Exigența adevărului e compatibilă cu grija de a fi tolerant?



Relativismul, faptul de a considera că „fiecare își are adevărul său”, poate fi considerat ca o modalitate de a exprima un atribut al toleranței, conform următorului domeniu de definiție:
O persoană este tolerantă dacă și numai dacă nu critică opiniile altor persoane.
Această teză ar exprima întrucâtva un ideal democratic al toleranței și al pluralismului ( un sistem de organizare politică ce recunoaște și acceptă diversitatea opiniilor). Fiecare are dreptul să creadă ce vrea. Teza se bazează pe un argument moral, pe care oamenii îl acceptă de cele mai multe ori implicit:
1. Diferențele de opinii se manifestă prin libertatea persoanelor.
2. Libertatea persoanelor este un drept, un fapt demn de respect.
3. Or, a critica (negativ), înseamnă a nega dreptul celuilalt de a se exprima și de a gândi.
Deci
4. Nu trebuie să criticăm opiniile altora.
Astfel, ar trebui să acceptăm opiniile altora, să le respectăm, în virtutea faptului că sunt expresia libertății lor. Relativismul ar justifica acest pluralism îndemnându-ne să credem că nici o idee nu reprezintă mai mult decât alta și că ar fi prezumțios să criticăm vreo convingere.
Urmând această cale logică ajungem la următoarea dilemă:
1. Nu totul este adevărat (trebuie să criticăm eroarea).
2. Trebuie să fim toleranți ( nu trebuie să criticăm).
Incompatibilitatea reiese din faptul că acceptând adevărul, se pare că acceptăm critica erorii. Atunci cum trebuie să alegem între 1 și 2? Am putea să acceptăm doar unul sau celălalt termen al dilemei, să fim toleranți fără să ne preocupe adevărul sau să acceptăm adevărul cu riscul de-a fi intoleranți, să privilegiem adevărul în detrimentul libertății sau invers? Dar trebuie neapărat să privilegiem libertatea ori adevărul? Sunt ele valori incompatibile? Altfel spus, cei doi termeni ai dilemei sunt ei cu adevărat incompatibili? N-ar trebui mai degrabă să redefinim noțiunea de toleranță?

Erori și puncte de vedere
Să începem prin a ne întreba care sunt sursele multitudinii punctelor de vedere, dacă acceptăm ideea că există un adevăr universal.
Dacă există o multitudine de convingeri incompatibile, înseamnă, fără îndoială, că dacă nu toate, cel puțin o mare parte dintre ele sunt false. A explica diferențele de puncte de vedere și diversitatea convingerilor, înseamnă a te strădui să înțelegi originile erorii.
În mod tradițional se atribuie două origini posibile convingerilor.
Există convingeri iraționale și convingeri raționale.
O convingere rațională este o convingere ce satisface cel puțin două condiții. O condiție logică: o convingere rațională logică: o convingere este rațională dacă nu este contradictorie. O condiție epistemică ( legată de cunoaștere): o opinie este rațională dacă este argumentată, rezultatul unui bun raționament.
Dar chiar și opiniile false pot să-și aibă originea în raționamente. Credeți în ceea ce credeți pentru că aveți argumente să credeți în acestea. Dar nu toate raționamentele sunt bune. Putem distinge astfel raționamente adevărate ori false. Iată atributele celor două tipuri de raționamente:



Raționament
fals Raționament
adevărat
Pretenție de universalitate Pretenție de universalitate
Validitate Local : n-are valoare decât într-o cultură particulară, într-un loc particular sau moment particular Universală
Valoarea adevărului Falsă Adevărată
Context Informație incompletă sau insuficientă Informație completă sau suficientă
Argumentație Nu se argumentează Se argumentează


Rezultă din această prezentare că diferitele sisteme de reguli pe care relativismul le propune pot fi considerate ca generatoare de raționamente false: dacă aveți convingerea că Pământul are șase mii de ani pentru că așa ați citit în genealogiile bibliei, putem să ne imaginăm că regulile pe care le-ați folosit pentru a genera raționamentele voastre sunt false. Deci nu numai raționamentele pot fi criticabile, ci și principiile normative ce pot să le genereze.
Limbajul manipulării
Ceea ce-am vrut să arăt aici este că dacă acceptăm relativismul, opiniile vor fi, înainte de toate, difuzate prin forță și violență. Opiniile diverse vor fi în concurență, dar nu vor exista reguli care să arbitreze această concurență. Într-adevăr, o discuție pare posibilă numai dacă oamenii împărtășesc reguli de argumentare comune ( o raționalitate comună). Or, relativismul, negând existența regulilor universale, pare a nega posibilitatea dialogului. Putem reprezenta această stare de lucruri prin următoarea schemă:


NICI O REGULÃ COMUNÃ
Sistem de reguli
1 Sistem de reguli 2

Opinie 1 Opinie 2

După cum se vede cele două opinii sunt intratabile. În acest caz unul din cei doi își poate impune opinia fie prin forță și violență, fie prin manipulare.

A manipula însemnă să inoculezi cuiva convingeri fără ca acesta să-și dea seama. Ceea ce contează este ca discursul să se preocupe exclusiv de efectele pe care le produce și nu de adeziunea rațională a auditoriului. De aceea se spune că manipularea e mai degrabă o chestiune de sentimente și dorințe. Ceea ce primează în cazul manipulării este dorința de raliere la o opinie care are doar un raport subsidiar cu realitatea.


A convinge: disocierea adevărului de eroare

Dacă acceptăm existența adevărului și faptul că ni-l putem însuși – sau cel puțin dacă acceptăm că am putea ști ceea ce este fals – am putea să admitem că există și o altă cale de conciliere a opiniilor raționale și anume, convingerea, convenirea în comun asupra opiniilor adevărate.

A și B se conving unul pe altul dacă, și numai dacă limbajul utilizat corespunde realității și n-are drept scop efecte susceptibile să provoace manipularea interlocutorului; dacă discursul partenerului poate fi pus la îndoială și dacă poate fi examinat dacă este în conformitate cu un anumit număr de reguli acceptate de interlocutori și dacă raporturile între parteneri pot fi supuse unui dialog purtat cu argumente raționale.

În textul Hippias major, Socrate îi pune lui Hippas următoarea întrebare: Ce este frumosul? Și îi propune să facă observații asupra subiectului. E pentru prima oară, când, prin maieutică, un filozof propune o metodologie a convingerii. Prima etapă este declanșarea părerilor interlocutorului. A doua evaluarea comună a opiniilor, prin apel la sistemul de reguli comune. A treia etapă este abordarea în spirit critic ale argumentelor și contraargumentelor. În fine, ca un corolar, sinteza liber consimțită a subiectului supus dezbaterii. Dialogul lor poate fi ilustrat de următoarea schemă:


Sistem de
reguli comune


Principii comune
cu privire la argumentare



opinie 1 opinie 2



Concluzie

Credem că prin argumentele puse în discuție dilema a fost rezolvată. Se pare că ne este permis să criticăm opiniile altora fără să putem fi acuzați de intoleranță. Pentru aceasta trebuie ca spiritul nostru critic să fie de natură rațională. E o formă de critică pe care putem s-o exersăm față de noi înșine, antrenând cu noi un dialog, și putem afirma fără teamă că am putea fi taxați de intoleranță și în privința celor din jur.

O persoană este tolerantă dacă și numai dacă face dovada următoarelor virtuți intelectuale, asumându-și în mod critic și viciile ce decurg din acestea:

Virtute I – Imparțialitate intelectuală: Deschidere spre ideile celorlalți. Capabil să-și fondeze raționamentul pe o autoritate intelectuală și să aibă conștiința că poate fi oricând el însuși supus greșelii.

Viciu 1: Indiferență intelectuală: să se intereseze de idei fără relevanță majoră. Să facă eforturi de-a înțelege idei ce nu au temei rațional. Să nu aibă încredere. Să se creadă excesiv supus greșelii.

Viciu 2: Partizanat intelectual. Să fie refractar la ideile altora. Să refuze efortul de-a înțelege. Să se creadă infailibil. Să se raporteze mereu la aceeași autoritate, fără s-o pună la îndoială.
Virtute II – Sobrietate intelectuală: Circumspecție mai ales față de ideile entuziasmante. Respectarea autorităților intelectuale competente ( fără credulitate excesivă).

Viciu 1: Hedonism intelectual: entuziasmul pentru idei fără valoare. Neîncrederea în ideile noi. Respectarea neselectivă a ideilor autorităților în materie.

Viciu 2: Obtuzitate intelectuală: Lipsa de interes pentru idei. Neîncrederea totală în autoritățile din materie.

Virtute III – Curaj intelectual: Examinarea cu seriozitate a tot ce se opune ideilor curente, apărarea propriilor idei când singura rațiune de a renunța la ele este conformismul ambiant de a le considera false.

Viciu 1: Lașitate intelectuală: Schimbarea fără încetare a propriilor idei. Să fii tot timpul în pas cu moda de moment a ideilor.

Viciu 2: Paralizie intelectuală : A nu-ți schimba niciodată ideile. Nu renunță niciodată la ele. Ceea ce face forța societății nu este necesar ceea ce-i face bine unui individ. Într-adevăr a nu critica opiniile celuilalt e un defect grav pentru un individ: un individ ce nu critică nimic este din punct de vedere intelectual un laș.

George Holobaca