Există pe fața pământului târguri de carte. Mai există pe fața pământului și oameni care, pentru a se simți printre ai lor, e suficient să meargă la asemenea târguri. Năucii ăștia, care mișună printre tarabe și se îmbulzesc la standurile cu cărți ca niște șoricei de bibliotecă, de parcă mâine s-ar epuiza toate stocurile editurilor și librăriilor, chiar ar putea alcătui o comunitate. Una bizară, zăpăcită, uitucă, deocheată, dar plină de poveste și șarm. Comunitatea devoratorilor de litere. Așa că amatorii de sf și poezie, de memorii și jurnale, de tractate de filozofie ori de carți de beletristică, veșnicii perfecționiști și incurabilii visători au venit la cea de a 12-a ediție a Târgului Internațional de Carte Bookarest, cum ar veni acasă. Au venit să-și încarce iar bateriile. Să mai vadă încotro bate vântul politicilor editoriale, să mai tragă cu ochiul la ce mai citește și cumpără lumea, dar și la o parte dintre cei care au cu siguranță rezervat câte un loc în Panteonul culturii și literaturii române.


De la un etaj la altul al Teatrului Național I.L.Caragiale, între 26 și 30 mai s-a perindat lume multă. Chiar și terasa “La motoare” n-a fost ocolită de forfotă. Era plină de cărți, flori, obiecte de anticariat. Toate de vânzare. Potrivit estimărilor, anul acesta, târgul a fost vizitat de circa 60 000 de cititori înrăiți, care au cumpărat și cărți ale celor mai vânduți autori români la zi: Pleșu, Liiceanu, Patapievici și... Bebe Mihăescu. Ca și la alte ediții, și-au prezentat aparițiile edituri sărace și edituri bogate cu standuri amenajate pe potrivă. Manuale virtuale, reviste de cultură, dicționare, pliante promoționale, dar și îndemnuri haioase. Încep să citesc unul: ” În loc să te culci cu o carte, culcă-te cu ...” soția, mi-a venit mie pe limbă. Ori, mă rog, putea fi și viceversa. Ei nu! Era “culcă-te cu Observator Cultural”. Cineva de la redacția revistei a avut inspirația să-i facă acesteia o reclamă neordinară, zic eu. Să pună perne pe rafturi, îndemnându-ne să ne întindem, dar să citim OC.
Și totuși, târgul mi-a părut mai puțin spectaculos decât altădată. Nu era nici Ioana Pârvulescu în splendida ei rochie de epocă, nu se mai vindeau tricouri haioase cu poezii și slogane, nici chiar ciudatul Paul Daian cu trompeta și „cucoșelul literaturii române” cocoțat pe pălărie n-a fost prezent printre vizitatori sâmbătă, pe 29 mai. Poate de atâta Bookarest-ul arăta un pic mai trist decât anul trecut. Dar poate și de aceea că problema prezentării cărților și alte minusuri ce ar ține de promoție și marketing s-au făcut simțite. Oricum, nimic nu e mai fascinant decât să hoinărești prin Bookarest zăbovind la tarabe, răsfoind cărți proaspete și făcându-ți planuri de lecturi.


Altfel, au fost ca de obicei la înălțime editurile Humanitas, cu bunul ei gust al libertății și conștientă de importanța cuvântului care ne unește, Paralela 45 cu sloganul “O linie editorială la zi”, Polirom-ul, cu chemarea: “Votează literatura tânără!”, editura Vinea ce se îndărătnicește să publice multă poezie, editura religioasă Anastasia, Institutul Cultural Român, la care am “depistat” (în sfârșit!) Contrafort-ul, că la chioșcul de lângă Muzeul Literaturii nu mai e de găsit, Editura Economică, care învăța vizitatorii să profite de carte. Ultima chiar a și pus la dispoziția celor curioși o valiză din care îți puteai alege o carte la un leu greu, adică la 10 mii de lei românești, ce se vor transforma în 2005, într-unul greu de tot. Puteai extrage din valiza sus-numită ceva la nimereală, ca la loterie. Eu am extras “Unirea și independența în gândirea economică românească” de Ioan Cosmescu. Undeva, prin centrul târgului, erau și ai noștri, din Chișinău, de-alde Cartier, de exemplu. Cu minunatele lor cărți, scoase într-o ținută grafică impecabilă și cu multă lume interesată de ele. Peste toate, a dominat iarăși inconfundabilul miros de carte nouă.


Pentru a nu mă zăpăci definitiv printre cărți, am fost învățată de un om cu cap, să pornesc la târg cu o listă de „priorități”. Zis și făcut. În fruntea listei stăteau frumos două cărți. Volumul cu selecții din articolele lui Andrei Pleșu, publicate între 1996 și 2004 în Dilema, Dilema Veche, Plai cu boi și Jurnalul național, precum și “Blazoanele anatomiei feminine”, o excelentă traducere din poeții francezi ai renașterii a lui Șerban Foarță, ambele apărute, de curând, la editura Humanitas.
Bineînțeles că e greu să te ții de listă, când există atâtea tentații. Așa că mai bine e să te ții de buzunare ori să te întinzi cât ți-e plapuma. De data asta, m-am întins și cât ar ține “Orașul cu un singur locuitor” de Matei Vișniec, apărută la Paralela 45. Tot la aceeași paralelă, sub plapumă au mai încăput Marius Oprea cu „Solo la trambulină” și Gheorghe Iova „Călare pe mușcătură”.


La Vinea i-am găsit pe basarabenii Leo Butnaru cu „Sfinxul itinerant”, Dumitru Crudu cu „Poooooooooate”, Vasile Gârneț cu “Câmpia Borges”, editată încă în 2002, dar pe care nu o aveam încă. Așa mi-a “deconspirat” basarabenismul Ion Lazu, redactorul șef al editurii. Din vorbă în vorbă, am aflat că și domnia sa își are rădăcinile prin părțile Tighinei, la Ciobruciu. Despre refugiul și peregrinările familiei sale a scris în romanul Veneticii, din care am și citit o bună parte.
Tot de la standul editurii Vinea am cumpărat eleganta carte a lui Iulian Tănase „Sora exactă”, apărută însă la editura ICARE. Chiar mi-a venit în gând o maximă din carte când am aflat de mai noua aberație a lui Stati referitoare la Ștefan cel Mare. "Să nu o facem pe deștepții decât atunci când suntem siguri de prostia noastră." Asta i-aș spune-o eu tovarășului Vasile Stati.


Câteva cuvinte despre obscenitatea publică. Să nu credeți că mă refer la cartea lui Alexandru Vakulovski. Carte, ce a avut parte de o lansare sub clar de Lună Amară, adusă de la Cluj în Lăptăria lui Enache. “Letopizdeț”. Ce mai titlu pentru o cronică a vieții politice de pe malul Bâcului independent și suveran! Așadar, mă refer la cartea Obscenitatea publică a lui Pleșu. Editorialistului de la “Dilema”, acum mai Veche decât anul trecut, a țintuit iar la stâlpul infamiei viabila obscenitate publică, așa cum numai Andrei Pleșu știe s-o facă. Cu umor, durere, sarcasm, înțelepciune și desigur cu talent.


Lansarea cărții lui Pleșu a avut loc desigur în prezența lui Liiceanu, care l-a numit ”spiritul cel mai caragialesc din literatura română contemporană”, menționând că Andrei Pleșu are ochiul rău al lui Caragiale, ochiul care vede monstrul și că în cartea sa a făcut un raport pentru îngeri. La care Pleșu i-a replicat că doar un prieten îți poate face un portret atât de sumbru. Într-adevăr, ultima carte a lui Andrei Pleșu e una tristă. Citind-o veți înțelege că, de fapt: “ Ce ne leagă”? Deocamdată, mai curând ceea ce ne deosebește de ceilalți. Ne unește - vorba lui Noica - ceea ce ne lipsește: sărăcia și nevoile, și neamul...”


Cei de n-au vrut să-și facă inimă rea și au rămas acasă din cauză de bani, rău și-au făcut. Chiar de n-ar fi avut nici un leu în buzunar, ar fi asistat la o lansare de carte, la o conferință de presă, la niște discuții cu tinerii prozatori promovați de editura Polirom și tot ar fi ieșit de la târg cu ceva. Cu niște impresii, cu niște semne de carte, cu informație utilă pentru zilele mai bune, dar și cu niște ’’teste obligatorii pentru femei’’ care cică te-ar ajuta să-ți răspunzi obiectiv la sacramentala întrebare: “Cum stai cu dragostea, doamnă?” ori, în cel mai rău caz, s-ar fi pricopsit cu un set de reviste „Practic în bucătărie”.


Cam astea mi-au venit în minte când mi-am propus să vă povestesc ce mai e nou într-o Românie a mea. O Românie a târgurilor de carte, o Românie a lui Pleșu, Liiceanu, Patapievici, o Românie a intelectualilor “de crescătorie”.