Succesul este sursa inovațiilor într-un intelect deschis modernismului, care-și cizelează gândirea.Prin efortul rațiunii conducând voința de a crea în sens pozitiv toate ipostazele vieții, se prefigurează succesul ca o transfigurare a ambițiilor în domeniile artei, în categoriile ce țin de profesii și în societate.
Autodepășirea face din atingerea perfecțiunii un ideal puternic și viabil, iar omul ghidat de acest țel își proiectează în viitor viziunile profunde în centrul cărora se află ideea stenică de succes.Ideea de succes transpusă în fapte strălucește în mințile oamenilor puternici, care-și urăsc antitezele, adică disprețuiesc oamenii slabi, de care uneori se folosesc pentru atingerea țelurilor.În acest caz, scopul contează în dauna mijloacelor, vanitatea are întâietate supunând omul umil, ambiția de a ajunge acolo unde ți-ai propus calcă în picioare firile onctuoase și lingușitoare, ce-și creează din umilință scop existențial, degenerând în negativ și irațional.
După ce ai atins succesul, privești mai departe și nu vezi nimic, te întorci cu privirea înapoi și constați că ai lăsat în urma ta oameni nenorociți, avortoni și poltroni, din care ai făcut trepte pentru a te urca cât mai sus pe scara ierarhiilor sociale.
Cu cohorta sa de bucurii, satisfacții spirituale și plenitudini sufletești, succesul inoculează în om esențe de învingător, colecționează plânsurile din învinși și oțelește caracterul.Hiatusurile din mintea unui învingător sunt umplute cu substanța reușitelor, iar erorile existențiale sunt motivate prin dialectica succesului.
Nereușitele țin de iresponsabilitatea în fața actelor ontologice, de subiectivitatea percepției realului și de o conștiință deformată de spaima de imprevizibil și temeri iraționale.Nereușitele sunt eșecuri de previziune, provin din calcule eronate asupra aritmeticii existențiale și se multiplică într-o gândire involuată.Răul psihic cu efectele blazării, răul moral ce violează ideile virtuții, răul fizic provenit din incapacitatea ființei mărginite de a se adapta la fluctuațiile vieții, cumulate, dau imaginea alambicată a negativului în toate, cu ipostazele sinistrului desfășurate în rețelele complexe ale destinului, pe care-l percep ca un labirint temporal din care unii reușesc să iasă, însă alții rătăcesc până la sfârșitul vieții lor.
Ideea de necesar cu legile ei aplicabile progresului, implică asumarea responsabilă a eforturilor creatoare și coercitive de către arhetipuri, ce-și fixează ca scop esențial atingerea succesului.
Ideea de suficient creează principii aplicabile stagnării sau regresului, căci o societate care se bazează pe aceste tipuri de dogme nu poate evolua în ritm accelerat, fiindcă suficiența în toate este o constantă a automulțumirii de a fi tu însuți creat de letargie.
Eșecurile huzuresc în spațiul inactivității și își găsesc motivația ineptă în conștiința redusă a maselor, care-și destramă erorile de gândire și comportament dând vina pe alții.
Succesele sunt apanajul elitelor, căci ele își obiectivează conștiința în cugetări lucide asupra realității și existenței, transfigurează spleenul în ritmuri accelerate ale lăuntricului și își extrag energia din efervescențele spiritului, pe care apoi o consumă în fapte inovatoare.
Aflate într-o antiteză continuă la nivel cerebral, emotiv și psihic, succesele și nereușitele au proporții variabile în om, în funcție de raportul dintre voință și superficialitate, dintre ambiții și apatii și dintre travaliul spiritual și inerția în gândire.