poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-07-05 | |
De la Caesar la Keiser comunist și “Insectelele tovarășului Hitler”
Canalul Dună-Rea nu s-a legat de viețile intelectualilor anticomuniști. Nu. Le-a dezlegat de toate păcatele. Lui Gheorghe Gheorghiu-Dej (mai înainte de “Ștefan Gheorghiu” Academy, primul brigadier educat de Moscova și de Stalin), să-i fie numele lăudat, precum a fost șters cel al faraonului care i-a succedat..., nea Nicu I Caesar, care a terminat și Canalul scurgerii celei mai mari hemoragii naționale! Au apărut multe articole după revoluție cu un subiect bizar, pentru mărit rating-ul ziarelor de scandal : “Unde-i îngropat Ceaușescu ?” sau “Cine-i pus în mormântul din Ghencea ?”… Suntem în măsură să-i neliniștim pe nostalgicii comuniști. Răspund toți intelectualii care s-au sinucis de frica torționarilor, cei aruncați în Canal! Sau memorialele durerii scoase din sertar… Teohar Mihadaș în cartea sa din 1990 “Pe muntele Ebal”, apoi celelalte. Ei, martirii anticomuniști, au ieșit din gropile comune și i-au târât trupul descompuns lui nea Nicu. Ba l-au luat într-o “croazieră” subacvatică și pe cel al coanei Lene. Ca să vadă adevăratele condiții, puse la cale încă de la începutul anilor cincizeci, de către gazda Canalului. Pe atunci Ceaușescu era prim-colhoznicul Dobrogei, după cum arată Pericle Martinescu în cartea-jurnal 7 ani cât șaptezeci (apărută la editura Vitruviu din București prin 1998). Keiser Nicholas Tzcheauschescu a cooperativizat cu arestările “chiaburilor” prima regiune a țării. El a fost Hitlerul cel tânăr, admirat de Stalin, propulsat apoi de succesorii lui din CCCP, mai întâi ca geniu din Carpați, iar apoi prin K.G.B din Târgoviștea fatală drept în Canal, ca bețiv prins vagabondând prin fostul spațiu comunist, cuprins de Perestroika, de schimbările neradicale. Etica socială comunistă domnește postfanariotic încă. Cât au stat în inegalitate, cele câteva sute de comuniști români, erau oameni ; ciudați, încolțiți de Siguranță și de legionari, recalcitranți, antiburghezi, însă oameni. Oameni între oameni. În perioada interbelică moda comunismului era de fapt a bolșevismului, a unei revoluții-experiment. S-a crezut mult timp în eșuarea acestui laborator antipolitizant și antisocial, chiar în toată Rusia. Dacă nu era Stalin, cu siguranță Troțki devenea un Gorbaciov avant la lettre. Troțkismul poate fi considerat o Perestroikă. Dar s-a impus teroarea, prin ucideri în masă, genocide (în Ucraina de exemplu), eliminarea tuturor adversarilor – până și a lichidatorilor acestora –, I.V. Stalin, steaua lui nemaiacceptând principiile cosmopolite, dreptul la autodeterminare al popoarelor decretat de Lenin. Până să ajungă la putere, Lenin citise presa occidentală prin Elveția, fără a avea alte preocupări culte. Dacă existau integrame și rebusul “Flacăra”, rămânea acolo, sau poate stătea mai proaspăt într-un ghețar din Alpi, ca Yeti. Din păcate n-a avut parte de cuvinte încrucișate. Ursitoarele l-au pus să se infiltreze în mama Rusie, ca agent străin, a fost deportat în Siberia de țar, apoi și-a făcut apariția în Piața Roșie cu mâna lui de ciocan, pe care avea să i-o maimuțărească nea Nicu al nostru, peste cincizeci de ani... A învățat, se pare, omenia deportaților. Nu era un Mao Tze Dung. Avea și amantă. Scrierea lucrărilor politice l-a împiedicat, bolnav fiind, să se lupte ca Ștefan-Vodă în “Apus de soare” ca să-și lase urmașul dorit. Stalin i îi părea nepotrivit, un tiran, un dezaxat. Aproape că a fost ținut până la moarte în arest la domiciliu, îmbălsămat încă din viață ca o legendă vie... Franța și Germania au dat moda comunismului. Utopicii francezi de la 1789 au fost șoimii patriei cosmopolite, adică ai Internaționalelor puse pe portative sau carnete, obligatoriu la purtător, iar pozitivismul lui August Compte și darwinismul (omagiat în 2009), ateismul secolului al XIX-lea a fost climatul avantajos în care-au scris posthegelienii materialiști Karl Marx și Friedrich Engels. Maurul era un burghez convins, prin comportament sau tabieturi. Li se încinseseră tălpile prin Occident și glorificau răscoalele antichității sau ale Evului Mediu, dorind desființarea sclaviei peste tot în lume, a colonialismului, îmbunătățirea traiului pentru proletari, alfabetizare, etatizarea sau naționalizarea mijloacelor de producție, propulsarea spre eșicherul politic a sindicaliștilor prin crearea unor partide de stânga. Ei au mulți adepți și-n mileniul al treilea. Au vrut un socialism pașnic, fără ura radicalizată a luptei de clasă. Revoluția continuă pe care au sperat-o Marx și Engels putea să debuteze sângeros, într-adevăr, numai că întreținerea ei nu trebuia să ceară sângele dizidenților și luptele intestine, cu decimarea primilor membri, făcuți vinovați de atrocități. După cum arată și Jacques Derrida în “Spectrele lui Marx”, cei doi gânditori ai Manifestului comunist n-au putut anticipa turnura pragmatică a acțiunii revoluționare de extremă stânga, impunerea cu forța a comunismului în atâtea state ale lumii, după 1944. Comunismul a plecat teoretic din Vestul Europei. Practic, s-a înfundat în Estul ei, devenit teatru absurd, mister înscenat medieval, cu dărâmări de catedrale și biserici. Lenin era ideolog, nu practician, cu atât mai puțin lider incontestabil. S-a mai întâmplat în istoria lumii zicala “Nu-i pentru cine se pregătește, ci pentru cine se nimerește”. Stalin a fost un Attila. S-a impus. Câmpiile Catalaunice ale Occidentului, ale lumii bune n-au existat în tot secolul al XX-lea. Nici un general roman ?! Nici o împotrivire în fața ciumei celei roșii, pe care s-o schițeze măcar America sau Anglia?! Mda..., foarte suspect! Strategic de suspectă împărțirea hegemoniei pe Glob din 1944-1945 încoace... Înfrățirea internaționalistă a europenilor n-a fost numai diplomatică. Nu credem, deoarece încă din epoca anterioară (1918-1945) gânditorii Franței s-au identificat, în majoritatea lor, cu extinderea neoimperialistă a “revoluției” culturale marxiste, dar și cu lupta antinazistă ori anticolonialistă. Mulți dintre intelectualii ruși, refugiați îndeosebi la Paris de frica lui Stalin sau chiar de la uciderea țarului, au regândit și reformulat sociologia, lingvistica, religia, filosofia, artele, raportându-se la școala formală rusă ori la cea de la Praga, la structuralismul lui Ferdinand de Saussure, la principiile lui Roman Jakobson și ale lui Vladimir Propp, la Seștov, Lev Nicolaevici Tolstoi, Scedrin și mulți alții. Un curent de opinie acceptat în întreaga Europă, crescând în vogă la fel ca fascismul și național-socialismul a fost : “Ex Oriente lux !”. De parcă a treia Romă, căzutul intelectual Sankt Petersburg, se mutase, precum Bizanțul renascentist, către Occident încă din primele decenii ale secolului al XX-lea. Vestul european, America au fost infuzate noetic și artistic. Isidore Duncan a dansat pentru revoluție și 7 Noiembrie în toată lumea. Esenin s-a sinucis din dragoste în (de) Occident. Aragon și Eluard vor adora în schimb, după 1944, cu osanale, Kremlinul lui Stalin, vizitându-l pe marele câștigător al măcelului mondial. Poezia de rezistență franceză, foarte valoroasă aproape un deceniu, s-a transformat în proletcultism și filosovietism odată cu impunerea păcii sau a condițiilor lui Stalin, noul hegemon al Globului, noul Keiser crescut din micșorarea primului. O altă modă, cosmopolitismul european, cerea din secolul anterior, al XIX-lea, instruirea universitară a tinerilor de familii bune în Apus. S-a crezut în reînvigorarea Occidentului cu tot ce venea din Orient, chiar prin compromisuri regretabile, ca Postdam sau Yalta. Totuși, atmosfera declinului Occidentului și a ridicării stelei lui Stalin în slavă a fost demascată. Odată cu verdictele filosofilor existențialiști Sartre și Merleau-Ponty. Scufundarea marxismului, dintr-o lumină a reclamei mondiale, în mare întuneric și ignorare s-a petrecut cu puțin înainte de moartea din 1953 a lui Stalin. Nu definitiv, pentru că spectrele lui Marx sunt văzute și astăzi de alți Hamleți. Lucian Blaga, în romanul postum “Luntrea lui Caron” se căia deoarece nu anticipase bine efectul anticultural al venirii anormale de valuri, dintr-o Dună Rea a stepei estice și-un Mare Roșu și Negru Pont neliniștit revărsat. Un tzunami devastator, o calmotare ca de Exod patruzecist (ca durată) a vechii noastre civilizații și tradiții de țară pașnică sau amenințată. Denumirea fluviului unde s-a creat întreaga romanitate răsăriteană, româna comună (protoromână, străromâna) cu ramurile sudice aromână și meglenoromână, Dunărea, a fost lovită din 1944 de trăsnetul noului om, subumanul Ûbermensch I.V. Stalin: s-a format mișcătoarea Dună rea, teritoriul românesc, sovietizat cel mai aspru, într-un regim komminternist foarte draconic, gulag peste gulag, Canal peste Canal. Să nu-și închipuie nimeni că ar fi existat vreo “destindere” a regimului comunist român dintre căngile puternice ale Sovietelor. Dunele mișcătoare am fost și rămânem chiar noi, cei aserviți de “Eliberarea” rusească, prin revoluția proletară sau antiproletară de după ziua unui 23 august autohton, dacă am face abstracție de infiltrarea lui Emil Bodnăraș, agentul moscovit venit să-l lucreze pe regele Mihai I (după cărțile apărute la Madrid ale lui Sextil Pușcariu). Mișcarea terenurilor sufletești cu morbul revoluției continue dă apă la moară corupției, imoralității de orice soi, demagogiei, neprofesionalismului, nepotismului, imposturii. Din punct de vedere istoric, acestea au început odată cu săltarea de acasă a celui ce fusese ministru de justiție imediat după 1944, Lucrețiu Pătrășcanu, cel ucis fără nicio vină de propriii săi tovarăși de drum. Nicolae Ceaușescu fusese responsabil cu propaganda din presă a molimei roșii, cenzurându-l pe colegul dizident Ion Caraion la “Scânteia tineretului” și făcându-l să-și dea o demisie răsunătoare, în care anunța din 1945 că adevărații comuniști vor fi omorâți de cei care semănau foarte bine cu hitleriștii, vechii lor călăi. Pentru această sfidare fățișă, ca și pentru articolele anticomuniste “Criza culturii românești” și “Criza omului” – primele proteste bine argumentate împotriva lui Stalin și-a regimurilor de teroare intelectuală – Ion Caraion avea să fie închis, pierzându-și toată tinerețea și sănătatea, îndurând cu stoicism, până n-a mai rezistat, în 1964, semnând pactul faustian de-a deveni informator al ofițerilor de securitate. Tot la începutul anilor ’60, a venit scăderea în popularitate a regimului lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, bineînțeles monitorizat de agenții moscoviți precum Emil Bodnăraș, Ana Pauker, Teoharie Georgescu, Novicov, Vișânski, George Apostol etc. Se putea ajunge la criză națională de putere. Mulți dintre ștabii comuniști, sau dintre istoricii regimului s-au întrebat cum de-a fost repede propulsat, ca prim-secretar al P.C.R. în 1965, chiar Nicolae Ceaușescu. Scimbarea efectuată atunci n-a fost o mutare strategică venită din afară? După Insectele tovarășului Hitler (1982) și Jurnal III (Ultima Bolgie) ale lui Ion Caraion ascensiunea lui Nicolae Ceaușescu se pare c-a fost programată de timpuriu pe la Kremlin. Astfel devine explicabilă asasinarea treptată, otrăvirea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej. Revoluția maghiară din 1958 avusese ecourile cele mai puternice în Banat, Ardeal și București... În primăvara anului 1964 Dej hotărâse, sfidând vasalitatea față de Moscova, aminstierea tuturor deținuților politici. Voința ciubotei sovietice, de când impuseseră guvernele-marionetă după 1944, fusese să elimine clasa politică, intelighenția, apoi să extermine în închisori pe toți deținuții politici. Nu se poate explica în alt fel fenomenul (experimentul) Pitești, despre care au scris Petre Pandrea, Paul Goma, Teohar Mihadaș, Virgil Ierunca ș.a. Raportul “Tismăneanu” (datând din 2006 în format electronic), dovedește ilegalitatea întemnițării și trecerii prin Canal a intelectualilor români, care nici măcar nu erau judecați, după constatările comisiei juciare de la București care a inspectat șantierele, lagărele chiar în anii ’50, nelăsată să-și facă treaba până la capăt (bineînțeles de către Stalin apoi de N. Hrușciov, ceea ce nu specifică “Raportul”). Retragerea ocupației sovietice nu înseamnă retragerea armatei roșii. Rusificarea și materialismul dialectic au continuat să fie dictate din Kremlin și pe timpul lui Ceaușescu, implicând un plan strategic sau o ramificare ideologică în toate departamentele aparatului statal, remorcându-și de-atunci cultura. Schimbul economic cu U.R.S.S., dezavantajos pentru România, în ce privește calitatea produselor exportate și importate, a constituit apanajul și gajul superiorității partenerului nostru din Est. Monopolul rusesc era o condiție contractuală a tratatului de la Varșovia. Ceaușescu a dat unele semne, prea slabe, înspre S.U.A și Europa capitalistă că s-ar descotorosi lejer de obligațiile și complexanta vasalitate, create față de Kremlin conform datoriei sacre a ateismului revoluționar pancomunist. Neschimbarea îndelungată a legislației, continuarea tuturor schimburilor de perfecționare a cadrelor active (cu noi recruți) prin instruire în Moscova, Leningrad, sau excursii costisitoare la Pekin și Ulan Bator nu denotă decât marea obediență, tributul ideologic mai accentuat, pretins de-un satrapic și tovărășesc Orient euroasiatic. Populația întreagă din R.S. România s-a așteptat la schimbări epocale, la o democratizare printr-o reluare a legăturii cu lumea bună, Occidentul. S-a mimat acest lucru. Sprijinul și încurajările occidentale, evidente până în anii ’80, au stârnit antipatie la Moscova, încă de la începutul anilor ’70, deși nu era vorba decât de un fals “liberalism” între anul 1968 și tezele de la Mangalia din iulie 1971. Această perioadă în care s-a impus generația tinerilor intelectuali șaizeciști a continuat, sabotată tot mai mult de ascensiunea unor ariviști și cenzori fanatici notorii (precum Dumitru Popescu, Vasile Nicolescu, Eugen Barbu) până în 1975 când se produce adevăratul îngheț comunist în România. Numirea pe post de președinte a Caesarului din Carpați – autoinvestirea de fapt a lui Nicolae Ceaușescu – a pus capăt unei serii de reforme benefice și deschiderii culturale spre Vest, izbutită de personalitățile artei, științei, economiei românești. Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice, un monstru cu atâtea cozi de topor îndreptate perfid și ascunse în aparatele statelor vecine, reprezenta un mecanism socio-politic ultraperfecționat, cu poliția politică cea mai temută, după care urma imediat cea românească, formată încet sub Ceaușescu. Serviciile de spionaj și de contraspionaj românești, cu atâtea secții și atribuții, au fost conduse prost, prin numirea unor lingăi, de teapa lui Tudor Postelnicu, Nicolae Pleșiță, Iulian Vlad. Dacă Ilie Merce a fost și el unul dintre autorii uciderii la distanță (în mod psihotronic) a lui Ion Caraion, dacă Dumitru Pacepa a trădat interesele statului român, dacă fuga intelectualilor redutabili și a tinerilor în Occident a cunoscut trei valuri importante, acestea toate s-au produs în urma disfuncțiilor tot mai mari din cadrul securității, pe care o sabota intenționat șeful statului. Lui Ceaușescu nu-i mai ajungea tarlaua, punând bețe în roate oriunde, pentru a lua tot el și frâiele siguranței statului român cum le luase pe cele ale armatei, care trebuia să depindă necondiționat, până în 1986-1987 de Kremlin. Un capitol puțin discutat de istorici este cel al servilismului către U.R.S.S., dovedit îndeosebi între 1975-1987, și prin efortul de plătire a tuturor datoriilor. S-ar crede că, dimpotrivă, nea Nicu a manifestat prin aceasta un act de independență față de Moscova. Dimpotrivă, a fost cea mai obscenă dijmuire și înfometare la care poporul nostru a fost supus, chiar prin comenzi ascunse și regizare moscovită. Faptul că Gorbaciov accepta să primească ultimele plăți grase din România, pentru “lichidarea datoriilor externe” ne fac să medităm la a doua umilire sistematică a noastră, după rechizițiile și despăgubirile uriașe de război luate de ruși după 1944, prelungite de fapt la infinit. Mircea Vulcănescu, în rechizitoriul făcut călăilor moscoviți când a cerut recurs la condamnarea sa la închisoare a prezentat raportul economic al României la data arestării lui Ion Antonescu: Germania, prin monopolul creat de pe timpul lui Carol al II-lea, adusese dublarea depozitului de aur, acesta sporind cu câteva zeci de vagoane de aur, pe durata războiului – după cum mărturisea și Hitler la o întâlnire târzie cu Antonescu. Ion Caraion a avut curajul să prezinte, cu lux de amănunte, invitat la consultări de către politicienii din R.F. Germană, încă din 1981-1982, la Europa Liberă și în cartea sa Insectele tovarășului Hitler întreaga politică dusă de Kremlin pentru secătuirea de bogății a României, sau de încolțire și condamnare la moarte a intelectualității. N-a fost crezut decât de câțiva. Se pornise încă înainte asupra lui atacul pe mai multe fronturi, începând cu neprelungirea vizei de ședere în Franța. De fapt, cauza reală a plecării lui în străinătate a fost faptul că într-un ziar din Belgia îi apăruse un articol în care răspundea în 1980 atacurilor antisemite din “Săptămâna” lui Eugen Barbu. Monica Lovinescu din Paris, Ion Dumitru din München (care l-a furat în drepturi de autor pe eseistul și jurnalistul Caraion, venit și-n Constanța prin iunie 2009) și Eugen Barbu din București l-au prezentat în luminile cele mai sumbre pe acest mare dizident din blocul european comunist. Toate prieteniile acestuia, cu personalitățile de marcă ale societății occidentale, câștigate vreme de peste patru decenii, s-au văzut amenințate de proasta reclamă ce i se făcea acestui redutabil scriitor anticomunist, atât în România, cât și în tot Occidentul. Centrul lumii comuniste, Moscova, nu suporta deloc încercarea vreunui stat-satelit de-a urma exemplul democratizării parțiale a Yugoslaviei de către Tito. Cu atât mai puțin agreea o Perestroikă sau o critică dură, un rechizitoriu obiectiv, făcut de-un român de talia lui Ion Caraion. Acesta fusese atât de curajos încât se confruntase cu Nicolae Ceaușescu în 1981, dând exemplu multor alți scriitori români să nu-și piardă demnitatea umană în fața măsurilor tot mai restrictive ale dictatorului, care a și declarat atunci că regretă faptul că “renunțase” la cenzura culturală (deși o menținuse neoficial tot timpul, transformând-o și-n profesia foarte rentabilă a unora de teapa scriitorilor Vasile Nicolescu, S. Damian, Eugen Barbu, C.V. Tudor, Dan Ciachir ș.a.). În Kremlin, chemarea la ordine și reinvestirea lui Ceaușescu, între anii 1971-1975, reprezintă un fel de impunere cu de-a sila a unui program de îndobitocire a poporului român, din cincinal în cincinal. Viitorul sau micul dictator de-atunci, nea Nicu, se pretindea un nou Caesar. A vrut să fie, indiferent de condițiile puse de ruși, investit cu puteri nelimitate de către un “Senat” republican sau imperial federativ (actuala Dumă de stat din Rusia. Cinci degete avea și el la mâna sa leninistă, cu care bătea extenuant tribuna (Calul Bălan pe care ar fi trebuit să stea el însuși, agramatul, la “procitanie”)... Și cu ele rășchirate drept în fața superiorilor săi ruși a răspuns la aport ca un ogar, că “o să facă totul” și “n-o să precupețească niciun efort”, numai să le treacă rușilor supărarea pe noi, poporul robotizat ca la Auschwitz de ei (“Munca te face liber”! – “Der Arbeit macht frei!”). Cincinalul, adică eșalonarea rămânerii fără frică a lui Ceaușescu în fotoliul prezidențial (luat pentru tot restul vieții și pentru urmașul său) reprezintă un act pervers, un sluj făcut precum domnii Moldovei și Þării Românești la Înalta Poartă, care avea acum crenelurile Kremlinului. Noua Poartă a pescheșului roșu cerea echipei creată-n România de “antrenorul” Ceaușescu, să înfometeze și să dezbrace poporul, chemându-l mai mult la defilări și reprezentații pe stadioane. Așa i s-a făcut pe plac patronului răsăritean, care voise să schimbe în deceniul al șaptelea și mai apoi în al optulea guvernarea și politica în România socialistă. Dintr-un stat cu o demnitate aparte, U.R.S.S. a transformat R.S.R. într-o gubernie siberiană și în cel mai fanatic stat comunist din lume. Se prea poate ca simțul politic și diplomatic, atât de dezvoltat pe vremea lui Al.I. Cuza, a Brătienilor și a lui Ferdinand I să fi fost până în 1989 obligat la extincția definitivă, gazat definitiv în preajma exploziei de la Cernobâl. Un miracol istoric ar fi ca el să renască la douăzeci de ani după înlăturarea ciubotei rusești, după 22 decembrie 1989. Frica de stăpânirea moscovită l-a determinat pe Ceaușescu să se transforme, aproape peste noapte în 1974-1975, dar îndeodesbi după 1981 când a fugit Ion Caraion, într-un dictator nemilos față de toți oamenii simpli dintre care provenea – pentru că, să recunoaștem eram simpli și ca niște îngeri înainte de 1990, toți cei neîndoctrinați. Marea sa repulsie față de intelighenția românească (după cum îi place lui Sorin Alexandrescu să numească lumea intelectuală în “Paradoxul român”) a devenit un război crunt, o adevărată vânătoare de vrăjitoare, după cum arată clar și Liviu Ioan Stoiciu în stoicul său Jurnal din 2002, arătând cum era filat și intimidat, cu tot cu familie, pentru că semnase acea scrisoare deschisă către dictator, fiind marginalizat, lăsat chiar fără de serviciu. Un alt Jurnal, foarte dens și exact, este cel ținut necontenit de către autenticul dizident anticomunist Paul Goma, contestat fără dreptate de Nicolae Manolescu și de lumea bună a culturii românești, care vrea să schimbe, tot în iunie 2009 denumirea Uniunii Scriitorilor, în vechiul și perimatul antet “Societatea Scriitorilor Români”, de parcă ar fi societatea sa pe acțiuni. Nu-i vigilent, ca și în “critica” sa “Istorie literară” pe cinci secole (cu greșeli impardonabile de selecție și comentarii, erori de logică, sintaxă, morfologie) că ar semăna și cu R.S.R., darmite cu serviciul S.S. sau cu U.R.S.S. În concluzie, planificarea înnăbușirii de către Ceaușescu a oricărei dizidențe a intelectualilor români a fost comandată. Kremlinul nu dorea să-i fie subminată autoritatea sa de clovn revoluționar, care ascundea practica îndelungată de comisar comunist, de colhoznic sângeros, gata să înfrângă din fașă, până și-n diaspora din Occident, militarea subterană împotriva imperialismului sovietic. Nea Nicu a pierit ucis din ordinul K.G.B.-ului, care se temea de toate dezvăluirile politicii panslavismului sovietic, pe care ar fi putut să le facă ori el, ori Elena Ceaușescu. Ceaușescu este un saltimbanc Caesar al saturnaliilor, numit de Moscova în 1965, reformat tot de ea până în 1975 și înlăturat la îndemnul K.G.B.-ului de Crăciunul anului 1989. Români, nu vă mai cupabilizați pentru moartea lui Ceaușescu și pentru locul său vampiresc de veci, pentru că el stă târât după judecată particulară la o osândă veșnică, împreună cu mentorul Stalin pe fundul Canalului Dunăre-Marea Neagră. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate