Ovidiu Dunăreanu: Spațiul orfic al memoriei

Povestirile lui Ovidiu Dunăreanu îmbină firescul și fabulosul într-o țesătură epică înrudită îndeaproape cu cea a paginilor de proză fantastică ale lui V. Voiculescu ori cu aceea, la fel de densă, din Cartea milionarului de Ștefan Bănulescu. Tehnica povestirii este impecabilă, satul dobrogean își desfășoară existența într-o aparentă normalitate, respectând roata anotimpurilor, ciclicitatea activităților domestice urmează regulile unor deprinderi arhaice, numai că, de fiecare dată, apare breșa în real, momentul de fractură spațio-temporală, care învăluie faptele și întâmplările într-un abur tulbure și misterios, răscolind străfundurile comunității și redimensionând magic și mitic profilul așezării.
În "Pietrele din lună" (povestire inclusă în antologia "Concert la patru mâini", Editura Ex Ponto, 2005), psihologia colectivității este surprinsă în mecanismele ei cele mai intime, intuiția miracolului determină o gestică adecvată, oamenii se feresc de „cineva nevăzut” și mărturisesc în șoaptă (percepția supranaturalului implică apariția șoaptei ca element din semantica misterului) că acei bolovani de la poarta lui Mitu al Stanei ar fi căzut din lună; căutarea unei explicații a provenienței se deplasează dinspre real (ar fi putut fi aduși, cu două secole în urmă, de întâiul primar al satului, cu carele trase de câte trei perechi de boi, laolaltă cu altă piatră de construcție) spre fantastic, magie și, prin urmare, spre inexplicabilul acceptat cu tulburare a minții și cutremur lăuntric. Timpul real se intersectează cu unul magic, surprins în ipostaza lui poetică: „după miezul nopții, la al doilea strigăt al cocoșilor, când se arătau ielele și ieșea scroafa cu nouă godaci a întunericului și râma întărâtată la rădăcina proptelelor, zgâlțâind din țâțâni gardurile, pietroaiele se aprindeau fără veste. Era de ajuns să le zărești o singură dată străluminarea verzuie, nepământeană, și nu mai erai om ca toți oamenii” (p.19). Este, de fapt, timpul etern al basmului popular, ale cărui pâcle Ovidiu Dunăreanu le revarsă peste așezare, prin acumulari de acțiuni năzdrăvane: cei prinși în falia temporală a poveștii pot auzi gândurile nerostite, pot pricepe graiul viețuitoarelor, dobândesc tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte (motive mitice care se regăsesc și în alte povestiri, în Uluirea, mai cu seamă, și în Vaporul de la amiază) sau prin practici magice, ușor folclorizate: pentru ca femeia să capete rod primește „rachiu din ierburi crude, nepișcate de vârcolaci, lăptișor de matcă din stup retezat în luna lui cuptor, piftie din mei încolțit, turtă din aluat frământat cu magiun de smochine, lăsată la dospit în pernacod nou de salcie, coaptă în țest, în zori de Târnoase, când se aleg ouăle pentru cloșcă” (p.22); elementele de ritual precreștin sunt dublate de cele creștine (post, rugăciuni, agheasmă în loc de apă timp de-o săptămână), dar și de practici tribale, bazate pe leacuri și farmece dintr-un fond comun ancestral-reactualizat: femeia trebuie să sară peste un foc de paie și vreascuri uscate, pe dealuri, la Olărie; trebuie să se scalde în Dunăre înainte de răsăritul soarelui și să se tăvălească apoi prin iarba înrourată, să stea la colțul uliței în puterea întunericului, numai în cămașă, cu nimic pe dedesubt, așezată când pe un pietroi, când pe altul; i se bagă la brâu, la țâțe și în păr, pe pântece și sub pernă, crenguțe de bozie și de vâsc, smocuri de leuștean și busuioc, lăstari de rușinătoare, vinerică și năpraznic; este udată „cu apa vie neîncepută și neoglindită de stele, în care au risipit flori și semințe de tămâiță, osul iepurelui, fetică și centauree” (p.23). O întreagă farmacie naturistă, în care plantele, dincolo de valențele lor terapeutice, sunt îmbogățite cu semnificații magice și poetice, într-o frază care seamănă cu incantațiile străvechi și emoționează prin plasticitate, se alătură unor acțiuni care amintesc de naștere, de moarte și de lipsa de bariere, în plan supranatural, dintre regnuri și specii: „au pus-o să arunce, pe înserat, goală, tăciuni aprinși în marginea pădurii de la Câsâca, să vină lupoaicele tinere, nefătate, să-i mănânce, și astfel, să prindă și ea prăsilă, ca și ele” (p.23).
Narațiunea are limpezimea și parfumul străvechi al basmului, dar este întretăiată adeseori de fragmente de comedie bufă (cei nouă copii ai lui Mitu sunt apucați brusc de dureri de burtă, ceea ce determină un adevărat vacarm și adunarea întregii colectivități în jurul lor), în care mișcările dezarticulate, gesturile năstrușnice, hiperbolizarea detaliilor se îmbină într-un spectacol ce condimentează atmosfera halucinantă de univers paralel, unde totul este posibil, unde totul scapă logicii umane, intrând într-un suprarealism care permite o altă logică, alte posibilități combinatorii și o permanentă răsturnare a perspectivei. Timpul se dilată, are propria lui inteligență și coerență interioară, expansiunea lui într-un plan anterior este urmată fie de fragmentare, fie de tărăgănare, mai ales în scena de-a dreptul antologică în care, pe corul de țipete al copiilor bolnavi, colectivitatea își accelerează gesturile, intră în mișcare browniană, în timp ce autorul creează un alt timp, calm și așezat, al descrierii. Impresia este de triplu strat temporal, ceea ce duce la sentimentul neliniștitor al cititorului de palimpsest: sub ceea ce citește este întotdeauna altceva scris, așteptând să fie descoperit / citit.
Ovidiu Dunăreanu construiește un spațiu poetic în care moartea este văzută ca un zbor printre păsări ce amintesc de lebedele lui Andersen (v. Uluirea), iar dragostea are magia pe care doar Voiculescu, în Lostrița, a mai înveșmântat-o în aburi de mit, de viață și de moarte. Adolescentul îndrăgostit de-o himeră și prins fără speranță în mlaștina perfidă și necruțătoare își așteaptă miracolul și chiar are parte de el, numai că, în momentul când acesta se produce, personajul este incapabil să-l mai conștientizeze, astfel că apare martorul, cel care va înregistra și va transmite colectivității întreaga poveste, fiindcă: „În fond, dacă oamenii stăteau bine să se gândească, ce descopereau? Că traiul lor nu însemna decât o hăgiuială, un du-te-vino neostenit prin tot felul de astfel de istorii.[...] Și mai înțelegeau, sătenii nostri, că aceste istorii puse una lângă alta formau o nesfârșită și miraculoasă poveste, aceea a satului și a vieții lor. Și nu se știa cine le vârâse în cap că orice poveste poartă cu sine sâmburele veșniciei. De unde și apucătura lor de a trăi fiecare zi cu sentimentul că sunt nemuritori” (p.116). Sătenii au într-adevăr deprinderea de a păstra și de a transmite „poveștile” comunității, majoritatea îmbinând fantasticul și realul. Descrierea unor banale fapte cotidiene (lupta cu ploile, cu seceta, cu furtunile, cu viscolul, cu frigul și cu arșița, cu dușmanii ascunși în văzduh, în pământ, în întuneric și în ape, lucrările agricole ori pescuitul) este întotdeauna urmată de apariția elementului supranatural (peștoaice năzdrăvane cu cercel de aur în ureche, care determină scene de hipnoză colectivă și căderea în somn toropitor și inexplicabil, șerpi care iau chip de om, lunatece care dansează prin locuri tainice, prin ostroave și printre dune, aruncând samânța rodului, vaporul care „iese la amiază, jos, la renie și trece pe dinaintea satului și fluieră de te-asurzește și nu-l zăreste nimeni” – p. 48 și care amintește, prin semnificație și prin apelul la senzorial-olfactiv, de Trenul de noapte: „O mireasmă de flori de sălcioară îi umplu nările, cotropind ca o răcoare secretă totul în jur. Ochii păcloși căutară în sus capătul funiei ce trebuia să-i fie lăsată să se agațe... Și-atunci i se potopi peste față ploaia cu picături albe, fierbinți, cât buricele degetelor” – p.59). Aceste întâmplări și povești, la păstrarea și transmiterea cărora participă toți membrii colectivității, amintesc de Hanu-Ancuței mai ales prin plăcerea, bucuria și ritualul euharistic al împărtășirii cuvântului. Există o adevărată obsesie a comunicării, aceeași narațiune este spusă / ascultată de zeci de ori, și de fiecare dată, povestitorul ocazional reușește să-și surprindă auditoriul cu o contribuție personală, pentru că nu nevoia de verosimil motivează epicul, ci nevoia de supranatural, de magic și mitologic, singura în măsură să funcționeze ca liant și să asigure coeziunea și empatia ascultător / povestitor.
Și, poate mai importantă decât magia povestirilor transmise în ceasurile de tihnă îngăduite de ciclicitatea muncilor, de anotimpuri ori de evenimentele năpraznice din sat (priveghiul vreunui tânăr, dușmănia apelor revărsate ale Dunării ori viscolele prelungite care au mereu nevoie de jertfe omenești) este magia locului în care se desfășoară aceste povestiri. Nu mai este vorba de spații închise, construite de mâna omului, ci de vastul peisaj al malurilor Dunării, ostroavele, dunele, reniile, dealurile domoale, mâlul rece și gălbui al mlaștinii, pădurea de sălcii „fumegoase și amenințătoare” creând adeseori sentimentul de „singurătate și timp care se scurge picătură cu picătură în moarte”, și îndreptățind căutarea poveștii ca panaceu, mai ales în perioadele de „muțenie a luminii”, când peste ape, în văzduh și în mintea oamenilor se strecoară, insidioasă, teama de timp mort, încremenit într-o uitare colectivă amorfă. În aceste condiții, lupta pentru păstrarea memoriei vii a faptelor și a locurilor seamănă uluitor cu paginile lui Gabriel Garcia Márquez (Un veac de singurătate), numai că se desfășoară prin repetarea la nesfârșit a mesajului oral și nu prin scriere / citire motivată de sentimentul disperat al pierderii legăturii sacre dintre semnificat și semnificant.
Apare așadar mai mult decât îndreptățită punerea acestui spațiu al memoriei sub semn orfic: „Dusă la gurile și mângâiată de mâinile lor, puzderia de instrumente a răsuflat prelung, alungând vâlva și instaurând în toți cei ce se aflau pe mal o pace sfântă. Melodia curgea limpede și domoală ca Dunărea în zilele ei calme și însorite, adia mlădioasă și-i răcorea asemenea unui vânticel de primăvară trecut prin migdalii înfloriți, le clipocea în urechi și li se strecura drept în piept, iar ceva absolut, o împăcare ciudată cu sine și un nu-știu-ce nelămurit îi umplea pe dinăuntru” (p.72).