În primul rând aș vrea să cer scuze tuturor nesimțiților pentru eventualul disconfort pe care li-l va crea acest articol, deși nu mă aștept ca vreunul dintre ei să se simtă cumva prost citind aceste rânduri, doar e nesimțit, la urma urmei, iar nesimțirea lui nu e o greșală, neatenție sau lipsă de educație, ea este – pentru un nesimțit veritabil – o Filozofie de Viață, în care crede cu tărie.

Într-o concepție populară larg răspândită nesimțitul este un om insensibil, cu o percepție redusă a realității sau un om needucat care nu știe cum să reacționeze în anumite situații. Nimic mai greșit! Nesimțitul este un om destul de sensibil, inteligent și educat, încât să înțeleagă perfect, atât situațiile în care se găsește, cât și așteptările celor cu care interacționează. Un nesimțit nu va recunoaște niciodată – darămite să-și ceară scuze – când i se atrage atenția că a făcut ceva deranjant, așa cum ar fi normal dacă n-ar fi conștient de coloratura și efectul comportamentului lui. Reacțiile nesimțiților la orice observație, fie ea oricât de politicoasă merg de la a se face că nu aud – doar nu lor, care sunt impecabili, li se poate aduce vreun reproș, trebuie că e vorba despre altcineva – până la a te da în judecată sau a “pune băieții pe tine” pentru calomnie. Reacțiile lor au evident în comun instinctul de apărare a propriei infirmități.

Nesimțirea are la bază mitul superiorității a priori, rezultat al conversiei fricii de propria non-valoare, îngenunchiere și umilință. Nu cred să existe nesimțit care să nu fi fost umilit și batjocorit de către alți nesimțiți – incluzând aici posibil chiar proprii părinți – până la a nu mai vedea altă soluție decăt supunerea față de acest model și mit. Nesimțitul nu este superior printr-o calitate sau acțiune anume, ci aparține în întregime unei specii superioare, formulă prin care evită abil nevoia de a-și proba superioritatea. Ceilalți, aparțin cu toții altei rase, inferioare, de obicei numită “rasa fraierilor”. Acest construct delirant – minciuna lui cea mai de preț – ajunge cu timpul să fie singurul mijloc prin care nesimțitul își poate asigura respectul de sine. Nemaiputând să-și arate fața umană, prea vulnerabilă, nesimțitul ajunge să renunțe la relațiile interumane normale și prin aceasta chiar la visul lui cel mai tainic: să fie iubit și respectat, sau măcar acceptat așa cum este și nu așa cum încearcă să pară. În consecință, nesimțitul este doar un pierzător lamentabil și un om care – odată izolat – ar trebui ajutat, susținut și mângâiat.

Problema nu este nesimțitul ca individ pervertit și captiv, ci nesimțirea ca plagă. Asemeni gândacilor de bucătărie atrași de hrana alterată a unei societăți cu o regăsire anevoioasă, aceste dăunătoare se inmulțesc în neștire până cineva se hotărăște să facă curat în casă. În caz contrar, plaga ocupă tot spațiul pus la dispoziție, până ce nu mai știi că acolo a fost o casă de om. Asta s-a întâmplat în București. Paradoxal ne-nesimțiții au un important dezavantaj moral: dorința lor de a se purta civilizat, inclusiv cu nesimțiții. Dacă nu te-ai supus credinței delirante că lumea e formată din tine, pretenarii tăi și o mare gloată de fraieri, este foarte greu să faci față unei majorități pentru care acest delir este realitate. Cu toate acestea, efectul de acomodare e extrem de puternic. Dacă stai destul timp într-un aer îmbibat de flatulență începi să crezi că e mirosul lui natural, ba chiar începe să-ți placă. Încet, încet găsești cu voluptate plăcerea flatulenței. Dacă aerul tot pute, de ce să nu-ți dai și tu drumul?

Dar până la urmă, ce e de făcut cu această plagă fetidă? Ne adaptăm sau ne opunem? Ne luptăm bărbătește sau le invățăm metodele lunecoase? Ne ținem doar de nas?

Nimic din toate astea, din fericire veacul lor a trecut. După 20 de ani, răbdătoarea noastră ființă a inceput să se scuture de buruieni. Demnitatea valorii e pe cale de restituire și la noi. Trebuie doar să continuăm să ne facem curățenie în casă. Putem liniștiți să le râdem în nas, știind c-au început deja, din lipsă de mizerie, să se mănânce între ei – și să ne îngrașe pământul de flori.

http://www.cioiulescu.ro