poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ poți să-mi intri în inimă, nu vei citi aceeași carte
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2009-06-26 | |
Discursul confesiv problematizant
al poetului Geo Dumitrescu ( II ) Cele două particularizări ale discursului confesiv din ciclul poetic ”Africa de sub frunte”, în volumul Jurnal de campanie de Geo Dumitrescu, pot fi considerate atât menținerea tonului în aerul de superioritate al rolului (numărului artistic) atribuit eului poetic cât și nepărăsirea sub nici un preț a teritoriului vieții imediate, evenimentului cotidian. Fiecare poem reconstituie, în diverse moduri – absurd, evocativ, voit realist-psihologic, fantastic, sceptic – câte o felie de viață sau un comportament uman, ca normale sau degenerate, ridicole. Din perspectiva beției pare să pornească confesarea în poemul ”Din câte adevăruri”: « Fă-mi plata, te rog ! Trebuie să plec./ Închid un ochi și văd/ mari adevăruri solide. Îl deschid,/ și lucrurile se fac mai mici,/ și văd cu doi ochi/ mai puțin decât cu unul,/ și văd cu doi ochi jumătate/ din cât văd cu unul…/ Plata, vă rog ! Nu mai am nimic/ de cerut – o meduză volatilă/ îmi locuiește craniul – / și trebuie să plec, văzând mai puțin ». 16) Parafrazând incipit-ul narativ din Sărmanul Dionis, dar și Călătoriile lui Gulliver, Liliputul lui Jonathan Swift, Geo Dumitrescu amestecă voit percepții vizuale învălmășite sub un reflector puternic (« lampă scormonitoare ») ale unor « mari adevăruri solide » din mintea celui care cere plata ca să fie lăsat liber după un presupus interogatoriu. Este o experință liricizată, având un corespondent epic în aventura sinuoasă a personajului inițiat Zaharia Fărâmă din cunoscuta nuvelă a lui Eliade Pe strada Mântuleasa : « De aceea nu-mi mai puneți întrebări – / altceva nu mai știu. Plata vă rog !/ Și stingeți odată această cumplită/ lampă iscoditoare, de iad,/ care-mi bate în ochi !.../ V-am spus tot, vă jur ! La urma urmei,/ din câte adevăruri se compune un om ? ». 17) Și Diogene umbla prin Atena într-un butoi, proștii văzându-i picioarele desculțe, prăfuite. Ironia finalului reiese dincolo de personificarea picioarelor celui care pleacă împleticit după un brutal (grotesc, oniric) interogatoriu : « Plata vă rog !/ Voi, picioare murdare, rămâneți afară !... » ; avem aici un subterfugiu al inculpaților din lagăre – o consecință directă a simulării naivității, incoerenței verbale ce fusese, în strofa de mijloc a textului poetic, doar o metodă de camuflare eficace, de evitare a răspunsurilor informative prin repetarea unor truisme, spre a scăpa mai repede din vâscoasa, imunda încercuire a anchetatorilor (căci existase impresia intimidării, spălării creierului : «o meduză volatilă/ îmi locuiește craniul ») făcută de specialiștii întrebărilor: «Da, recunosc, știu că oamenii au,/ în general,/ două picioare, două mâini,/ câte doi ochi și o singură frunte – / și altceva nu mai știu./ Știu că oamenii se înmulțesc,/ în general,/ prin iubire, doi câte doi – / și altceva nu mai știu nimic. » 18). Criticul Gabriel Dimisianu afirma despre întregul volum Jurnal de campanie : « Noua dispoziție a poeziilor lui Geo Dumitrescu valorifică, așadar, mai apăsat, motivele tragice. Este de urmărit în aceste texte, dincolo de gesticulația sfidătoare și iconoclastă, încordarea unui spirit care-și impune să reziste ultragierilor, vibrarea dureroasă a unei conștiințe suferind de prea multa luciditate. Poemele promovează un “personaj”, o structură morală mai bine zis, proiecție a ideii poetului despre condiția umană. Acestui ins ipotetic visul îi procură paleative, dar evaluarea lucidă îl constrânge la contacte care îl dezmeticesc – “când m-am trezit, banca era dură” – o implicare în real ce-I deschide șirul experiențelor traumatizante. Cu toate astea, se dăruiește vieții și luptelor, acceptă să primească ăn frunte glonțul fatal, și o face fără emfază, neînsetat de glorie, anonim, neștiut, căzând îngropat sub toate “cartușele lumii” » Procedeele didactice, explicative ale « învățătorului » din poemul ”Dar eu spun mereu” se cer contrazise de un elev recalcitrant. Atmosfera este cea a marii foamete din anul 1947. Ea răzbate prin patetismul descrierii senzației dureroase de foame a elevilor de țărani : « Și-apoi/ a mai zis cineva ceva, un cuvânt tremurat,/ ori un cuvânt obligatoriu,/ mâine, ori pâine, sau așa ceva…/ Și toți ne uitam în pământ, într-un punct/ de unde, împingând ușor câțiva bulgări mărunți,/ urma să se ivească un colț roșcat-verzui ». 19) Nu este vorba despre confecționarea sofisticată de paradoxuri, de silogisme false, de afectarea și prețiozitatea unui discurs antic formulat fără temperări, în stilul retoric asianic. Ci așa cum accentua N. Manolescu, ar fi vorba despre o modalitate dialogată a revoltei individului constrâns de societatea totalitară – cu specificarea că poetul albatrosist nu batjocorește după 1963 « filistinismul », mentalitatea burgheză, ci biciuiește verbal, însă subtextual, pe contemporanii îndoctrinați cu materialism dialectic: « Revolta – etică, socială și politică – este integrată stilistic în formula prin excelență dialogică a poeziei lui Geo Dumitrescu, în care se confruntă în permanență două (ori mai multe) voci. Discursul poetic este o vorbire adresată, fracurată și sarcastică ; nu numai mesajul lui, dar discursul însuși este pus în discuție pe măsură ce este emis. Față de poezia avangardei istorice, a lui Geo Bogza, cu care seamănă cel mai bine, aceea a lui Geo Dumitrescu este mai net politică. (sic !) Nu spiritul mic burghez, stupid și bornat este incriminat, ci burghezia însăși ca clasă. » 20) N. Manolescu nu ține deloc seamă să menajeze actualul public cititor al cronicilor sale de întâmpinare critică, făcute acum treizeci de ani, în plin comunism, de neplăcuta surpriză a constatării că Geo Dumitrescu ar fi rămas cu aceeași mentalitate antiburgheză de la douăzeci de ani toată viața sa, de parcă n-ar fi făcut în poezie decât elogiul revoluției continue. Adevărul este cu totul altul, cum o arată atâția critici, printre alții Ioan Buduca, Mircea Martin și Virgil Mihaiu : «În clepsidra poeziei începe să curgă nisipul prozei. Importanța de necontestat a lui Geo Dumitrescu este chiar aceea de a fi transformat, primul, acest nisip într-un nou fel de a fi al poeziei : ironică, orală, democratică, demitizantă […], o prințesă desculță, o cenușăreasă plină de grații. […] Personajul principal al acestei poezii este umorul liric al frondei împotriva lirismului. […] Cu poezia lui Geo Dumitrescu și a generației sale s-a făcut evidentă cea mai importantă schimbare de spirit poetic din tradiția noastră post-eminesciană ». (I. Buduca, ”Amfiteatru”, nr. 9 / 1989) ; «Geo Dumitrescu e unul dintre puținii noștri poeți citadini, nu prin program, ci prin tiparul însuși de sensibilitate căruia îi aparține […]. Revolta lui este, de fapt, una împotriva ”literaturii”, a deja spusului ca pecete stagnantă, sărăcitoare, pusă asupra lucrurilor. Ceea ce detestă el în primul rând este ”mâzga livrescă, blestemata încremenire a vorbelor tocite, îndobitocite de sensuri” » (M. Martin, în ”Viața românească”, nr. 1 / 1990) ; « Fronda lui Geo Dumitrescu, concretizată îndeosebi la nivel formal, dădea curaj celor ce nu confundau poezia cu canoanele ei exterioare. » (V. Mihaiu, în ”Steaua”, nr. 10 – 11 / 1994). În poemul ”Aș putea să-ți arăt cum crește iarba”, publicat tot în același prim ciclu al volumului Jurnal de campanie, se schimbă radical tonul vehement, juvenil, fronda unui avangardist dispărând total. Rămâne în schimb modestia socratică ori a țăranului blajin, înțelepțit, comună cu aceea regizată în primele volume, apoi și în La Lilieci de către M. Sorescu (« E puțin ceea ce spun. Dar pot să spun orice./ Cred că pot să spun. Aș putea să arăt/ cum crește iarba, cum se-nalță un zid,/ cum se nasc cai de lemn/ dintr-o iapă de lemn… Pot să spun…// – Ești dator! mi-au strigat. Spune!/ Arată cum răsar stelele,/ cum sângerează negru pământul/ străpuns până-n neagra-i aortă, » 21). Deși ca motto apare întâiul vers (și titlul) unei « frumoase romanțe veche » (”Deschide, deschide fereastra…”), întâlnim o altă viziune decât cea a carnavalescului erotic din poemul ”Madrigal răsturnat”, aparținând ciclului ”Furtună în Marea Serenității”. Se inserează subtil (auto)persiflarea, deriziunea. Se sugerează un stagnant, un involutiv proces antropologic, iar peisajul imaginat devine absurd, puțin similar celui suprarealist. Mai problematizant, este realizat din utilizarea contrastelor frapante, șocante, pentru că eul poetic va fi constrâns la modul imperativ de cineva necunoscut (dintr-un grup cu aceleași manifesetări criptomaniacale ale Sfinxului, ale oralității discursive euristice) să dovedească cvasi-imposibilul : « cum umblă gândurile aprinse sub frunți,/ cum mor printre stânci neatinse vulturii,/ arată cum coboară din arbori maimuțele/ devenind oameni, ca să vâneze/ maimuțe prin arbori… ». 22) Înspre mijlocul poeziei, ambiguizarea semnificațiilor textului ei sporește maximal, chiar prin repetarea la nesfârșit a unor banale invitații la vorbă, la privire în afara camerei : «Deschide fereastra ! Dincolo de geam,/ se văd spații întinse, case și oameni,/ se văd mere legănate pe ramuri,/ se văd grădinile mari ale țării,/ ale Pământului,/ în care zilnic trebuie să arunc/ pietre și vorbe și pietre, astfel ca,/ ridicându-le, să băgați de seamă, în fine,/ și florile. Dar trebuie deschisă fereastra.// O, vă jur, credeți-mă, pot să spun orice./ Dar trebuie deschisă fereastra,/ fereastra înțelesurilor adânci,/ ce-ar putea să cuprindă/ adevărul meu și pe-al vostru.” 23) Și în volumul anterior, Nevoia de cercuri, din 1966, Geo Dumitrescu era foarte confesiv, dar nu la modul problematizării întregii existențe, cum este acum, în Jurnal de campanie. S-ar putea discuta critic foarte mult despre o intenție strategică a autorului Nevoii de cercuri de a-și mai înmuia vocea groasă prin armonizarea pitagoreică, parmenidiană a formei artistice și conținutului de ansamblu din această carte cu orizontul de așteptare din epocă, în contextul publicării volumului chiar când N. Stănescu și cei din generația tânără cucereau prin viziuni ale sentimentelor publicul cititor al anilor ’60. Însă discursul poetic al lui Geo Dumitrescu se distanțează și aici mult de cel al neomoderniștilor. Trimiterile din imagini la realitatea cotidiană au concretețe mai mare ; limbajul foarte viril, incisiv sau dur zace ascuns putând izbucni pe alocuri ca vulcanul ; autorul are o mai largă perspectivă asupra mersului actual al lumii, întâlnită la sfârșitul deceniului al VII-lea doar în epistolele lirice ale Ion Gheorghe. Iubirea este parcă radiografiată, scrutată prin aparate spectrale milimetru cu milimetru. Tema a iubirii se îmbină cu tema civică într-un mod fericit. În Dicționarul esențial al scriitorilor români se analizează revelatoria, problematizanta schimbare de direcție pe care o ia discursul poetic confesiv al lui Geo Dumitrescu, după ce în 1963, Aventurile lirice redaseră fanteziile pe o temă civică care avuse deja multe variațiuni, existând multe texte amplificate inutil de poet, pentru a-și deruta cenzorii : « Nevoia de cercuri , mai ales, reprezintă de aceea un triumf asupra gravității, al meditației, al unei fine dialectici asupra insurgenței spectaculoase a începuturilor. » ; « ”Personajul” complice, un alter ego al unor asemenea acțiuni demistificatoare, polemice, rămâne Ieremia, a cărui ”prostie” (de a nimeri cu oiștea-n gard) se dovedește un anumit fel de înțelepciune, cea adevărată, profundă. Fantezismul, inițial grotesc, devine acum mai rafinat, mizează pe naivitatea mimată și pe discreție, ajungând la nuanțe vag estetizante, prin urmare la ”literatură”. » 24) Considerațiile criticului par cam mefiente în continuare, reducând exagerat importanța valorică a tuturor volumelor anterioare ale lui Geo Dumitrescu printr-o supralicitare a « estetizării » stilistice din Nevoia de cercuri, estetizare care de fapt nu există, cum va dovedi volumul următor, Jurnal de campanie: « Și dacă intimismul, afectarea în general, îi repugnau întru totul poetului, se observă aici, îndeosebi în erotică, bine reprezentată, o înclinație spre elegiac și gravitate, cu toate că acestea nu apar niciodată pure. Numai că ironia e blândă : ea nu mai bagatelizează, surâde doar nonșalantă și ingenuu – obosită, atât cât să reînvigoreze câteva « forme » lirice abordate, precum romanța, madrigalul, elegia, cântecul de lume chiar. Tonalitatea păstrează și aici dezinvoltura, alternările imprevizibile de familiaritate și efuziune – o dexteritate a unui poet de excepție. » 25) Credem că niciodată Geo Dumitrescu n-a scris ceva « elegiac », patetic (pe ton foarte « grav »), iar « romanța, madrigalul, elegia, cântecul de lume » au fost luate doar ca pretexte ale deriziunii cantabilității lor ; nu avea nevoie să-și mutileze personalul său stil, până la a-l face comercial, cu priză la publicul deloc instruit sau cultivat, la o atât de mare « dexteritate », căpătată și în munca redacțională de-o viață la revistele literare cele mai importante. Criticul Gabriel Dimiseanu observase în 1994 că Geo Dumitrescu a fost cel mai influent poet postbelic al nostru, iar față de tehnicile lui Marin Sorescu îi putem semnala cele mai multe corespondențe : « cultivator al limbajului uzual, desolemnizat, al depoetizării expresiei poetice, al umorului scos prin manevrarea unor jocuri verbale, calambururi etc. […] pe Geo Dumitrescu îl aflăm răspândit, ca să vorbim astfel, în mai toată poezia generației optzeciste și nouăzeciste (nepoții și strănepoții!), la rândul ei, această poezie, devoratoare de “cotidian”, sarcastică, ludică, destructurantă și destabilizatoare. Nu e vorba, o spun încă o dată, de indicarea unor dependențe epigonice, ci de înscrierea pe o linie spirituală, de o continuitate de atitudine. (Gabriel Dimiseanu – România literară, nr. 27 / 1994) ». 26) NOTE : 16 Geo Dumitrescu, op. cit., pp. 30-31; 17 Ibidem, p. 31; 18 Ibidem, pp. 30-31; 19 G. Dimisianu, cap. “Jurnalul de campanie al lui Geo Dumitrescu”, în Opinii literare, Editura Cartea Românească, București, 1978, pp. 52-53; 20 Ibidem, p. 27; 21 N. Manolescu, Despre poezie, Ed. Aula (col. Frontiera), 2002, București, p. 189; 22 Geo Dumitrescu, op. cit., p. 32; 23 Ibidem, p. 35; 24 Ibidem, pp. 35-36; 25 M. Papahagi, A. Sasu, M. Zaciu, Dicționar esențial al scriitorilor români, Ed. Albatros, 2000, București, p. 272; 26 Ibidem, p. 272 27 G. Dimiseanu, ”Referințe critice” la Geo Dumitrescu, op. cit, p. 168. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate