În majoritatea societățile ancestrale “sfatul bătrânilor” era cea mai reprezentativă instanță morală. Bătrânețea era asociată cu înțelepciunea. Părerea sfatului înțelepților avea o greutate imensă, peste care nici conducătorii executivi ai comunităților nu putea trece cu ușurință. Prestigiul de care se bucurau înțelepții era imens, iar existența lor, o ancoră la care se raporta întreaga comunitate.
Înțelepciunea era rezultanta a două lucruri: anii îndelungați petrecuți în școala vieții, dar și o anumită atitudine, un har dat de Divinitate, ori de Mama Natură.
Așa a fost atunci. Dar azi cum este? Mai există azi înțelepți la care să se uite oamenii cu venerație? Mi-e teamă că nu prea. Termenul de înțelepciune este desuet, aceasta nemaifiind rezultanta combinației dintre experiența de viață și har. Înțelepciunea de astăzi este dată de numărul de diplome, de doctorate, masterate, cursuri de perfecționare și toate celelalte. Înțeleptul de odinioară simțea și gândea firesc și echilibrat, în vreme ce înțeleptul de azi gândește și acționează în clișee. Oricărei probleme cu care se confruntă, el îi găsește rezolvarea într-o procedură care i-a fost predată în Universități. Indiferent dacă e vorba e politică, de religie, ori de oricare altă știință, el se raportează la ceva care a fost spus ori scris înainte de alții. Nu prea are păreri sau idei proprii care să fie - dacă e cazul - singulare, în corul social.
Trebuie să-i iau totuși și apărarea gânditorului de azi. Dacă societățile vechi erau statice, cu legi și obiceiuri bine stabilite, societatea de azi este atât de dinamică, atât de schimbătoare, încât derutează pe toată lumea. Nu este de mirare că gânditorii de azi se refugiază în clișee.
Și totuși câtă nevoie am avea de asemenea oameni. Profunzi, spirituali, echilibrați, cu o mare capacitate de înțelegere și de cuprindere, care să ne ajute să înțelegem ce se întâmplă cu noi înșine. Oameni în care să credem, oameni care să ne dea speranță prin simpla lor existență.
Mi-e dor să cunosc un înțelept.