poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-09-20 | | Înscris în bibliotecă de Popescu Valentin
Rîsul obișnuit presupune absența unei veritabile angoase ar el nu are altă cauză decît angoasa. Ceea ce îl naște își justifică teama. Nu se poate concepe că fiind căzut, nu se știe unde, în această imensitate necunoscută, abandonat enigmaticei singurătăți, condamnat să sfîrșești în suferință, nu ești cuprins de angoasă. Dar din izolarea în care îmbătrînești în sînul universului menit să te piardă îți este permis să extragi această conștiință vertiginoasă asupra a ce are loc, conștiință, vertij la care nu ajungi decît scufundat de această angoasă. Nu ai putea deveni oglinda unei realități sfîșietoare dacă nu ar trebui să te zdrobești.
Dar, în măsura în care opui un obstacol forțelor debordante, ești sortit durerii, redus la neliniște. Dar îți este încă permis să percepi sensul acestei angoase în tine: în ce mod obstacolul care ești tu trebuie să se nege el însuși și să se vrea distrus, pentru că el este o parte din aceste forțe care zdrobesc. Faptul este posibil cu o condiție: ca sfășierea ta să nu împiedice reflexia să aibă loc (ca sfîșierea să fie doar reflectată și să lase, pentru un timp, oginda intactă). Rîsul obișnuit, presupunînd angoasa îndepărtată chiar cînd extrage din ea noi hohote este, fără îndoială, forma deșănțată a acestei înșelătorii: nu este cel care rîde pe care rîsul îl lovește, ci unul din semenii săi – și aceasta fără exces de cruzime. Forțele care lucrează în noi pentru a distruge află complicități atît de potrivite – și uneori atît de violente – că nu putem să ne întoarcem la ele în funcție de interesul nostru. Suntem obligați să dăm „ofrandă focului”. Rareori oamenii sunt în stare să se dea pradă morții – dar nu ca un disperat ci ca hindusul care se aruncă regește sub un car de sărbătoare. Fără a merge pînă acolo încît să ne dăm pradă pe noi, putem să dăm o parte din noi: sacrificăm bunurile care ne aparțin sau ceva ce ne leagă prin atîtea moduri pe care le distingem cu greu – semenii noștrii. Fără îndoială acest cuvînt, sacrificiu, înseamnă aceasta: că oamenii, prin voința lor, introduc cîteva bunuri într-o regiune periculoasă, pe unde bîntuie forțe distrugătoare. În acest fel îl sacrificăm pe cel de care rîdem, abandonîndu-l fără angoasă la o decădere care ne pare ușoară (rîsul fără îndoială nu are greutatea sacrificiului).
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate