Fizica cuantică a demonstrat cum, în pofida a ceea ce dovedise materialismul, există "partea cealaltă", dar câți au sesizat faptul? Implicațiile sunt evidente. Până și poezia, cu accentul mutat de pe fond pe formă în ultimii 150 și ceva de ani, va trebui să-și găsească altă paradigmă.
Ca niște lăcuste, poeții au epuizat resursele formei, ale limbajului - resurse de care doar manieriștii s-au mai folosit cât de cât în urmă cu mai multe secole -, dar acestea și-au dovedit, totuși, limitele. De vină e credința că tot materia determină spiritul (vai!...), ceea ce explică de ce un Paul Valéry nota că forma poeziei determină conținutul. Dar "fiecare pasăre pre limba ei piere", iar materia sfârșește în descompunere. Poezia învie atunci când - culmea! - nu mai este scop, ci mijloc, ca înainte.
Blestemul unei "tinereți secunde" ar fi însă nevoia de a face altceva decât o posomorâtă întoarcere la mimesis. Adevărul este că modernismul n-a avut doar părți rele. De fapt, puțini (cred) s-au gândit la rarii (e drept) moderniști cu față surâzătoare (precum, în pictură, soții Delaunay sau - uneori - Miró și Kandinsky), fiindcă modernismul a fost înțeles aproape exclusiv în dimensiunea sa tragistă. Avangardele fie și-au ascuns emoțiile în spatele unor figuri geometrice (evident, nu tot ce a făcut Mondrian, de pildă, exclude expresivitatea - vezi Broadway Boogie Woogie, o pictură care mă face să mă gândesc în același timp la jocurile foarte vechi pe computer și la motivele de pe costumele populare românești, de asemenea "pixelate"), fie și-au exprimat (aproape exclusiv) disperarea cu furie sau fronda la adresa canoanelor, standardelor. Tristan Tzara avea pretenția să demoleze ideea de frumusețe - dar dacă mă întrebați pe mine, eu cred că a contribuit și el la frumusețe, doar că la o altfel de concepție a acesteia. Oricum, "modernismul" e asociat cel mai adesea cu "urâtul" sau măcar "dizarmonicul". Dar să trecem mai departe, fiindcă n-are niciun rost să-mi exprim aici invectivele la adresa picturii "vechi"...
Revenind la "nos oiseaux"*, putem spune că, de fapt, nu ne mai putem - fără o doză mare de naivitate, cel puțin - permite să ne reîntoarcem pur și simplu la poezia așa cum era scrisă și înțeleasă în epoca lui Eminescu. Răspunsul ar fi tot un echilibru între formă și fond - ceva ce, de fapt, a fost oricum apanajul "capodoperelor" dintotdeauna. Echilibrul între tradiție și modernitate - iată încă o coordonată demnă de reținut. La acest pariu au răspuns deja unii dintre: gândiriști, suprarealiști bucovineni, (neo)moderniști basarabeni precum Grigore Vieru, George Meniuc sau Anatol Codru - un teritoriu marginalizat sau negat de puriștii care înțelegeau ca modernimul și tradiționalismul să fie total separate. În fond, vorbim tot de o eliberare de elite și de încercarea de a găsi un punct unde să nu mai fie respinși, ci atrași cititorii dintr-o paletă cât de variată posibilă. O încercare însă nu în sensul poeziei douămiiste, care a vrut să atragă înspre poezie "tineretul neliniștit" prin tactica "șoc și groază", eficientă însă doar pentru puțini oameni, în plus sunt mulți dintre tineri care sunt încă îndatorați vechilor orizonturi de așteptare și refuză poezia douămiistă și invocând un Eminescu (și când nu este invocat Eminescu, sunt invocați Nichita sau Arghezi sau Blaga, în orice caz toți moderniști într-un fel sau altul!) fără a nutri reală pasiune nici pentru "poezia clasică" (ce-i drept, replicile sunt învățate mai ales de la "cei în vârstă"). În orice caz, douămiismul încă nu și-a găsit poetul/poeții care să umple stadioane - "greșeala cea mare", dacă este greșeală, este poate pretenția douămiiștilor de a stârni din nou interesul tuturor pentru poezie - de fapt, cicatricea acelei perioade în care partidul avea grijă ca Păunescu sau un altul să fie publicați în mai mult de 100.000 de exemplare, generându-se astfel un paradis artificial al gloriei literare care a dat naștere la multe nostalgii, prea puțini dându-și seama că poeților li s-a dat atenția numai în măsura în care erau propagandiști.
În fond, totul e o chestiune de temperatură a sângelui. Odată ce poeții își vor îndeplini nevoia de frondă, dacă își urmăresc vocația până la capăt, alte lucruri vor trece în prim plan...

*Aluzie la cartea "De nos oiseaux" a sus-menționatului Tristan Tzara.