Respectând o tradiție ce a început în secolele al XV-lea sau al XVI-lea, Bibliile ebraice moderne separă cartea Proverbele de cartea Eclesiastul, grupând la un loc cele cinci “suluri ale sărbătorilor” (Rut, Cântarea Cântărilor, Eclesiastul, Plângerile și Estera), acestea constituindu-se într-o unitate mai confortabilă din punct de vedere liturgic. În ciuda acestei realități, toate mărturiile vechi referitoare la aranjamentul cărților din canonul biblic listează Proverbele și Eclesiastul unul după altul, în ordinea pe care o folosește și studiul nostru. Multe din versiunile moderne engleze urmează cea mai veche tradiție. Situația se prezintă aidoma și în edițiile românești. Biblia, adeca Dumnezeiasca Scriptură a Vechiului și Noului Testament, tipărită în 1688, cunoscută ca Biblia lui Șerban Cantacuzino, dar tradusă de Radu Greceanu, în sumarul intitulat A cărților dumnezăiești scripturi deslușire, după Psaltirea trece Parimiile lui Solomon și Eclesiastulis.

Kathleen A. Farmer, autoarea unui amplu și documentat comentariu, consideră că strămoșii noștri în credință au intenționat ca noi să citim Proverbele și Eclesiastul împreună, ca pe o colecție, deoarece prima carte începe cu un prolog (Capitolul întâi din Proverbe, cu versetele 2-7) și se încheie cu un epilog (capitolul 12 din Eclesiastul, versetele11-14). Ceva mai mult, ea sugerează ca fiecare carte să fie citită în lumina celeilalte, și ambele să fie interpretate prin prisma contextului lor, în cadrul întregului canon al credinței scripturistice.
Studiul acestor cărți, care-l au ca autor pe Înțeleptul Solomon, este obligatoriu, am putea spune, pentru un credincios, deoarece tocmai de aici aflăm un lucru esențial exprimat într-o formă deosebit de concisă: Frica Domnului este începutul științei; dar nebunii nesocotesc înțelepciunea și învățătura.

În viziunea lui Solomon înțelepciunea este izvor de viață pentru om, fiindcă inima lui va deveni mai bună, va ști să vorbească și se va face plăcut oamenilor: „Cine are o inimă înțeleaptă, este numit priceput, dar dulceața buzelor mărește știința. Înțelepciunea este un izvor de viață pentru cine o are, dar pedeapsa nebunilor este nebunia lor.
Ceva mai mult, înțelepciunea – comparată cu mierea, alimentul cel mai plăcut din vremea lui Solomon – asigură nu doar liniștea de peste zi, ci întărește credința, oferind speranță zilelor ce vor urma: „Tot așa, și înțelepciunea este bună pentru sufletul tău: dacă o vei găsi, ai un viitor și nu ți se va tăia nădejdea.”

Și totuși, în ciuda sfaturilor înțelepte atât de concentrate ca formulă și accesibile tuturor, tocmai fiindcă sunt scrise cu simplitate și profunzime, mulți cititori din trecut și chiar contemporani de-ai noștri consideră că aceste două cărți ale Sfintei Scripturi au ceva ciudat în conținutul lor, sunt prea la îndemâna omului. Îndoiala este, probabil, produsă și de faptul că în Proverbe și în Eclesiastul nu se vorbește, nici cel puțin aluziv, despre Mesia sau despre mântuirea prin jertfa unui Mijlocitor. Dimpotrivă, cei care admiră în mod special aceste cărți și le-au studiat îndelung consideră cartea Proverbe ca fiind norma în ce privește literatura despre înțelepciunea israelită, în timp ce Eclesiastul conține opiniile celui care protestează sau obiectează față de această normă - James L. Crenshaw, într-un studiu la care ne vom mai referi de-a lungul capitolului, intitulat Old Testament Wisdom. Alții consideră că diferențele de opinie din aceste cărți s-ar datora locurilor diferite în care au fost concepute sau redactate. Unii cercetători cred că la început înțelepților au făcut unele observații (au rostit cugetări sau maxime) în concordanță cu mentalitatea timpului lor, iar mai târziu alții, tot înțelepți, au „îmbunătățit” textele raportându-le la gândirea vremii lor.

Este posibil totuși ca lipsa unității ce încurcă pe unii critici să nu fi fost o problemă pentru înaintașii noștri, deoarece principiile lor literare se deosebeau de cele pe care le acceptăm noi astăzi. Vrem să spunem că atunci când s-au adunat ori s-au editat Proverbele nu funcționa atât de acut principiul unității tematice și nici necesitatea stabilirii cu exactitate a paternității. Înțelept nu era sinonim cu creator original, ci am putea spune chiar ceva opus: cel care știa ce au creat alții, lui revenindu-i rolul de a interpreta sau aplica.

Nu vom lua în considerație în acest studiu opiniile, cu o singură excepție, conform cărora paternitatea lui Solomon asupra celor două cărți ar fi discutabilă, pentru simplul, dar profundul motiv – adevăr axiomatic pentru autor – că Sfânta Scriptură este o carte sfântă, iar lucrările considerate canonice sunt, atunci când se menționează autorii, opera lor indiscutabilă. Așadar, Proverbele, Eclesiastul și Cântarea cântărilor sunt cărți scrise de Solomon. Prin aceasta nu vrem să spunem că toate Proverbele sunt născocite de mintea lui. Folcloriștii sunt unanim de acord că o creație populară – iar Proverbeerbul este una dintre ele – se caracterizează, printre altele, prin caracterul colectiv. Așadar, acceptăm că Solomon a auzit Proverbele, le-a cules și, acolo unde a socotit necesar, le-a prelucrat. De asemenea, ni se pare firesc ca el să le fi ordonat după criterii personale, dar în literatură chiar și selecția și ordonarea, gruparea și sinteza pot asigura caracterul original.
Iată, deci, ce ne spune Biblia despre Solomon în această privință:
Dumnezeu a dat lui Solomon înțelepciune, foarte mare pricepere, și cunoștințe multe ca nisipul de pe țărmul mării. Înțelepciunea lui Solomon întrecea înțelepciunea tuturor fiilor Răsăritului și toată înțelepciunea Egiptenilor. El era mai înțelept decât orice om, mai mult decât Etan Ezrahitul, mai mult decât Heman, Calcol și Darda, fiii lui Mahol; și faima lui se răspândise printre toate neamurile, de primprejur.
Nu este singurul loc din Scriptură în care sunt consemnate calitățile lui de excepție:
Împăratul Solomon a întrecut toți împărații pământului prin bogățiile și înțelepciunea lui.
Toți împărații pământului căutau să vadă pe Solomon, ca să audă înțelepciunea pe care o pusese Dumnezeu în inima lui. Și fiecare din ei își aducea darul lui, lucruri de argint și lucruri de aur, haine, arme, mirodenii, cai și catâri; așa era în fiecare an.

Merită amintită și opinia lui Ibn Arabi, un înțelept arab care a trăit în Spania secolului al XI-lea. El face o deosebire clară între înțelepții din rândul oamenilor și cei din rândul geniilor – al-jinn. Solomon se înscrie, evident, în cea de a doua categorie. În Coran, se relatează următoarele atunci când se vorbește despre vizita Reginei din Saba: “O, Demnitari, a întrebat Solomon, cine dintre voi îmi va aduce aproape tronul reginei din Saba înainte ca ea însăși să vină, lăsându-se în voia lui Dumnezeu. Eu voi fi acela, răspunde un Afrit dintre genii, eu ți-l voi aduce, înainte ca tu să te fi ridicat de la locul tău. Eu sunt destul de puternic pentru aceasta, și credincios…Și când Solomon a văzut tronul așezat înaintea lui, a zis: acesta este un semn al harului pe care îl dă Dumnezeu, căci el mă pune la încercare, ca să știe dacă voi fi recunoscător sau nerecunoscător. Oricine este recunoscător, este pentru binele lui; oricine este nerecunoscător, Dumnezeu poate să se lipsească de el, căci El este bogat și darnic”. Am apelat la acest citat cu două scopuri. Primul, să se vadă că lumea arabă are aceeași opinie înaltă despre calitățile de excepție ale lui Solomon și, în al doilea rând, să putem constata că și în coran vorbirea lui este la fel de axiomatică, precum sunt Proverbele din Scriptură.

Așa cum am precizat, Proverbele sunt, alături de Eclesiastul și Iov, o sursă de bază pentru studiul înțelepciunii biblice, fiind, în același timp, o mărturie a felului în care a gândit și s-a exprimat de-a lungul timpului lumea semită, în general, și poporul lui Israel, în special. Spre deosebire de Iov, care are o anumită coeziune literară, cartea Proverbelor este un fel de colecție a colecțiilor, fiindcă, așa cum aflăm chiar din conținutul ei, este rodul mai multor strângeri și, acum se recunoaște unanim, al mai multor autori, deși pentru mulți continuă să fie doar cartea lui Solomon. Multe din aceste colecții au versete distincte, care, de obicei, introduc un set de Proverbe, exprimând aceeași formă literară:
- sfaturi (1, 1- 9. 18; 22, 17 – 24: 22);
- enunțuri (10, 1 – 22, 16; 24: 23- 34; 25, 1 – 29, 27).

Că ele nu sunt doar creația lui Solomon aflăm, în modul cel mai clar, chiar din precizările interne. Ceva mai mult, Proverbele sunt o chintesență a gândirii universale. Iar acest fapt nu caracterizează doar cugetările strânse în Scriptură, Proverbele canonice, așa cum ar putea fi numite, ci orice Proverbeerb, întrucât acest gen de exprimare a înțelepciunii are un respect minor pentru granițe și a trecut, de-a lungul timpului, de la un popor la altul, din Nord în Sud și din Est în Vest fără să lase semne legate de locul nașterii sau al maturizării. Perioadele care nici nu mai sunt importante, din moment ce, maturizându-se, Proverbeerbul s-a umplut de viață, a acumulat o energie perenă care îl face să străbată secolele și, nu de puține ori – cazul celor studiate acum – mileniile.

Caracterul internațional al materialului este demonstrat de includerea colecțiilor atribuite neisraeliților Agur, fiul lui Iakeh, ( conform cap. 30, vers.1) și Lemuel, Împăratul (31: 1). În completarea acestor colecții, există și Proverbele intitulate apoi de cercetători Proverbe numerice ( cele din cap. 30, versetele 7- 33), un poem (cap.31, vers.10-31), și o subdiviziune în concordanță cu forma specifică a Proverbeerbului (cap.10, vers.1 – 15, 33; 16,1 – 22, 16).
În ciuda caracterului antologic al cărții, au fost avansate anumite teorii care să explice o unitate structurală între componentele ei variabile. Cele mai importante aserțiuni sunt cele care susțin că fiecare structură a cărții reprezintă design-ul casei pe care autorul o descifrează ca fiind Casa Înțelepciunii:
Înțelepciunea și-a zidit casa, și-a tăiat cei șapte stâlpi.

Deși anumite fragmente Proverbe vin, probabil, din timpuri diferite și au apărut în diverse circumstanțe, în cele din urmă pare a se defini un anumit cadru structural care ar explica o intenție editorială. Atât capitolele 1-9 cât și spusele din cap. 31, vers.10-31 declară importanța temerii de Dumnezeu (1: 7; 31, 30), și fiecare oferă o descriere a semnificației acestui lucru (1, 2- 6; 31, 10- 28). În ambele secțiuni, figurile proeminente sunt femeia voluntară, nu cea docilă, asociată, în mod firesc, societăților patriarhale.

Poemul final este un acrostih, o formă alfabetică ce denotă complexitatea. Unii analiști cred că editorul final a intenționat ca acest poem să poarte, atât în formă cât și în conținut, ecoul figurii Femeii Înțelepte descrisă în capitolele 1 și 9.

Denumirea cărții
Cartea își ia numele de la mashal (Proverb sau zicătoare). Cuvântul are atât semnificația de „a fi similar cu”, dar și „a stăpâni peste”. Așa cum s-a spus, Proverbeerbul este un enunț concis care oferă o anumită opinie care derivă din ceva observat în viață și despre viață. Exemplele tipice de înțelepciune populară cunoscute la multe popoare arată o remarcabilă asemănare a modelului literar și a semnificației de bază. Aceste modele, după părerea lui Bergant, punctează multe aspecte diferite incluzând identitatea, echivalența sau asocierea variabilă a lucrurilor; lipsa identității, contrastul sau paradoxul; similitudinea, analogia sau tipicul; dezordinea, inutilitatea, sau absurditatea; clasificarea sau caracterizarea persoanelor, comportamentului sau situațiilor; valoarea, prioritate, proporție sau grad; consecințele caracterului sau comportamentului uman, și altele. Importul de Proverbe nu se manifestă doar în caracterul vizual și descriptiv, ci, de asemenea, în funcția retorică. El servește pentru a mărturisi, descriind cum lucrurile lucrează pentru a da o direcție pentru trăirea în acord cu ordinea remarcată.

S-a observat, desigur, că multe Proverbe au un caracter narativ, în special când se referă la consecințele unui comportament anume sau la un mod special de a acționa. Certitudinea referitoare la aceste consecințe constă în dependența cauză-efect sau în regula retribuirii, conform și Proverbeerbului românesc după faptă și răsplată. În plan spiritual, aceasta înseamnă relația: neprihănirea va fi răsplătită, iar răul va fi pedepsit. Printr-o asemenea calitate, Proverbele și-au câștigat reputația de a fi susținătoarele unei stări existente, un conservatorism funciar. Nimic nu este mai străin în Proverbe decât dorința de schimbare, salturile sau rupturile. Proverbele nu sunt creatoare de revoluții… Datorită conciziei expresiei, stilul în Proverbe este lipsit de înflorituri, dar nu că nu ar fi elaborat, cum cred unii comentatori, fiindcă tocmai îndelunga elaborare a dus la cizelare și la o formă ușor de reținut și de reprodus în orice împrejurare similară. În ciuda acestui fapt, folosirea curentă a metaforei oferă o calitate figurativă care, deși este mai mult implicită decât explicită, este, totuși, ușor Proverbeocatoare. Descrierile însele derivă din ceea ce este comun în viața de zi cu zi. Este folosirea artistică inteligentă care face pe cineva capabil să discernă excepționalul în familiar.

Proverbul însuși este întâlnit în două forme de bază: zicerile gen monostih tradițional și expresiile artistice biliniare, distihuri. În forma din urmă, a doua linie reia gândul din prima, fie prin acord - paralelism sinonim, fie prin contrast - paralelism antitetic. Acest stil poate dezvolta gândul respectiv în aceeași manieră - paralelism sintetic. Paralelismul este mai mult decât o repetiție a gândului. Este o tehnică în care interacția celor două linii creează o nouă semnificație. Stilul literar unic al Proverbului este mărturia artisticului caracterizant, precum și a subtilității. Reflecțiile penetrante asupra situațiilor de viață sunt exprimate în adagii foarte fine. Această calitate a adunat înțelepciunea sub titlul „poezia înțelepciunii”.
Natura poetică a Proverbelor autorizează pe cineva să învețe pe altul înțelepciunea adunată din arta de a trăi, așa cum învață cineva un meșteșug. Din nefericire, de când poezia ebraică urmează regulile de ritm mai degrabă decât pe cele de rimă, vitalitatea Proverbului este pierdută adesea la traducere. Reformularea într-o altă limbă este rareori capabilă să păstreze modelul accentului originar și însemnătatea Proverbului. De aici, universalitatea experienței de viață și caracterul polisemic al metaforelor Proverbelor asigură o bogată varietate de posibilități interpretative.”