Modelul germanico-druidic din nuvelistica lui Eliade

Aplecarea lui Eliade spre runele narative ale morții lui Dumnezeu, spre un spectacol macabru în care a fost târât neamul românesc începând cu ocuparea României de către cinci sute de mii de soldați ruși, este oglindită fidel în toate nuvelele și microromanele publicate de el mai întâi peste hotare.
Literatura veche druidică și germană, îndeosebi miturile scalzilor scandinavi, britanici și goți, a supraviețuit secole de-a rândul în cântecele menestreilor medievali, în poezia clasicistă și romantică. Alături de acestea, operele lui Shakespeare și Lord Byron i-au furnizat prozatorului român un întreg material de inspirație. Prelucrarea de către Heinrich Heine a mitului ondinei Lorelei este transpusă, prin modificările de rigoare, nu și de substanță, în Domnișoara Christina, numai că nu pe malul Rinului, ci pe acela stâng al Dunării. Subiectul narativ din Secretul doctorului Honigberger ar fi căutarea jurnalului unui Faust sas devenit invizibil în Brașov. Urmașii cavalerilor mesei rotunde, repopulând un miniatural Avalon subacvatic, prin unduiri seducătoare, se întrevăd în Șarpele – care se bazează pe excepționala legendă autohtonă despre un Glycon (omul-dragon Andronic, Dracula) înțelept, viril care iese de sub lacul Snagov.
Labirintul sacrificial-vegetal din multe nuvele și microromane târzii (“La țigănci”, “Un om mare”, “Fata căpitanului”, “Pe strada Mântuleasa”, “Les trois grâces” sau “Nouăsprezece trandafiri”), dar și din Nopți la Serampore, Șarpele, Noaptea de Sânziene constituie un motivem ezoteric și epopeic, preluat îndeosebi din cultul sângeros al arborelui la druizi și vechii germanici. Bineînțeles că acest motivem are incidență cu minotaurul, palatul din Knossos al regelui Minos, Tezeu, Ariadna, eliberarea lui Dedal și inițierea ratată a lui Icar.
Inițierea sabatică a eroilor de către vrăjitoarele din piesele dramatico-fantastice “Macbeth” sau “Manfred” i s-a părut istoricului religiilor, ca să-l parafrazăm pe Iorga, Stonehange după Stonehange. “Mumele” walpurgice, la care făcea referire și dramaturgul L. Blaga, pot fi întâlnite în Domnișoara Christina (strigoaica vampă Christina și sora ei mai mică, doamna Moscu), Huliganii (văduva Anicet), Dubla existență a lui Gheorghe V. Vădastra și Noaptea de Sânziene (enigmatica eroină Zissu, de care își aduc aminte mereu protagoniști ai celor două romane, Gheorghe Vădastra și Ștefan Viziru). Porecla “Împăratul” pe care o are în familia sa Ștefan nu este întâmplătoare – pentru că el pare că se identifică major cu protagonistul din Făt-Frumos-din-Lacrimă, basmul simili-autobiografic al lui M. Eminescu. În gândurile secrete, compensatorii și onirice ale lui Eliade, din aprilie 1940 până în 1986, revenirea sa în țară, în viață sau după moarte, ar însemna ultima luptă, campania decisivă a eroului din Walhalla. Identificarea omului de geniu al culturii secolului XX, M. Eliade, cu izvorul autocunoașterii de sine din Făt-Frumos-din-Lacrimă nu este o simplă ipoteză, o glumă prostă, pentru că majoritatea nuvelelor târzii ale sale și microromanul “Nouăsprezece trandafiri” sunt tot atâtea genuri de a demonstra un rezultat identic – iluminarea sa, mărturisită discipolului Ioan Petru Culianu până a murit.



“La țigănci” – spre mumele începuturilor noastre

Dintr-o formulă folosită în sens peiorativ și la modul lasciv-obscen de către petrecăreții nocturni, până la jumătatea secolului al XX-lea, Mircea Eliade a reușit să facă antetul întregii nuvelistici fantastice – LA ÞIGÃNCI: “[...] s-a întâmplat o singură dată să nu aud vorbindu-se de ele, de țigănci. Le cunoaște cineva? Mă întreb de unde au venit?
Au venit demult, spuse vecinul.[…]
- […] Cum vă spuneam pe linia asta umblu de trei ori pe săptămână. Și aud mereu vorbindu-se de țigănci. De multe ori mi-am pus întrebarea : « Gavrilescule, mi-am spus, să presupunem că sunt țigănci, mă rog, de unde au ele atâția bani ? O casă ca asta, un adevărat palat, cu grădini, cu nuci bătrâni, asta reprezintă milioane. »”
Adoptarea unei alte grile interpretative în cazul nuvelei “La țigănci”, pamfletară și foarte polemică, cu o rețea lărgită de noduri intertextuale în literatura lumii, ar limpezi total enigma profesorului Gavrilescu – pentru că în jurul pierderii servietei și al negăsirii adevăratelor “partituri” sau documente rezidă și sensul ermetic al rătăcirii sale: “Am nevoie de servietă. Am Czerny II și III acolo. Sunt partiturile mele cu interpretările mele personale însemnate pe margini. De aceea le port totdeauna la mine.” În condițiile în care nuvela “La țigănci” ar fi alegorică și autobiografică, atunci prin ea aflăm un canale (ramificații de lecturare rizomatică, conform teoriei grupului μ), “coridoare”, “chei” și “uși” metatextuale spre toate celelalte opere scrise de M. Eliade în Occident, inclusiv asupra Jurnalului său parizian și american. Mitul fondării, Ab Urbe condita, prezintă aici, în grădina-palat, o modelizare în jos, a căderii. Pe o scară a prăbușirii istoriei se va rostogoli eroul, așteptându-se să ajungă tot de unde a plecat. Vertiginos se încetinesc până la înghețare (criogenie) acele orar, minutar și secundar. Acest Icar-Phaeton, profesorul Gavrilescu iese însă încins din viața sa liniștită de dinaintea ultimului război mondial, trezindu-se în acea neviață culturală a anilor postbelici, de care nici nu vrea s-audă. Actantul cerului, cel cu nume îngeresc de familie (Gavril) se distanțează de toți semenii; fără să vrea, dintr-un resort interior, nu cunoaște deloc ravagiile războiului, pe care aveau să le trăiască cei de-același neam cu el. Față de ei și de el însuși, apoteoza plecării în Occident (spre moarte) este o dublă amnezie.

Colonelul Lawrence, precum și numele nemțești de Elsa și Hildegard din nuvela “La țigănci” de Mircea Eliade ar trebui să ne intrige mai mult. Ne pot determina să coborâm înălțimile împădurite, pe unde trece Wilhelm Meister, spre o vale a plângerii și a educației efebilor într-o “casă mare” ("liceu")– fost pension ori gimnaziu nemțesc, descris și de romancierul Johann Wolfgang Goethe.
Deziluzionat de orice extremisme politice în vremea cât a stat în Anglia și-n Portugalia, Eliade știe un singur lucru : și anume că nu-i folositor ca cineva să simpatizeze cu ascensiunea naționalismului de tip fascist, ori să militeze în zadar împotriva pericolului stalinist sau înțelegerilor anglo-americano-sovietice, datând încă din al doilea deceniu al secolului XX. Vina lui Eliade a fost și vina oricărui politician, diplomat, om de cultură, simplu intelectual din România interbelică – faptul că n-a optat în mod constat pentru indiferența față de “teroarea istoriei” (Noaptea de Sânziene). “Drumul spre centru”, lehamitea, ori acceptarea viziunii istirico-religioase pe care a avut-o și gânditorul german Friedrich Nietzsche i se pare mai vârstnicului Eliade unica soluție. Dacă un prieten și coleg de generație, mort în mai 1945, Mihail Sebastian, dovedise culpa eternă a partidelor istorice, dar și a monarhiei din perioada interbelică (1927-1941) care au favorizat accesele de violență și de nedreptate juridică făcute evreilor timp de două decenii, Mircea Eliade vorbește despre statutul intelectualului român, tot de atunci, ca despre o catalepsie, ori moarte aparentă: “L-a căutat poliția câteva luni și n-a putut da de el, nici viu, nici mort... Parcă ar fi intrat în pământ... Biata madame Elsa, l-a așteptat ce l-a așteptat, și pe urmă a plecat la familia ei în Germania. [...] N-aveau cine știe ce, erau săraci.
[...] – Nu, nu s-a întors. N-a plecat deloc. E la mijloc o confuzie. Acum sunt cam obosit, dar mâine dimineață am să-i dau eu de rost...
Se înclină ușor și ieși.”
Salvarea intelectuală prin München, Paris, la postul “Europa liberă” nu a însemnat până în 1989 o soluție mulțumitoare. Þara de origine n-a fost ajutată deloc. Prapurii și molitvele îngropării viitorului s-au adâncit pe meleagurile Dâmboviței, Bahluiului, Oltului și Begăi. Criticii literari au trecut prea lejer peste aceste două pasaje anterior citate, într-adevăr distanțate de alte patru replici pe care le schimbă între ei cârciumarul Costică și profesorul Gavrilescu. Aici trebuie să descifrăm runele, ori scrisul alfabetului tracic. Exact după felul evanescent cum apar și figurile de femei, de regi, de ostași vegheați de acea Divinitate a tăblițelor de aur descoperite la Sinaia (urme sapiențiale ale celei mai vechi civilizații europene), tot astfel chipul Elsei ar fi aici alegoria valpurgică a întemnițării și dispariției “ritualice” a intelectualității române din secolul al XX-lea. Supremația arghirofilă a lui Stalin i-a luat loc celei instaurate la noi de-un Hitler la fel de irațional, dar care ne lăsase măcar visteria Băncii Naționale intactă. Noua Sarmizegetusă are un nou perimetru: matricea mumelor infernale, din grădina “La țigănci”, spațiul bucureștean al inițierii pitagoreice și zalmoxiene, pentru a se pleca într-un car funebru, pe lângă “reginele nopții” – morțile drepților – spre cer.
Efectul odorific este unul de îmbălsămare, după cum spune birjarul :
“ – Ah, sunt fele de fel de flori. Dacă a fost vreo înmormântare astăzi, au rămas flori multe. Și acum spre dimineață toate florile astea încep din nou să miroasă… Veneam des pe aici, cu dricul. Era o frumusețe!...
[…] – Era frumos, începu birjarul. Era biserică bogată, și tot lume bună... Tinerețe...”
Biserica și așteptarea sa de către babă, după niște “porți închise”, sunt simple parodieri ale deținerii de către Sf. Petru a cheilor Raiului. Ipostaza triplă a morții (ca birjar, “nemțoaică” și babă) îl face pe Gavrilescu să intre pentru a doua dată înspre palatul-grădină. Destinația sa este așadar cosmică și telurică, numită “…la țigănci”, ca răspuns la întrebarea ontologică-istorică pe care i-o pune mereu baba, un fel de quo vadis?:
“ – Ah, tot dumneata ești, muzicantul. Mai e doar nemțoaica. Ea nu doarme niciodată...
Gavrilescu își simți din nou inima bătându-i și începu ușor să tremure.
- Nemțoaica? repetă el.
- O sută de lei, spuse baba.
[...] - Vezi să nu te rătăcești, îi spuse. Să te ții drept pe coridor și să numeri șapte uși. Și când oi ajunge la a șaptea, să bați de trei ori și să spui: « Eu sunt, m-a trimis baba ».
[...] Gavrilescu se îndreptă încet spre clădirea care strălucea argintie sub stele. […] Curând se trezi și numără : treisprezece, paisprezece… și se opri dezorientat. « Gavrilescule, șopti, atenție, că iar ai făcut o încurcătură. Nu treisprezece, nu paisprezece, ci șapte. Așa a spus baba, să numeri șapte uși...”
De două ori șapte, cifra omniprezentă trei sunt indicii al paralelismului dintre simbolurile acestei nuvele și cele ale basmelor Făt-Frumos-din-Lacrimă și Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte. Întoarcerea spre iubirea vieții, reîntâlnirea cu Hildegard se suprapune peste întoarcerea la mume, închiderea cercului hermeneutic și a raclei istoriei. În această raclă, istoria poate să-și muște și pumnii, dacă nu a înhățat ca să-l devoreze pe experimenatator. Plecarea lui Eliade înapoi la mume este un drum presărat cu lacrimi și flori.