Das war ein Vorspiel nur, dort wo man Bücher
Verbrennt, verbrennt man auch am Ende Menschen.
Heinrich Heine, „Almansor”, 1821
Pe paginile celebrului roman latinoamerican „Un veac de singurătate” de Gabriel García Márquez putem întîlni o afirmație care poate să pară ironică și neserioasă la prima vedere. „Literatura este cea mai bună distracție născocită pentru a se bate joc de om” – de aceasta se convinge Aureliano din spusele unor entuziaști ai cărții grupați în jurul bătrînului vînzător de cărți catalan „pentru care toate cunoștințele nu însemnau nimic dacă cu ajutorul acestora nu putea fi inventată o noua metodă de a pregăti bobul turcesc”. În Macondo, oraș-fantomă, creat de imaginația autorului pentru a fi destrus în numele unei posibile renașteri postapocaliptice ai omenirii, nimeni nu are nevoie de carte. Excepții sînt rare și neconvingătoare: primul Buendia, Jose Arcadio, asemenea lui Adam sau Don Quijote, este ispitit de cunoștințe și înnebunește, iar ultimul Buendia, tînărul Aureliano studiază sanscrita pentru a decodifica manuscrisele misterioase ale țiganului Melquiade ca, în sfîrșit, să afle istoria adevărată a familiei sale și momentul sfîrșitului său și acelei lumi în care i-a fost dat să apară. Istoria orașului Macondo ar părea mult mai fantastică, dacă n-ar fi atît de reală. Singurătatea și eșecul existențial al personajelor qarciamarquezieni este o urmare a lipsei capacității de a iubi și a comunica, și nu doar cu ceilalți aici și acum, dar și cu trecutul propriu, cu memoria colectivă extemporală. Dacă admitem idea filosofului și filologului canadian MacLuhan conform căreia istoria civilizației umane a trecut cel puțin prin trei etape de comunicare, cea orală – inițială, cea prin scris – livrească și acea prin imagine – etapa contemporană, atunci istoria familiei Buendia nu este altceva decît o istorie a impotenței comunicative a omului cu prezentul, trecutul și mai ales viitorul său.
Drept continuare a acestei ordini de idei, să ne amintim că o lege dilectică a lui Hegel presupune nu doar lupta, dar și unitatea contrarelor. Lipsa comunicării este la un moment dat egală unui exces de cuvinte, imagini, informații.
Există oare un turn mai înalt și îndrăzneț decît cel făcut de oameni din hîrtie, un mauzoleu-monument al civilizației umane mai pompos, mai fragil și mai rezistent timpului decît acel din carte? O adevărată bibliotecă babel borgesiană, imposibilă și inutilă prin monstruozitatea și imensitatea sa labirintică. Pentru a citi toate cărțile dintr-o asemenea bibliotecă e nevoie de o eternitate. Pentru a citi măcar a zecea parte din ceea ce deja s-a scris sau se scrie, omul modern va avea nevoie de cel puțin cîteva vieți. Aici putem să-l înțălegem pe Elias Canetti care-și imagina paradisul după o viață de cititor și scriitor drept o bibliotecă și o posibilitate de a citi la infinit, pentru că în viața pe pămînt abia-și prinsese gustul lecturii. Pablo Neruda ajunsese la o altă metaforă dictată de aceeași disperare față de turnul babel a civilizației tiparului: „Cîte opere de artă... Ele nu vor încape în lumea noastră. Trebuie să-i atîrnăm după fereastră... Cîte cărți... cîte cărțulii... Cine e capabil să citească tot aceasta? Dacă ar fi ele comisibile... Să-ți zădări apetitul și să faci din ele o salată, să mai adaugi niște condimente, piper... E imposibil să continuăm tot așa... Sîntem sătui de ele pînă în gît... Lumea se scufundă în afluxul lor...” Pentru a-i fi citite poeziile, Francisco Quevedo a îndrăznit odată să pună cartea sa acoperită cu un șervețel pe talgerul regelui. În aceasta într-adevăr este ceva.
Soarta fiecărui turn la vîrful căruia omul nu va putea ajunge nici măcar într-o viață, aflarea în care va rupe omul de adevărul prezentului și esența sa este de a fi părăsit și distrus. La un moment dat nu nevoia cantității ci calității lecturii începe să-și dicteze drepturile reducînd sumedenie de creații umane la o sumă canonică minimă – un fundament nou pentru un alt turn-bibliotecă, care și el fără îndoială va fi supus reconstrucției nemiloase a timpului. Asemeni unui copac viu, civilizația umană, întîmplător, sau ca o dovadă a unei legități istorice, se eliberează de greutatea dictatorială a frunzișului învechit al gîndirii și imaginației pentru, drept urmare, a cădea într-o perioadă de amorțeală culturală. Exemple sunt multiple. Arderea bibliotecii din Alexandria a anunțat declinul civilizației antice, focul inchiziției europene a accelerat reforma ideologiei religioase instituționalizate într-o formă nouă a credinței creștine, cenușa cărților arse în Germania nazistă a dat dovadă de inevitabilitatea unei noi căderi ai umanității și a unui nou început al istoriei moderne. Focul bibliotecii, să ne amintim de Umberto Eco, devine o graniță între ceea ce a fost și ceea ce va fi, lăsînd loc pentru o reînviere salvatoare asemeni unei pasări Phoenix, sau pentru o dezumanizare asutodistrugătoare.
Creatorul unei dintre cele mai cunoscute lumi antiutopice, scriitorul fantast amenrican Ray Bradbury, știe la ce temperatură ard cărțile și cultura umană. „451 de grade după Farenheit” – un asemenea titlu are celebrul roman scris în anul 1953. Alături de George Orwell sau Aldous Huxley Ray Bradbury apelează la posibilitățile unui fantastic social pentru a dovedi încă odată că „fantasticul e o realitate dusă la absurditate care poate fi și o preîntîmpinare făcută omenirii”.
Eroul central al romanului, Gay Montag, este un pompier, funcția căruia nu ține de oprirea incendiilor ci de arderea cărțilol. Societatea în care el trăiește se pare că întotdeauna a fost așa: cei mai mari infractori sînt aici cei care citesc sau cel puțin posedă cărțile. Locul acestora l-a ocupat televiziunea, sistemul de distracție interactivă ce treptat înlocuiește comunicarea firească între oameni, atrofiază interesul față de lume. Viața lui Montag se schimbă într-o bună seară odată ce întîlnește o tînără cu numele Clarissa ce-i scoate masca fericirii false de pe fața optimistă ai unui cetățean ai megapolisului futurist. Simpla bucurie de faptul că există ploaia sau stelele, interesul deschis față de individualitatea umană îl scoate pe Montag din modul obișnuit de viață lipsită de gust, din obscuritatea cotidianului mecanizat. Încercînd să afle ce dispare împreună cu arderea cărților, el singur devine un infractor aducînd cărțile acasă, citind din ele cu sete inexplicabilă, devine un aliat al cuvîntului scris și gîndit. Paradoxal este însă că el devine un străin nu doar celorlalți din jur dar și propriei sale soții, zombate de o cultură de masă agresivă și lipsită de sentimentul pasiunii umane. Montag fuge din casa proprie încendiată de el însuși, găsește un prieten în persoana unui fost profesor de limbă și literatură și ajunge în societatea marginală a oamenilor fără adăpost. Aceștia prezintă un grup de foști profesori universitari fiecare dintre ei știind pe de rost o oarecare operă literară. Monrtag se alătură acestora și, împreună cu ceilalți, speră la un sfîrșit al civilizației totalitariste.
Rezumatul sec al subiectului nu redă însă acel grad de profeție imaginară de care a fost capabil autorul american. „Dați-mi dimineața o mînă de fapte și la ceai de seară eu vă voi întoarce un coș cu teorii”, spune el. Mai multe lucruri din romanul lui Ray Bradbury la urma urmei s-au realizat: televiziunea interactivă și scoici de ureche pentru radio, pereți de televizor, educația autoritară și, cel mai teribil, omul lipsit de necesitatea căutărilor sinelui într-o societate tehnocrată dispersată. La mijlocul secolului trecut Bradbury a simțit nevoia de a scrie despre omul care s-a contopit cu invențiile sale proprii și destrus de ele. Astfel el devine un scriitor al „ideilor” de ordin politic, filosofic sau estetic actuale într-o societate industrială sau postindustrială, actuale pentru noi azi și aici. Fantasticul este pentru el o posibilitate de a descoperi într-o formă simbolică anumite resorturi care stau la baza existenței noastre.
Voland din „Maestrul și Magareta” de Bulgakov spunea că manuscrisele nu ard. De ce ard acestea la Bradbury? Citez: „Trebuie să înțălegeți cît e de imensă civilizația noastră: ea e atît de mare încît noi nu putem să admitem conflictele între grupările mai mici ce o constituie. Întrebați-vă: ce dorim noi cel mai mult? Să fim fericiți, nu-i așa? Toată viața anume aceasta și auzim. Noi vrem să fim fericiți spun oamenii. (...) Negrilor nu-i place cartea „Micul negru Sambo”. S-o ardem. Albii se complexează de „Căsuța unchiului Tom”. Și asta s-o ardem. Cineva a scris carte despre faptul că fumatul predespune spre cancer. Fabricele de tutun sînt în panică. Avem nevoie de placiditate, Montag, calmul. Să ardem tot ce aduce griji. În foc!” „Ce este focul? O taină. O enigmă! (...) Cel mai mare miracol al focului e într-aceea că el distruge responsabilitate și urmările. (...) Comod. Igienic. Estetic”. Și un alt citat din roman: „Nu de cărți avem nevoie, ci de ceea ce a fost în ele cîndva (...), aceeași atenție la detalii, aceeași sensibilitate și conștiință ar putea educa și emisiunile noaste radio și de televiziune, dar acestea din păcate nu o fac. Nu, nu, cărțile nu vă vor prezenta deodată tot ce doriți. Căutați aceasta singur pretutindeni, unde este posibil – în discuri de gramofon, în filme vechi, în prieteni vechi. Căutați aceasta în natură ce vă înconjoară, însăși în voi înșivă. Cărțile sînt doar unul dintre rezervuare în care păstrăm ceea ce temem să uităm. Ele nu au nici o taină, nici un miracol. Miracolul e în ceea ce spun, în ceea cum leagă părți desprinse a Universului într-un tot întreg”.
Într-un interviu Brabdury spunea că vocația sa e cea de a fi un învățător. „Nu sînt un scriitor fantast, nu scriu istorii despre rachete și planete, sînt un învățător. Vă predau viața. Vă predau dragostea”. Născut în anul 1922, scriitorul american, fiind încă în viață, se bucură de o mare faimă mondială ca un autor de căteva sute de povestiri științifico-fantastice și cîteva romane printre care celebrele „Cronici marsiene” și „Vinul din păpădii”. Lucrările sale sînt editate în milioane de exemplare, traduse în zeci de limbi și ecranizate. Mai puțini scriitori contemporani au atîtea decernări sau premii ca Ray Bradbury, și totuși nu asta contează pentru el. „Premiul adevărat e altul, – spune scriitorul. – În 2002 în primăria din Los Angeles se spunea un discurs în cinstea mea, mi-au decernat un oarecare premiu, publicul aplauda. Și iată atunci cînd m-am pornit în căruciorul meu spre ieșire, un oarecare tînăr m-a luat de mînă și mi-a suflat în față: „Mi-aț schimbat viața”. Asta e mai mult decît faimă, înțălegeți?”