Fiecare lucru își are locul lui în același timp. Timpul este cel care se mișcă. Îmbătrânirea este trecerea timpului din noi. Lucrurile sunt schimbătoare doar pentru că timpul nu stă pe loc. De fapt timpul este trecere. Unde nu este timp, nu este nici îmbătrânire.
De ce suntem atât de puternic influențați, în trăirile și manifestările noastre, de realitatea îmbătrânirii? Mereu spunem „las că o să vezi tu când vei crește mare”, iar mai târziu spunem „las că vezi tu cum va fi când o să îmbătrânești”. Copiii se gândesc ce vor să fie când o să crească mari, iar îmbătrâniții trăiesc din amintirile tinerețelor.
Prezentul, singurul timp real, singurul timp al trăirii adevărate, este cel mai adesea irosit, pentru că ori ne pierdem în amintiri ( deci în trecut), ori rămânem suspendați undeva într-o lume de vis (în viitor). În trecut nu se mai întâmplă nimic, iar viitorul, dacă nu trăim (a trăi înseamnă timpul prezent) riscăm să nu fie altceva decât o imensă deziluzie, și asta nu pentru că e altfel decât ni l-am imaginat, ci pentru că omul care nu are prezent este incapabil să deslușească frumusețea viitorului. Sensul nu e altceva decât această continuitate a trecutului în prezent și a prezentului în viitor.
E o ciudățenie mare aici. Cu toții simțim că importantă cu adevărat e clipa, dar suferim atunci când nu-i găsim perechea ce trebuie să o urmeze spre a-i da sens. Și mai este o întrebare aici: sensul, care vine din această continuitate a trecerii, îl privește numai pe om? Îmbătrânirea, clipa care se continuă în moarte ( mă întreb în ce fel moartea poate asigura un sens bătrâneții), se datorează ( cel puțin în doctrina biblică) păcatului. Istoria ( sirul trecut-prezent-viitor) își datorează existența căderii omului, transformării ființei umane. Putința omului de a trăi în universul său vine tocmai din apariției istoriei, din transformarea aceasta ( despre care aflu prima oară din blestemul rostit de Dumnezeu). Nu-mi pot imagina omul păcătos trăind într-un prezent etern. E ciudat de frumos să te gândești că tocmai neîmplinirea a ceea ce își dorește omul mai mult ( să nu moară) îi dă semnificație fiecărui prezent din viața să.
Tot ce am gândit până aici mă face să îmi pun o întrebare: care e sensul vieții lui Dumnezeu?
Omul are un sens (pentru că are istorie, pentru că are cui datora această istorie, pentru că se poate raporta la ceva ce este în afara sa). Dumnezeu nu are timp (deși îmi amintesc acum că El se descrie pe sine ca pe UN ÎMBÃTRÂNIT DE ZILE), iar tot ce există îi datorează existența, totul se află în El și se raportează la El. Pentru că toate sunt în El și nimic în afara Lui (nici Răul, că dacă ar fi așa atunci ar fi doi dumnezei) mă întreb dacă raportarea la Sine îi poate da sens Lui. Ar mai fi totuși ceva. Ideea de Trinitate e singura care descrie ieșirea din Sine a lui Dumnezeu. Realitatea personală dă naștere unei istorii, deci putinței de a avea sens.
E interesant că ieșirea acesta din sine duce la paradoxul coexistenței Unu-Multiplu.