducerea Bibliei în limba germană de către Luther, în 1534 (deși puțini știu astăzi că acesta se folosise nu atât de textele ebraice și latine, în traducerea sa, cât de o mai veche traducere într-o limbă vernaculară care era germana, adică de (reala) primă traducere în nemțește, tipărită între 1465-1466, la Strasbourg, în câteva exemplare foarte puțin cunoscute.
Redactarea tehnică și sarcina traducerii, precum și a selectării traducerilor eterogene a Bibliei din 1688, a fost încredințată fraților Radu și Șerban Greceanu, cărturari de frunte în vremea aceea, ajutați și de alți învățați ai timpului, ale căror nume, din păcate, nu le cunoaștem, precum ar merita... Desigur, fiind o culegere de traduceri, opera aceasta mai mult colectivă decât individuală, nu a vrut să aibă vreodată pretențiile unei lucrări întru totul unitare, precum "Cazania" lui Varlaam, să zicem. Faptul în sine nu-i scade însă cu nimic din valoarea ei excepțională. Impresionante întru eternitatea culturii românești vor rămâne omogenitatea sistemului morfologic, frazarea extrem de limpede pentru vremea aceea, diversitatea în unitate a vocabularului și a fonetismului, bizuit pe folosirea unui mare număr de cuvinte populare structurate pe baza lexicului muntean, în favoarea pregnantă a elementelor latine predominante și în defavoarea celor de origine slavonă. Aceste caracteristici par urmărite cu insistență și într-un mod deliberat.
Spre a ilustra o atare afirmație, să pornim de la fascinantul început al Evangheliei după Ioan, urmărindu-l îndeaproape, de la originalul în limba greacă koine clasică, ediție după ediție (din cele șapte traduceri de bază enunțate mai înainte), până la traducerea catolică a preotului dr. Emil Pascal, tipărită la Paris în 1975, una din cele mai bune. Menționăm că originalul grec este transcris după "Interliniar Greek-English New Testament" (Baker Book House, Grand Rapids, 1985 - ΚΑΤΑ ΙΩΑΝΝΗΝ 1.) Începem cu traducerea din Biblia ortodoxă tradusă de Gala Galaction:
1. Eν arχh hν o Λόγος, καi o Λόγος eν πρoς τoν Θεόν, καi Θεoς eν o Λόγος.
1. "La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul.
2. Οuτος hν eν αρχh προς τoν Θεόν.
2. Acesta era întru început la Dumnezeu.
3. Pάντα δι’ αύτού έγένετο, και χωρίς αύτού έγένετο ούδέ έν ο γέγονεν.
3. Toate prin El s-au făcut; și fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.
4. έν αντο ζωh hν, καί h ζωh hν το φως των ανθρώπων.
4. Întru El era viață și viața era lumina oamenilor.
5. καί το φως έν τh σκοτία φαίνει, καί h σκοτία αντο ού κατέλαβεν.
5. Și lumina luminează în întuneric și întunericul nu a cuprins-o.
6. Eγένετο άνθρωπος άπεσταλμένος παρά Θεού, Oνομα αύτώ Iωάννης·
6. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui era Ioan.
7. ούτος hλθεν είς μαρτυρίαν, ίνα μαρτυρήσν περί τού φωτός, ίνα πάντες πιστεύσωσιν δι’ αύτού.
7. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisească despre Lumină, ca toți să creadă prin el." (Ioan 1,1).
Nicolae Iorga și Nicolae Cartojan au găsit ca foarte armonioasă și expresivă traducerea acestui text din greaca koine, așa cum apare ea în Biblia de la București, în versiunea foarte probabilă a lui Radu Greceanu, unul dintre principalii editori ai Bibliei din 1688. Ambii scriitori sunt de acord că au avut în față o frumoasă și incontestabilă înregistrare a limbii noastre vechi care suna destul de limpede acum mai bine de trei veacuri. Iată cum a tradus Greceanu cuvintele Sfântului evanghelist Ioan:
"La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezău și Dumnezău era Cuvântul. Acesta întru început era la Dumnezău. Toate printr-Însul s-au făcut, ce s-au făcut. Întru Dânsul viața era lumina oamenilor. Și lumina întru întunerec luminează , și întunerecul nu o au cuprins. Fost-au om trimis de la Dumnezău, numele lui Ioan. Acesta au venit întru mărturie, ca să mărturisească de lumină, ca toți să creadă prin el". (Ioan 1,1).
De fapt, acest text a fost preluat de editorii de atunci, cu mici schimbări, din "Noul Testament de la Bălgrad" (1648) tradus de călugărul Silvestru care, de asemenea, se pare că a mai avut alți antecesori. Pe noi ne impresionează și astăzi prospețimea limbii de la jumătatea veacului al XVII-lea, care nu a putut fi prea mult modificată nici în textul Bibliei tipărită la Iași în 1874, atât de mult apreciată de Eminescu. Găsim aproape aceleași cuvinte, ușor cizelate (vom respecta ortografia timpului):
"La începutu era Cuventulu, și cuventulu era la Dumnedeu, și Dumnedeu era Cuventulu. Acesta era întru începutu la Dumnedeu. Tote printr'ânsulu s'au făcutu; și fără de d'ânsulu nimicu s'a făcutu, ce s'a făcutu. Într-ânsulu era vieță, și vieța era lumina omeniloru. Și lumina lumineză întru întunerecu, și întunereculu nu o a cuprinsu. Fost'a unu omu trămesu de la Dumnedeu, alu cărui nume era Ioanu. Acesta a venitu spre mărturiă, ca să mărturisescă pentru lumină, ca toți să credă prin elu" (Ioan 1,1).
Traducătorul Bibliei din 1914 a păstrat și el aproape aceleași cuvinte, aplicând doar noua ortografie de atunci (se renunță la u scurt și la d cu sedilă care se citea z, abandonându-se de asemenea fonetismele regionale):
"La început era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate printr-ânsul s-au făcut și fără de dânsul nimic nu s-a făcut. Întru dânsul vieață era, și vieața era lumina oamenilor. Și lumina întru întuneric luminează, și întunericul pre dânsa nu o a cuprins. Fost-a om trimis de la Dumnezeu, numele lui Ioan. Acesta a venit spre mărturie, ca să mărturisiască de Lumină, ca toți să crează prin el" (Ioan 1,1).
Nici Gala Galaction, alături cu colaboratorul săi, preotul Vasile Radu, nu s-au depărtat prea mult de precedenții traducători (nu mai repetăm textul lor, intercalat, mai sus, cu originalul grecesc).
Traducerea preotului Dumitru Cornilescu redă aceste versete astfel:
"La început era Cuvântul, și Cuvântul era cu Dumnezeu, și Cuvântul era Dumnezeu. El era la început cu Dumnezeu. Toate lucrurile au fost făcute prin El; și nimic din ce a fost făcut, n-a fost făcut fără El. În El era viața, și viața era lumina oamenilor. Lumina luminează în întunerec, și întunerecul n-a biruit-o. A venit un om trimes de Dumnezeu: numele lui era Ioan. El a venit ca martor, ca să mărturisească despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el" (Ioan 1,1)
Comparând cu originalul în limba greacă, traducerea de mai sus a lui Cornilescu rămâne o oglindă destul de fidelă, ca și restul întregii sale traduceri, iar limba se simte că este o limba contemporană, cea din zilele noastre. Multe reproșuri ce i se aduc acestui traducător sunt nedrepte. Niciodată Gala Galaction nu a avut vreun cuvânt de reproș pe care să i-l adreseze confratelui său și nu l-a privit cu superioritate. Dimpotrivă, el avea în biblioteca sa Biblia lui Cornilescu editată în 1923 și și-a aliniat versetele în stilul predecesorului, luând de la el modelul trimiterilor la subsol în traducerea din 1938, reeditată în 1968.
Cuvinte tot atât de frumoase s-ar putea spune despre o altă traducere minunată, aceea făcută de preotul catolic Emil Pascal (Paris, 1975, Editions du dialogue). Începutul "Evangheliei după Sfântul Ioan" apare astfel în tălmăcirea de la Paris, cu versetele aranjate sub formă de poem:
"La început era Cuvântul,
și Cuvântul era la Dumnezeu,
și Dumnezeu era Cuvântul.
El era la început la Dumnezeu.
Toate prin El au luat ființă,
iar în afara Lui nimic ce există nu a luat ființă.
În El se afla viața,
iar viața era lumina oamenilor.
Și lumina luminează în întuneric,
iar întunericul nu a cuprins-o.
S-a ivit un om trimis de Dumnezeu,
cu numele de Ioan.
Acesta a venit ca mărturie,
să mărturisească despre lumină,
ca toți să creadă prin el" (Ioan 1,1)
Ediția jubiliară a Bibliei din 2001 a Sfântului Sinod scoasă de patriarhul-poet Bartolomeu Valeriu Anania se apropie cel mai mult de stilul poetic al textelor originale, fără a avea pretenția să le egaleze. Iată cum apare în ea prologul apostolului Ioan:
"Întru'nceput era Cuvântul și Cuvântul era la Dumnezeu și Cuvântul Dumnezeu era. Acesta era dintru'nceput la Dumnezeu; toate printr-Însul s'au făcut și fără El nimic nu s'a făcut din ceea ce s'a făcut.Viață era într'Însul, și viața era lumina oamenilor; și lumina întru întuneric luminează și întunericul nu a cuprins-o.
Fost-au om trimis de la Dumnezeu : numele lui era Ioan. Acesta spre mărturie a venit, să mărturisească despre Lumină, pentru ca toți să creadă prin el" (Ioan 1,1).
Cum era de așteptat, diferitele cuvinte din original capătă în românește diferite accepțiuni, interpretarea lor diferind de la un autor la altul, ceea ce pare logic. De aceea, la aceste tălmăciri, găsim atât diferențe cât și asemănări, și cu cât se înmulțește numărul traducerilor, cu atât încep să apară influențe lexicale reciproce, ceea ce, de bună seamă, era inevitabil.
Spre exemplu, termenul grecesc PORNEIA este tradus prin "desfrâu", în Biblia de la București (1688); "fornicație" și "desfrânare", în cea de la Iași (1874) și a lui Anania; "curvie", în traducerea Bibliei de la București (1914) și în cea a lui Cornilescu.
ECHTERA este tradus ca "neamicie", în 1688 și 1874; "vrajbă" (Biblia din 1914), "vrăjmășie" (Cornilescu, Gala Galaction și Anania), în timp ce pr. Pascal recurge la o circumlocuțiune - "zidul despărțitor al urii" (Paris, 1975).
EGKRATEIA este redat de toate traducerile ca fiind echivalentul lui "înfrânare", perifrazat însă de traducerea lui Pascal fie prin "a se stăpâni", fie, alteori, prin "cumpătare" etc.
De fapt, fiecare a căutat să creeze o ecuație cât mai exactă între cuvintele și frazele ebraice, aramaice și elinești, pe de o parte, și cuvintele ori frazele românești. Nu este ușor să operezi cu un așa vast material lexical din idiomuri atât de diferite și din epoci diferite. Așa stând lucrurile, fiecare vorbă în parte, toate cuvintele, trebuiau gândite profund și alese ca filigranele de aur și mărgăritarele cele mai prețioase. Uneori s-a reușit acest lucru mai bine, alteori tălmăcirea a ieșit relativă, deși totdeauna intenția a fost nobilă. Implicarea cuiva în munca de revelare a Cuvântului divin se poate asemăna cu descifrarea unei simfonii complexe care va trebui să răsune armonios spre auzul tuturor. O orchestră o poate interpreta mai bine, altele nu. Armonia depinde de harul interpreților, cât și de instrumentele lor. A traduce Biblia este o muncă enormă, și foarte responsabilă, necesitând eforturi supraomenești și de aceea se spune că fără invocarea inspirației care să vină de la Duhul Sfânt, această muncă poate deveni riscantă, ducând la confuzii teologice și la încurajarea sectarismului. A retroversa chiar și o singură pagină din Sfintele Scripturi presupune, desigur, o chemare, dar și un travaliu adesea extenuant, iar cei mai mulți s-au achitat de el cu toată cinstea, cu toată dragostea și cu toată grija, dorind ca greșelile (uneori inevitabile) să fie cât mai mici cu putință. Bravii cărturari români care lucrau la tălmăcirea Bibliei știau din capul locului că sunt întru totul răspunzători penru distorsionarea chiar și a unui singur cuvânt socotit sacru, mai ales că Apocalipsa se încheie cu un avertisment foarte serios față de cei care încearca să schimbe sensul scripturilor: "Dacă le va mai adăuga cineva ceva, Dumnezeu îi va adăuga plăgile care sunt arătate în cartea aceasta; iar de va scoate cineva ceva din cuvintele cărții acestei profeții, Dumnezeu îi va scoate partea lui din pomul vieții și din cetatea cea sfântă, care sunt arătate în cartea aceasta." (Citat din Apocalipsa Sf. Ioan, în traducerea lui Bartolomeu Anania). Aceste cuvinte de foc au contribuit mult la evitarea greșelilor și la unitatea traducerilor biblice în orice limbă.
Când au luat decizia să ne pună această carte în mâinile noastre, traducătorii Bibliei de pe meleagurile mioritice unde Biblia încă nu este prea răspândită, au fost conștienți că fac o lucrare atât pentru sufletele românilor însetați de adevăr și de lumina mântuirii cât, mai ales, pentru proslăvirea lui Dumnezeu. Neîndoios, nici un traducător de la noi nu a atins încă perfecțiunea înțelesului ebraic ori elin din originale. Limba română însă evoluează cu repeziciune accelerată și, grație bogăției ei, se poate ajunge și la traduceri desăvârșite. Iată pentru ce românii ortodocși, catolici, protestnți și neoprotestanți - profitând de faptul că în țara noastră nu mai există un regim ateu de dictatură - ar trebui cât mai curând să cadă de acord pentru o traducere unitară și comună, cu caracter ecumenic, pentru a da la iveală o ediție națională perenă și de masă, adică o Biblie admisă de toți, care să fie distribuită gratuit, spre a sta cu cinste pe mesele tuturor românilor.
_________________________________________________________________________
¤) Iată aici și alte titluri dintr-o serie mai lungă: Psaltirea în versuri de Dosoftei, mitropolitul Moldovei (1671-1686), tipărită la București, în 1887. Această psaltire a fost publicată după manuscrisul original și de pe ediția din 1673, sub îngrijirea profesorului I. Bianu, în editura Academiei Române. Toți Psalmii erau scriși în vers metric, doar Psalmul 151 a fost redat în proză; Psaltirea Scheiană, tipârită la București, în 1889, după manuscrisul din 1482, sub îngrijirea profesorului I. Bianu, bibliotecarul Academiei Române. (Numele de Scheiană i s-a dat fiindcă a fost gasită in Biblioteca de la Scheia.) Lucrarea aceasta a fost tipărită pe o pagină cu litere cirilice, iar pe pagina opusă cu alfabetul latin. Toată lucrarea s-a extins pe 530 de pagini; Cele patru Evanghelii, Matei, Marcu, Luca, Ioan, pentru uzul școlilor primare urbane și rurale de ambele sexe. Pe coperta a doua se arată: “Ediție conformă textului aprobat de Sântul Sinod al Sântei Biserici Autocefale Ortodoxe Române.” Lucrarea a fost tipărită la București, în anul 1893, pe doua coloane. Recent a fost distribuită prin țară și o Biblie cu coperțile verzi, tipărită în America de cultul "Martorii lui Iehova", o traducere românească având nu numai intervenții grosolane în texte, dar și eliminări de cuvinte ori având propoziții complet modificate față de cele din textul original.