CONCEPTE MATEMATICE ȘI FILOZOFICE
ÎN POEZIA LUI NICHITA STÃNESCU
(partea întâi)

Se spune că poeții sunt tentați să ne arate că ei văd ce nu văd alții. Nichita Stănescu, marele magician al cuvintelor și necuvintelor, un generos incurabil, nu putea să nu fie tentat să ne arate lucruri văzute numai de el.
O sursă binecunoscută de generare și expunere a cunoștințelor fiind matematica, am fost tentat să aflu câtă matematică a cunoscut și a folosit Nichita în creația sa artistică. Mai precis, cât și cum a folosit poetul în poezia sa conceptele matematice și filozofice ale vremii.
Fiind întrebat de George Arion într-un interviu cum se apără de acuzația că face filozofie în poezia sa, Nichita a răspuns aproape revoltat: "E un fals împotriva căruia protestez cu toată hotărârea. Poezia este o taină și o lucrare de sine stătătoare. Matematicienii și filozofii au tainele lor. E ridicol să transformi un sistem în altul. Din necesitatea versului și nu din concept apar în poezia mea simboluri filozofice. Poetul nu urmărește să afle adevărul, ci sentimentul de adevăr. Când vreau să citesc adevăruri, îi citesc pe Marx, Hegel sau Lao Tzî. Când vreau să citesc politică - iau documente politice. Când citesc poezie vreau să citesc poezie, nu precepte. Amestecul prea mare de gânduri duce la improprietatea gândirii."
Nichita a avut cu siguranță unele preocupări matematice. Acest lucru este cu prisosință dovedit în volumul intitulat "Laus Ptolemaei" publicat în anul 1968. Ptolemeu a fost un renumit astronom, matematician și geograf grec, care și-a elaborat lucrările la Alexandria prin secolul al doilea al erei noastre. Cea mai importantă lucrare a sa este Matimatiki syntaxis, binecunoscută prin titlul său arab Almagest. Ea conține principalele cunoștințe de astronomie și geometrie ale vremii, împreună cu o concepție originală a sistemului geocentric. Ptolemeu a lăsat lumii și alte lucrări importante, precum și câteva descoperiri și invenții în domeniul mecanicii, opticii și geografiei.
La Ptolemeu poetul a putut găsi o concepție geometrică interesantă asupra marelui Cosmos, dar și definirea unor relații frumoase dintre rațiune și bun simț. El își va aminti mai târziu de toate acestea, declarând că rațiunea este cea care "pregătește următorul bun simț". În volumul amintit, poetul manifestă o înclinare spre adevărurile izvorâte din experiență, manifestând un oarecare dispreț pentru cunoașterea teoretică bazată pe raționament. Așa cum observă și Ștefan Augustin Doinaș, el "cultivă aici logica dinamică a contradicției pentru a evada din capcana identității", nefiind interesat de adevăruri ontologice directe, ci doar de ceea ce poate deveni omul în trecerea sa prin universul vieții. În același timp folosește în exces oximoronul (vezi celebrul vers "Foaie verde de albastru..."), ceea ce-l conduce, remarcă Ștefan Augustin Doinaș, la o manieră admirabilă de deconstrucție a realului.
Recunoașterea operei lui Ptolemeu este pentru poet un act de credință. Lumea creată de savant este ideală și exercită asupra poetului o atracție magică. De aceea el apelează chiar la un celebru vers eminescian pentru a sugera și întări această recunoaștere: "...Nu pot să cred că a murit, / mirosul lui de om viu / stăruie în aerul meu. / Gesturile lui îmi flutură încă / aerul / și glasul i-l aud în timpane / ca și cum adevărul ar putea / să aibă trup omenesc; / ... / Niciodată n-am să învăț că el a murit." (Despre moartea lui Ptolemeu).
Ce pregătire matematică avea Nichita? Chiar el declară lui Boris Buzilă într-un interviu că a debutat "...în revista de fizică și matematică cu rezolvări de probleme și semnându-le Stănescu Hristea, elev". Însă nu uită să precizeze că: "M-au interesat Dialogurile lui Platon, dar trebuie să mărturisesc că așez mai presus de ele postulatele lui Euclid pe care le-am parcurs tot atunci, adică în anii formării mele intelectuale..."
Se pare că, într-adevăr, cartea lui Euclid l-a marcat cel mai puternic pe Nichita, încă de la vârsta când nu știa că va scrie poezie. Savantul a lăsat lumii o operă monumentală prin cartea sa, carte de căpătâi a multor minți luminate de-a lungul a peste două milenii. Într-un interviu acordat lui Nicolae Prelipceanu și apărut în Tribuna la 31 martie 1983, adică exact în ziua în care poetul împlinea vârsta de 50 de ani, Nichita declară: "Una din cărțile care m-au marcat a fost Postulatele lui Euclid, pe care eu le-am citit într-o ediție foarte veche, texte traduse din greacă, dacă bine-mi aduc aminte, pe care eu le luasem drept texte de geometrie, habar n-aveam că ele aveau să exercite o influență poetică fantastică asupra mea, ulterior."
Ce a găsit frumos în geometrie Nichita? Heron din Alexandria spunea: "Geometria și-a format obiectul prin abstracție din cauză că, dintre corpurile fizice care sunt tridimensionale și au materie, geometria a separat materia din ele și a creat corpurile geometrice, adică volumul și prin abstracție a ajuns la punct". Platon, în "Republica", spunea susținea și el că: "Geometrii folosesc figuri vizibile și judecă pe ele, dar ei nu se gândesc la aceste figuri, ci la altele, cu care seamănă, dar care nu pot fi văzute decât în minte."
Cele două laturi contradictorii ale materiei, continuitatea și discontinuitatea, au sugerat unele imagini matematice abstracte precum: numărul întreg, expresie a unei mulțimi discrete de obiecte distincte și indivizibile și întinderea geometrică, adică linie, suprafață, volum, imagine a conținutului neîmpărțit în părți, dar având calitatea că se poate divide la nesfârșit. Lobacevski susținea că geometria nu este apriorică și îndepărtată de experiență, așa cum pretindea Kant cu câteva decenii mai înainte, ci că noțiunile ei fundamentale au fost obținute prin simțuri, adică sunt expresia experiențelor ancestrale ale omului, iar aceasta impune ca relația dintre geometrie și realitate să fie precizată și prin experiențe. Aceste prevederi au fost speculate mai târziu cu succes de Einstein în teoria relativității.
Cu privire la definiția punctului, noțiune geometrică fundamentală, se știe că există numeroase controverse, care datează încă din antichitate. Pornind de la faptul că punctul nu are dimensiuni, se naște o întrebare complexă care se referă la inexistența unui echivalent al punctului prin abstractizarea sa în spațiul fizic. Nichita nu găsește o soluție anume, dar obsesia punctului o manifestă cu prisosință în poezia sa: "...În univers urlă un punct / de durerea unui cerc / care-l înconjoară" (Spirit de haiku). Punctul se află pretutindeni, trebuie doar să știi să-l vezi: "El este / înlăuntrul / desăvârșit, / interiorul punctului, mai / înghesuit / în sine decât / însuși punctul...", "... deși e fără margini, e profund limitat..." (Elegia întâi - 11 Elegii), și, mai ales, trebuie să-l cauți și să-l înțelegi: "Ca să te îndoiești de linia dreaptă / trebuie să știi mai întâi din câte puncte / e făcută..." (Despre viața lui Ptolemeu - Laus Ptolemaei).
Unor figuri geometrice Nichita le acordă o importanță specială, dedicându-le câte un poem întreg în volumul "Operele imperfecte". Poetul ne predă, în inconfundabilul său stil, adevărate lecții despre cub, cerc și alte figuri geometrice. Iată câteva "definiții" stănesciene de mare subtilitate: "...Ce cub perfect ar fi fost acesta / de n-ar fi avut un colț sfărâmat!" (Lecția despre cub), sau în "Lecția despre cerc", poem care pare a fi închinat memoriei lui Arhimede: "Se desenează pe nisip un cerc / ... / După aceea se izbește cu fruntea nisipul / și i se cere iertare cercului. / Atât.".
În fața perfecțiunii unor figuri geometrice poetul se lasă pur și simplu copleșit, motiv pentru care ajunge să creadă că acestea ar fi trebuit să fie modele pentru însăși viața: "Totul ar fi trebuit să fie sfere, / dar n-a fost, n-a fost așa. / Totul ar fi trebuit să fie linii, / dar n-a fost, n-a fost așa. / Ar fi trebuit să fii un cerc subțire, / dar n-ai fost, n-ai fost așa. / Ar fi trebuit să fiu un romb subțire, / dar n-am fost, n-am fost așa..." (Cântec - Dreptul la timp). Triunghiul, pătratul și alte figuri geometrice mai simple înseamnă tot atâtea forme și grade ale libertății de a gândi. Concepția ptolemeică reabilitată estetic, viziunea sferică a lumii și a întregului, dimpreună cu stabilitatea dinamică în epicentrul căreia se situează omul, explică geocentrismul universului său poetic. Infinitul e ontologic și din unghiul său static îndeamnă viteza: "...fugeam / de fuga luminii...", pământul este declarat plat, întins pe un plan ca o scândură, peste tot sunt doar cifre și zei: "În lipsa ta, s-au născut cifrele și zeii" (Unul universal), iar geometria îi asigură liniștea sufletească: "...Geometria e liniștea / întâmplării..." (Autobiografie la Belgrad).
"Nichita Stănescu a avut o vocație matematică abandonată și inhibată, a profitat de experiența marelui geometru al poeziei care a fost Ion Barbu", spunea prietenul său Victor Ivanovici. Criticul Șerban Cioculescu, care nu prea l-a susținut pe poet în cronicile sale, spune însă că acesta nu l-a copiat pe Ion Barbu în ermetism, ci și-a ales un drum propriu, adoptând alte modalități de expresie ermetică, prin practicarea ilogismelor de tot felul. Iată un exemplu: "Alergam atât de repede încât / mi-a rămas un ochi în urmă / care singur m-a văzut / cum mă subțiam - dungă mai întâi, linie apoi... / Nobil vid străbătând nimicul, / rapidă parte / neexistentă / traversând moartea" (Finish - Epica Magna, 1978), în care eul se identifică cu vidul (partea neexistândă) iar spațiul cu nimicul. Este oare sau a fost dorința autorului, se întreabă criticul, de a ilustra spațial ideea de moarte, prin mijlocirea ideii de alergare, până la identificarea cu linia orizontului? Ce caută atunci vidul și nimicul pe acest traseu?
Cu o tehnică desăvârșită, poetul apelează deseori la inversarea lumilor cunoscute: materia vie cu cea moartă: "Din punctul de vedere al copacilor.../ Din punctul de vedere al pietrelor.../ Din punctul de vedere al aerului..." (Laudă omului), prezentul cu trecutul sau viitorul: "...Există numai ceea ce va fi / numai întâmplările neîntâmplate,.../...Tristețea mea aude nenăscuții câini / pe nenăscuții oameni cum îi latră..." (Cântec - Dreptul la timp), timpul astronomic cu cel biologic: "...Mai lasă-mă un minut / Mai lasă-mă o secundă / Mai lasă-mă o frunză, un fir de nisip / Mai lasă-mă o briză, o undă // Mai lasă-mă un anotimp, un an, un timp." (Viața mea se iluminează), partea cu întregul sau finitul cu infinitul: "...Stau și ascult / ceea ce e singuratic în mult..." (Invocare), sau "Cu brațul drept am dat la o parte noaptea / Arătându-i infinita noapte..." (În drum spre Cartagina), sau încă: "Totul e inversul totului..." (Elegia întâi - 11 Elegii).
Chiar de la începutul carierei sale poetul a manifestat un deosebit curaj, sfidând logica tradițională și limbajul natural. Primele sale volume de versuri au fost primite cu mare entuziasm atât de public, cât și de o bună parte a criticii. Nicolae Manolescu remarca în revista Contemporanul nr.20 din 1970: "...Poezia închipuie o lume reală, fără gravitație, imaterială, diafană, în care obiectele lunecă dintr-o formă în alta, dintr-un contur în altul ca niște misterioase fluide; și totodată o lume a stărilor de suflet substanțială, densă, în care sentimentele se ating, se lovesc și se rănesc". Curajul manifestat de poet merge până acolo încât ajunge să contrazică principiile aristotelice de bază ale logicii clasice: al identității, al necontradicției și al terțului exclus. Bătălia la care s-a angajat se bazează pe redefinirea conceptelor și îndepărtarea sau sustragerea realului din ele, pentru a sugera sensuri mai largi, sprijinit fiind de metafizica acestora.
Solomon Marcus face o analiză pertinentă a ceea ce înseamnă concept în poezia lui Nichita. Cunoscutul matematician și lingvist pornește în analiza sa de la ideea că logica poeziei, spre deosebire de cea a științei, are o tendință anticoncepțională, pe care o împărtășește însuși Nichita în volumul său "Respirări" din 1982, unde afirmă: "deci, fenomenul numit poezie, neputând fi receptat în funcție de un sistem de referință, este un fenomem subiectiv, neputându-se deci generaliza, un fenomen deși de conștiință totuși nenoțional; el poate da sentimentul ideilor și al zonelor abstracte (neizbutind să fie el însuși niciodată idee sau spațiu concret), poate da sentimentul obiectului și al materiei (nefiind niciodată prin sine nici obiect și nici materie)".
Poemele lui Nichita pun în mișcare o serie de concepte geometrice și logice precum punctul, linia, pătratul, cercul, cubul, sfera, numărul, aleph. Solomon Marcus observă: "Conceptele sunt supuse unei desfigurări sadice uneori, unei încețoșări alteori, dar nu lipsesc nici situațiile în care poetul reține o singură notă esențială, pentru a o transforma într-o superbă metaforă". În aceeași idee, Ștefania Mincu explică bătălia poetului în "Între poesis și poein" astfel: “Nu cu prozaicul se luptă metaforicul stănescian ci cu metafizica conceptului, a modelului, a numărului, a Sistemului”.
Nichita contestă până și un concept vechi de când lumea, acela de număr. Numerele cardinale și ordinale, introduse de Georg Cantor cu peste un secol în urmă, au luat naștere printr-un proces de abstracție, ignorându-se atât natura obiectelor cât și ordinea lor. Valoarea reală a acestor definiții constă în simplitatea și generalitatea lor.
"Itinerarului propus de Cantor, sesizează Solomon Marcus, de la mulțimi particulare la număr cardinal asociat, deci de la individual la general, de la concret la abstract, Nichita Stănescu îi propune, în replică, itinerarul invers, care reintegrează numerele în concretețea din care ele s-au desprins. În acest fel toate operațiile elementare cu numere sunt abrogate". Iată un exemplu întâlnit în poemul "Altă matematică" din volumul "Măreția frigului": "Noi știm că unu ori unu fac unu, / dar un inorog ori o pară / nu știm cât face. / Știm ca cinci fără patru fac unu / dar un nor fără o corabie / nu știm cât face. / Știm, noi știm că opt / împărțit la opt fac unu, / dar un munte împărțit la o capră / nu știm cât face. / Știm că unu plus unu fac doi / dar eu și cu tine, / nu știm, vai, nu știm cât facem.". Și Engels, preluând de la Hegel, spunea ceva asemănător, despre lucrurile abstracte: "Poți mânca mere, pere, dar niciodată fructe".
Nimeni nu știe azi cum s-a ajuns la noțiunea de număr. Ea reprezintă una dintre cele mai controversate abstractizări inventată până acum de mintea omenească. Acest concept este supus și în prezent unor vii polemici. De exemplu, e totuna 3+4 și 7? Nici un matematician filozof contemporan n-ar putea răspunde în mod absolut la o astfel de întrebare. Noțiunea, aparent simplă, a condus în timp la concepte mult mai complexe, precum acelea de număr real, rațional sau irațional, imaginar sau complex, algebric și transcendent. În legătură cu importanța acestor dificultăți, poetul și matematicianul Ion Barbu constata, la un moment dat, cu multă candoare: "Criza civilizației științifice grecești a fost imposibilitatea de a concepe numărul irațional".
Nichita se simte uneori depășit de ideea de număr, unitatea ridicându-i mari semne de întrebare: "...Ah sunt un vitreg / și pe deasupra fără de doi / Un străin față de unu / Un străin de unu / Un străin al unului ..." (Ars poetica), sau cifrele în sine exercitând pur și simplu asupra sa o atracție magică: "Noi doi / voi patru și ei opt / Ah! Cât de verde pare iarba!" (Haiku). Descurajat, ajunge să declare: "Unul nu este / și nici nu există." (Numărătoarea - În dulcele stil clasic). Traseul de recuperare a individualului din general, a părții din întreg, revine obsesiv în multe din textele sale, de exemplu, în "Matematica poetică", "Împărțirea la doi" ș.a. Prin această abordare se afirmă că poetul a devenit un adevărat suporter al "Scrisorilor despre logică" ale lui Constantin Noica, publicate în vremea sa în Viața Românească. Iată un alt exemplu concludent: "...De numărul unu sunt bolnav, / că nu se mai poate împarte / la două țâțe, la două sprâncene, / la două urechi, la două călcâie, / la două picioare în alergare / neputând să rămâie,..." (Elegia a zecea - 11 Elegii).
Evident, nici logica și nici intuiția nu pot contrazice în vreun fel adevărurile. Altfel spus, ceea ce este adevărat din punct de vedere poetic nu are neapărat și consistență filozofică. Iată încă două ilogisme legate de conceptul de număr: "Numele cifrei șapte reprezentând șapte copaci / este mai mare decât / numele cifrei șapte reprezentând șapte furnici" , sau "Nici numere în sine nu se pot gândi / fără trupurile care le poartă".
Se întâmplă ca poetul să contrazică cu bună știință primul principiu al logicii clasice, anume cel al identității, folosind imagini poetice în care obiectele se sustrag încadrării lor în concepte: "și nici nu răsare același soare / ci tot altul după noroc / mai mic sau mai mare " (Laus Ptolemaei), sau "Nu se poate copacul să fie copac" (Certarea lui Euclid), sau încă "Atom nu se aseamănă cu atom", "Animal cu animal nu se aseamănă / Frunză cu frunză nu e geamănă". Chiar și propria identitate este pusă la îndoială: "Nu cum sunt eu sunt eu / ci cum ești tu sunt eu..." (Orație de nuntă - Epica Magna). De fapt, adevăratul crez al autorului din acest punct de vedere este dezvoltat pe larg în poemul "Enghidu" din volumul "Dreptul la timp".
Ca tactică poetică, deseori se recurge la refuzul relațiilor de echivalență care încadrează obiectele individuale în clase mai largi de obiecte. Atent cu ceea ce practic se întâmplă cu fiecare dintre ele, obiectele stănesciene suferă o metamorfoză continuă care conduce uneori la transformarea unei entități chiar în opusul ei: "Iubit la început și neiubit apoi" (Aleph la puterea aleph).
Principiul necontradicției este și el permanent subminat: "Sunt lângă tine, dar cheamă-mă" (Laus Ptolemaei), "apoi iubit și neiubit" (Aleph la puterea aleph). Poetul aplică deseori negația sensului direct, chiar și în atitudinile și manifestările concrete pe care le invocă, precum: "Există-mă și ne există-mă / vorbă mută! / Cântă-mă și tace-mă!" (Pasărea Pheonix a Serbiei). După cum susține Solomon Marcus, în astfel de sintagme "este vorba nu atât de încălcarea principiului logic al necontradicției, cât de respectarea unui analog pragmatic al acestuia. Limbajul poetic e obligat să compenseze insurecția sa împotriva definițiilor printr-o dependență mai mare de context; nu numai de contextul sintactic, ci și (de fapt, mai cu seamă) de contextul semantic și pragmatic".
Complementareitatea, care participă la reîntregirea lucrurilor, este regăsită în puterea umană care îmbrățișează și desăvârșește totul. Chiar și nimicul trebuie explicat în contextul ideii de număr: "Nimicul este numărul acel / Fără de număr și plângând." ("Luna de la ora trei de ziuă", poem scris împreună cu Aurel Rău).
Dacă unele concepte geometrice și din teoria numerelor reprezintă adevărate izvoare de nesecată inspirație, în schimb matematica discretă nu este deloc pe placul poetului. Sinteza datelor statistice, de exemplu, și interpretarea datelor referitoare la fenomenele de masă îi provoacă dispreț: "Una din marile mele dureri de intelectual a fost aceea că nu am tolerat niciodată gândirea statistică asupra umanității... Literalmente este îngrozitoare gândirea statistică. Nu poți să spui omori 50 ca să salvezi 100. Pe fiecare trebuie să-l iei individual. Dacă unul dintre ei era Shakespeare sau Mozart?", (interviu luat de Mihai Sin și apărut în numărul 4 al revistei Vatra din aprilie 1973).
Există, desigur, mult mai multe frumuseți ale matematicii pe care Nichita nu a avut șansa să le fi cunoscut, altfel cu siguranță le-ar fi surprins în poemele sale. S-a oprit la punct, linie și cerc, dar lipsește minunata elipsă, cea care are unele proprietăți miraculoase, printre care aceea că orice rază dintr-unul din focarele ei se reflectă în celălalt focar. Lipsește numărul de aur sau proporția divină, cu mari implicații în estetică, lipsesc concepte minunate precum curbura spațiului, infiniții mici, geometriile neeuclidiene sau riemanniene și multe altele.
Infinitul a fost și rămâne una din cele mai spinoase probleme ale rațiunii umane. Marele matematician Gauss spune despre el aproape poetic: "infinitul este numai un fel de a vorbi". Acesta însă nu reprezintă nici un pericol atâta timp cât omul finit nu va face greșeala să privească infinitul ca pe ceva limitat. Infinitul are și o proprietate interesantă, descoperită chiar de Galilei, anume aceea că o mulțime este infinită dacă "o parte a ei este egală cu întregul". În abordarea problemei infinitului (și nu numai) Nichita Stănescu nu este un adept al logicii, ci recurge la intuiție, despre care Poincaré spunea: "...se pare că te naști geometru, adică intuitiv, sau analist, adică logician". Din acest punct de vedere poetul rămâne un geometru, adică un intuiționist convins până la capătul vieții. Despre intuiționiști se spune că se bazează deseori pe inconștient, unde ideile vin din senin, sau pe inspirație, dar numai în urma unui efort conștient.
Spre deosebire de Lucian Blaga, care vede în poet un "potențator" al misterului, la Nichita poetul nu se mai mulțumește doar să admire și să amplifice misterul, ci devine un creator de mister: “Foc cărămidă peste zid de casă / Cuvântul care-l zic e pus pe masă / Și de mâncare este“ (Defăimarea răului - Epica Magna). Nichita este un sensibil al lucrurilor pe care le descoperă și le simte. Din acest motiv temele și motivele fundamentale preferate sunt groaza de lume și nostalgia după lumi îndepărtate (Ghilgameș, Euclid, Ptolemeu ș.a.).

- sfârșitul părții întâi -