poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ Pașadine în vers alb (73)
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2005-08-01 | | Plesca Adriana Doina cu spasme bate-ma sa tasnesc din mine intr-o explozie (nu vorbim de artificii) in o d a b u c u r i e i sa fiu toata o rana rana sarutului tau patimas bate-ma, inima, sa nu te stingi, te rog, sa nu ma lasi (din poezia"bate-ma") sa auzi cum bate toaca chemare a zarilor din suflet si cum pistilul clopotului iti asurzeste duios timpanul fiintei ecoul sentimentelor sa-ti loveasca camarile inimii sa simti bataia aripii ingerului tau pe obrazul inasprit de emotii o lacrima de fericire sa se prelinga ca ropotul ploii si vantul trairilor intense sa te loveasca din plin pleznita din toate partile de urari de felicitare asa-ti doresc de ziua ta Lucian Preda Doritor fără cer În spațiul meu plângea sfâșiat un nor de speranță caci corpul, eu renegat de plăceri fermenta primăveri pe aripi de lut așezate petale se lungea frica de iubiri ilegale ma durea ca o teamă, îndurând tot mai mult mângâiat de-o viespe ce… zbura nevăzut pluteam intr-un rai nesimțit, neștiut, mai aproape de vise și departe strigând. Robert Mândroiu Mae, între preadepartele și preaaproapele Încercarea de atingere a certitudinilor are, la Mae, o finalitate nu numai ideatică, ci și de limbaj, concretizată prin orientarea către vegetal: “ne-a rămas doar o floare galbenă”, “sub o frunză mare de pătlagină” “copacii nasc prin noi” sau sintagme stranii: “mărul convingător”, cu rol de întrupare sau învăluire a emoțiilor cu elemente ale naturii. Mai des, orientarea se face către elementul uman, ca expresie a cunoașterii universului prin cunoașterea de sine: “cu palma lipită de cer, ne ținem de mână să nu ne prindă de glezne o întunecime” “voi fi mănușa caldă”. Înclinația către anatomia umană a lucrurilor se face pentru a se căuta ceva palpabil în afara sinelui. De aceea prezența acestor comparații și metafore este prim-planul poeziilor lui Mae: “adevăr cu palme și buze”, „tăcere vie, cu un singur ochi”, „pielea albă a copacilor”(din nou elementul vegetal, aici umanizat), “tăcerile noastre sângerând”, “moartea mea are degete lungi vara aceasta umblă în șosete”. Palpabilul nu e căutat numai prin personificarea lucrurilor sau ale elementelor abstracte, ci și prin proiectarea în concret a lucrurilor abia simțite: “un teanc de dimineți”, “normalitatea/se lipea ca o etichetă cuminte”, “singurătatea mea /e uneori o valiză/goală”, “în mine tocmai a crescut un peisaj cu pietre”. E vorba aici de stabilirea unei comunicări materiale cu abstractul (“cu palma lipita de cer”). Alteori palpabilul îndeplinește funcția unui surplus de ordin sufletesc văzut ca o sufocare interioara cu material: “oamenii se umpluseră cu timp” sau uneori ambii termeni ai comparației sunt abstracți, unul prin dematerializare: “zilele[...]ca niște cocori transparenți” Totul în poezia lui Mae reprezintă o continuă căutare a unui punct de sprijin, al unui aproape care nu există: “și caut pe aproapele meu[...] dar nu-l mai găsesc” și de aici rămânerea în aceeași stare de neînlăturat a singurătății transcendentale. O direcție oarecum distinctă, doar aparent, este cea în care puternic se dovedește a fi sentimentul matern(în poezii precum “Cu o aripă ruptă”, “De mama” – puternic poem al maternității) concentrat în versuri simple și pline de încărcătură sufletească: “mama s-a rănit, are o aripă ruptă” sau cu inversarea perspectivei: “mama își spărgea în mine viața ca o sticlă de coniac împuțită”, unde tocmai datorită inversării limbajul devine acut. Cum era de așteptat, figura tatălui apare în treacăt doar pentru a se sublinia o depreciere a masculinului și a neparticipării lui fizice la drama feminină prin versuri ca :” tata nu știe cum se naște un copil galben și mort”, expresie ce surprinde prin stranietatea imaginii sugerate. Stranietatea aceasta a imaginii carnale a pruncilor mai este întâlnită și în alt loc în versurile: “mi-e teamă de un anume peisaj/cu prunci despicați/și cruce sângerând într-un sân”. Se pare că sentimentul matern, pe cât de nobil, naște uneori spaime concretizate în coșmaruri de acest fel care au rol de supape de eliberare a angoaselor și frustrărilor trăirii. Spuneam o direcție doar aparent distinctă pentru că, dincolo de această camuflare a sentimentelor și îmbrăcarea lor în straie „materne” (de o parte sau de alta), pe fundal pulsează simțit o persistență a singurătății și a durerii în preajma celorlalți și chiar a ființei iubite: “lumea în care nimerim uneori/crește ca o plagă între singurătăți” Tehnic vorbind, Mae realizează cu elemente oarecum tradiționale, rar abătându-se, o poezie atemporală de genul celor care foarte rar „ies în stradă”. Este o poezie a veșnicelor neliniști umane. Atemporalul este adus fericit uneori într-o stare de grație: “lasă-mă să urc pe umerii Tăi/să văd cum coboară din deal/veșnicia” Se creează, uneori impresia că după un pasaj inspirat urmează unul de căutare, o pauză a reculegerii ca în “marea se întorcea în urma mea/ca o umbră înaltă/ cineva mă uitase pe marginea ei/cădeam în mine/cădeam din mine” („În ochii lui Heidi”) unde ultimele două versuri au rol contemplativ (al sinelui) și constatativ. Sau, în altă parte, apare comparația: “îmi privesc umerașele/ordonate ca niște zile festive”,o comparație cumva răsturnată, de la elementul concret la cel abstract, silind mintea cititorului să opereze o conexiune inversa între termeni. Un pericol al acestei atemporalități este căderea în patetismul expresiei poetice, în dulcegării nejustificate și în candoarea unei naivități negative a metaforei. (de genul: “când îți mor gândăceii în palmă”). Mai puțin inspirate, “Îngerii de la telefonica”, “poezie” “eu nu, “atât de personală” au meritul de a fi puternice prin calitatea de jurnal, mesajul frust și împins către intimitate. Întâlnim și cuvinte sau expresii în spaniolă, reminiscențe subconștiente ale mediului înconjurător (Mae are orașul de reședință Barcelona) cu efect exotic și culoare lingvistică. Poemele în care adresarea se face la persoana a doua, către o anumită ființă (în general ființa iubită sau punctul de sprijin căutat) se încheie printr-o alunecare aproape imperceptibilă în universul interior, ca o resemnare a eșecului căutărilor: “în noaptea asta cineva mă întoarce din drum/și nu ești tu”. Alteori acest eșec duce la interiorizarea lumii înconjurătoare și proiectarea elementelor exterioare pe o harta bidimensionala(pe coordonatele singurătății și regretului) a sufletului. Adresarea aceasta devine, astfel, dialog cu sine și autoexplorare conștientă. Întâlnim din loc în loc metafore ciudate, uneori forțate ca „șoarecii albi ai întunericului”, antinomie acceptabilă totuși prin originalitate. Teama ocupă cel mai des locul central, pentru că „toți bărbații iubiți au palme adânci”, iar „ce mă sperie nu e nici venitul nici plecatul ci preadepartele ci preaaproapele” . Versurile de mai sus sintetizează esența poeziei lui Mae, preadepartele definind echilibrul căutat, palpabilul ca element de stabilitate, mereu îndepărtat de un spirit visător, de negăsit, de neatins, un fel de ideal într-un orizont subțire, iar preaaproapele, regăsirea sinelui mereu neschimbat și dispus la căutări zadarnice, într-un mediu al universalei solitudini. Paradoxal și poate inconștient, regăsirea sinelui reprezintă descoperirea statorniciei atât de căutate într-o contopire a preadepartelui și preaaproapelui. Din acest punct de vedere, căutarea se încheie victorioasă prin trăinicia sinelui. Codrina Verdeș în noaptea aceasta te voi uita am aruncat în sus o mie de semne (exercițiu de vânt) poate va fi o scrisoare semn de drum de floare galbenă improvizații de seară voi născoci alte câteva sute de întrebări în timp ce umărul tău va fi liniștea mea de care îmi era dor între noi nu cad nici zile nici nopți tu fă-mă poem despre mări portret nedeslușit din verile cu ploi când îți povesteam despre degete într-o zi mă voi întoarce ochilor tăi Daniela Luca tu iubești în colonada catedralelor te mântui de patimi și pleci în șiragul castelelor asculți uneori mandolina fluturilor în urma ta marea își înalță voalul de îngeri trupul ți se-ncolăcește într-o cochilie-timp te desfășori astăzi între fire de stele nu a rămas decât o singură vrajă în viață ce îți atinge chipul cu-o grație în alb palmele tale adună cercuri oranj învârtind pădurile-n verde peste dragoste nu poți călca decât în rugăciune ți-a șoptit de multă vreme cerul cum tremură sufletul între o fericire aici și o fericire fără cuvinte tu iubești lângă troița anilor închină-le și astăzi întreaga-ți fire miracolele înfiripă aceleași doruri departe-aproape pe linia subțire a întoarcerilor Elia Ghinescu Eu azi nu, n-aș putea să rostesc versuri care să exprime mai bine trăirea unei flori galbene închise într-un glob de sticlă, firav preumblet al îngerilor de la telefonica. Un fel de murire niciodată moarte, o lacrimă în ochi niciodată plîns. Un fel de cuib în care femeia aceasta își strînge fugile pe jos, prin nisip, liniștile celorlalți umeri și copilul în palme adunat. Un fel de aripă de vrabie frîntă adăpostind doruri de femeie. El - cel care mereu ajunge prea tîrziu. Ea – cea care pleca pentru că începuse sa plece. De floare galbenă, de nisperero, de piatră, de azi, de DEX, de nucă verde, de o mie de motive aruncate în aer…de toate, dinspre toate spre tine, Mae… PS : Lasă-mi o clipă și pentru Miriam… ”de ce cad frunzele, mami?” / “pentru că le cheamă pămîntul, puiule” “din ce se face pîinea, mami?” / “din pămînt, apă ;i soare, puiule” Maria nu știu ce să-ți cer mai mult sau să-ți dau nu vom schimba nimic între noi, nu vom face comerț cu iluzii voi născoci alte câteva sute de întrebări, poate până la o mie și una în timp ce umărul tău va fi liniștea mea de care mi-era dor în dimineața aceasta voi străbate cu gândul prin apa ochilor tăi dimineața aceasta voi merge prin tunelul plin de lumină al sufletului tău dimineața aceasta limpede precum ți-i gândul voi privi cu ochii spălați ca la prima trezire a zorilor așezând cuvintele în neliniștea acestei dimineți eu nu am vrut sa sparg soarele peste fire de iarbă sa ard lumea cuminte din palmele lui Dumnezeu știe eu însămi nu eram decât un pitic în formă de roz curios și candid tu cascadă peste drumurile mele peste sufletu-mi adormit de doruri umbră ce îmi pleacă genunchii în rugăciune întâmplare ce se sfârșește pe întâiul fruct dat în pârg îmbrățișare fierbinte a apelor sfinte copacii i-am găsit înfloriți verde galben marea răsturnată deasupra era un cer cuminte suav și concret Străinul imi zidise din bucati de palme un fel de fântână arteziană sub fereastra de argint iar primăvara cu rănile cusute iși mângâia la piept o rândunică ți-am cules dorințele așternute peste poduri de speranțe dimineața aceasta precum a celorlalte zile e dimineața pământului înmiresmat de pâinea proaspătă aburind noi te-am așteptat cu mâinile întinse mereu spre soare la margine de gânduri la margine de doruri cuvinte ce frumos ți-a desfăcut vântul nasturii pe piept ce frumos lumina era deodată un fel de hartă a nemuririi și noi ne rătăceam printre uriași ținându-ne de mână până când palmele noastre scuipau coji de semințe pe capetele morții mâinile noastre clopotele inimii în zi de sărbătoare vreau să te închid între două nopți să văd de te căută ziua de azi să te așez undeva între pământ și cer între mare și cer Dumnezeu să te poată mângia vom pune temelie brațele încrucișate să alungăm frigul din jur să ne pieredm de la un capăt la altul al lumii și tu să miroși a nucă verde nu mă căuta între cuvintele-acelea de noapte eu nu am plecat niciodată cu zborul nu am ajuns nisipul din palme e rece e doar o întrebare fără răspuns frumoasă și fără sfârșit te voi căuta în freamătul bătăii inimii în melodii ciudate acolo unde nimeni nu iubește pe nimeni în adâncul din noi înșine scriu azi pentru tine picur din inimă doruri pe pragul chipului tău trandafiriu voi scrie azi pentru tine o idilă de dragoste de noi de un început de august de vorbe lucitoare vom desena inimii deschise către lume hai să dărâmăm tăcerea în strigăte de bucurie să ne ospătăm din carnea cuvintelor avem nevoie de noi de tine de eu pentru a ne refugia în frumusețea acestei zile de luni de lună august de întâi de tine |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate