G. A. Cum a ajuns ajuns un fiu de țăran crescut pe ulițele colbuite ale Săceniului (jud. Teleorman) să debuteze în 1958 la rubrica « Dintre sute de catarge » găzduită de revista „Luceafarul ?

A. G. Într-adevăr, debutul meu publicistic s-a produs în acel an, în luna noiembrie, cred, cu o poezie intitulată „Soroc”, în revista „Luceafărul”, care și ea apăruse în vara aceluiași an, adică la 15 iulie ca organ al Uniunii Scriitorilor din R.S.R., descinzând din „Tânărul scriitor”. La început revista era bilunară, ca, apoi (1965) să devină săptămânală. Directorul revistei era Mihai Beniuc, iar redactori șefi și adjuncți Dan Deșliu, Mihu Dragomir (care m-a și debutat, după ce mă invitase la redacție și purtasem o discuție în biroul său) și Dumitru Corbea. Revista avea două rubrici care se ocupau exclusiv de începători: „Dintre sute de catarge” și „Steaua fără nume”. Debutul meu s-a produs la prima rubrică, („Dintre sute de catarge”) ca mai apoi să fiu lansat și la „Steaua fără nume” cu un grupaj de cinci poezii care, într-un anume fel, îți dădea statutul de scriitor consacrat. Cronica literară era întreținută – între alții – și de Aurel Martin, cel care, ca lector universitar ne preda un curs special despre „Romanul românesc interbelic”; în plin amfiteatru, solemn, nu știu dacă și puțin ironic, ne-a spus într-o zi:"Dragi studenți, vă rog să luați aminte că începând din această săptămână de mijloc de noiembrie, 1958, literatura română s-a mai îmbogățit cu încă un nume: Anghel Gâdea, colegul dumneavoastră!"

G. A. Debutați, editorial, la 49 de ani după momentul "Luceafărul". De ce un debut întârziat, aproape ratat?

A. G. Debutulul meu editorial are o poveste care nu încape într-un roman. Există culpe și cauze. Mă voi opri asupra lor cu maximum de sinceritate. Prima culpă îmi revine mie, care a fost în fapt o expresie a onestității mele. Concret: În 1970 am depus la editura "Eminescu" din București primul meu volum de versuri intitulat "Curcubeul magic", care i-a fost repartizat spre lectură poetului Nicolae Oancea, redactor atunci la secția de poezie la această editură. Între timp l-am cunoscut pe Marin Preda, director al editurii "Cartea Românească". După amânări de aproape de doi ani am fost, în sfârșit, invitat la editura "Eminescu", unde N. Oancea mi-a comunicat impresiile lui despre carte, sugerându-mi câteve retușuri și modificări. Întors acasă am făcut corecturile cerute, după care, peste circa o lună de zile, m-am dus din nou la București să depun manuscrisul în noua sa versiune. Am trecut, mai întâi, pe la editura "Cartea Românească" să-l văd pe Marin Preda de care începusem să mă apropii și căruia îi spusesem că am un volum la Editura Eminescu și care m-a întrebat în ce stadiu se află cartea. I-am spus. "Domnu' Gâdea, a mai zis el, nu ai cumva la dumneata un exemplar al cărții?". "Da, domnu', Preda!". "Dă-mi-l, te rog, să-l răsfoiesc și eu!". I-am întins exemplarul pe care îl aveam în geantă și Marin Preda a început să citească. Poeziile erau tipărite pe o singură pagină. Număram încordat cum întorcea filele: 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, ... "Probabil că nu-i place", mi-am zis, dacă nu se mai oprește din lectură. "Domnu' Gâdea, a continuat marele prozator, eu nu mă pricep la poezie, dar ce am citit îmi place. Depune manuscrisul aici și te voi ajuta să-l tipărești, ca să nu mai fii amânat cu anii, cum spui că ți se întâmplă la "Editura Eminescu". Eram uluit și nu-mi venea să cred. L-a chemat imediat pe Mihai Gafița, care mă cunoștea și i-a înmânat manuscrisul, adăugând și câteva aprecieri măgulitoare. "Gata Marine, a zis profesorul, vesel, "Teleormanu-i fruncea". Greșeala mea a fost (și această greșeală avea să dezlănțuie toată odiseea debutului meu) că nu mi-am mai dus încă un exemplar la Editura Eminescu, la N. Oancea care îmi citise deja manuscrisul și mă aștepta. Poetul, contrariat, se tot interesa de mine (încă nu aveam telefon pe atunci), dar nu mi-a mai dat de urmă. Eram de-acum ferm convins că, având promisiunea fermă a celui mai mare prozator din vremea aceea, volumul meu va ieși, fără alte amânări cât mai curând de sub tipar. Nu a fost așa! Ba, Dimpotrivă! Mihai Gafița era un "bricist" (bărbier, cum i-a zis un fost profesor de-al meu de faimă națională). Ani de zile am fost amânat, mi s-a promis, mi s-a garantat ferm ("Gata, domnu Gâdea, s-a aranjat! era formula care mi-o servea cu seninătate, de fiecare dată.) Când am început să lucrăm pe manuscris, în mai multe rânduri M. Gafița a insistat să-mi schimb numele și să-mi semnez cartea cu un pseudonim. N-am acceptat. Întâlnindu-l întâmplător pe colegul meu, poetul Petre Ghelmez, și acesta mi-a sugerat, fără să-mi spună de ce, schimbarea numelui de pe carte. Nici până astăzi nu am putut să dezleg acest mister. Menajera Suzănicăi Gâdea a cărei ascensiune începuse deja? O deraja circulația în presă a unui al doilea nume care deja era cunoscut? Nu pot să dau un răspuns. Poate colegul meu Petre Ghelmez, dacă își mai amintește. În sfârșit, în februarie 1977, volumul era pregătit să plece la tipar. Fatalitate! vorba lui I. L. Caragiale. S-a produs cutremurul din 4 martie în care redactorul cărții mele, Mihai Gafița, a murit, dimpreună cu alți scriitori și soțiile lor, sub ruinele blocului Intercontinental.Sub aceleași ruine a murit și marele actor Toma Caragiu. În locul lui Mihai Gafița a fost adus Cornel Popescu, un fanfaron și un duplicitar care se lăuda cu prieteniile lui în Securitate. Acesta lucrase până atunci la editura "Minerva", editură cu cei mai specializați și mai pregătiți redactori din țară și, fiindcă nu făcea față acolo (mi-a mărturisit chiar directorul editurii de atunci, criticul Aurel Martin) i l-a pasat, după un chef prelungit, la Capșa, lui Marin Preda, care rămăsese cu acest post descoperit prin decesul lui M. Gafița. Noul meu redactor mi-a retezat-o scurt:"Domnu Gâdea, du-te cu cartea la Gafița să ți-o publice el!". Cineva de pe aici a făcut să ajungă la urechile lui Marin Preda zvonul că eu aș fi informator al Securității și că de aceea îl tot vezitez pe la editură. Așadar alte și alte ticăloșii. Cert este că și Marin Preda a început să o scalde: "Domnu’ Gâdea, dacă nu murea Gafița, omul meu de încredere și care îți pregătise deja cartea, era altfel, dar acum, cu debutanții, lucrurile s-au înăsprit, se cere concurs, ce să facem? Încearcă și dumneata la altă editură, eventual în provincie!" Am rămas perplex! Omul și romancierul pe care aproape că începusem să-l divinizez îmi arăta o altă față, comună și vulgară, ca atâtea altele de care eram siderat, în sfârșit, o față pe care n-am s-o mai descriu aici din respect pentru memoria lui, dar și pentru prietenia pe care, un timp, mi-a arătat-o, ca om și ca profesor. De unde până atunci îl vizitam ori de câte ori mergeam la București și nu din interes ci din sinceră prețuire (psihologic, trebuie să recunosc că atenția pe care mi-o acorda îmi susținea moralul de scriitor), am încercat să-i trec pragul până cu o lună înainte de a muri (16 mai, 1980). "N-ai mai trecut pe aici cam de mult, domnu Gâdea? Nu cumva ești supărat pe mine?" m-a întrebat scriitorul în timp ce-mi scria câteva cuvinte pe cartea lui de mare succes "Cel mai iubit dintre pământeni". Dealtfel, această ultimă întâlnire am evocat-o cu alt prilej într-un fragment memorial publicat în revista "Literatorul". Încercarea de a publica, tot la eceeași editură, în 1982, o carte de proză scurtă, deci după moartea lui Marin Preda, s-a soldat tot cu un eșec. Probabil că aceeași oameni din umbră care stăteau mereu pe urmările mele au avut grijă ca nu cumva să ies și eu în lume cu o carte. Simțind că sunt urmărit în toate editurile bucureștene am depus un manuscris chiar sub pseudonim; degeaba! tot am fost deconspirat. Deși aveam de acum un Premiu al Uniunii Scriitorilor din România (obținut la primul festival - Concurs "Marin Preda", 1982), deși aveam un referat extern elogios făcut de un critic literar și profesor universitar (Nicolae Ciobanu), ca să nu mai vorbesc de alte referate și apostile culese de-a lungul anilor de la cenzorii presei regimului, volumul mi-a fost pus totuși în brațe, de către Georgeta Dimisianu pe care, chiar eu, naiv incurabil, mi-o alesesem, refuzat fiind de către Florin Mugur, ca lectoră a cărții în editură. Cu riscul de a plictisi simt nevoia să detaliez nu cu intenția de a mă victimiza ci pentru a dezvălui mizeriile din editurile comuniste, încadrate cu niște funcționari corupți și lipsiți de scrupule. Pentru debut la volumele de proză se cerea, obligatoriu, referat extern, adică o garanție de la un critic prestigios acreditat de editură; dacă referatul îți era defavorabil, adică nu-ți confirma talentul, editura îți respingea și ea manuscrisul. Cornel Popescu mi-a pus în față o listă cu mai multe nume: Eugen Simion, Mircea Iorgulescu, Nicolae Ciobanu, și altele, pe care acum nu le mai rețin". Îl vreau pe Eugen Simion, i-am spus". "Da, a zis C. Popescu, dar să știi că ăsta e foarte ocupat și te amână sine die; n-are timp să citească, are obligații de catedră, inspecții speciale, paremi-se și doctorate...". "Atunci pe Mircea Iorgulescu, am întors-o eu". "Anghele, nu te sfătuiesc! Omul ăsta este foarte exigent, foarte capricios, ciufut, și s-ar putea să ai necazuri. E posibil, mai știi, chiar să-ți facă un referat defavorabil, să-ți respingă cartea". "Asta și vreau, i-am replicat. Un critic ferm, obiectiv, care să-mi spună cu profesionalism dacă am sau nu talent. Să se termine o dată cu amânările! Da, sau nu!". "Bine, băiete! Uite, am scris pe dosar: referent extern Mircea Iorgulescu". După numai o lună, cam prin martie cred,1983, mă sună la telefon Nicolae Lupu, căruia îi cam pica mucul prin toate editurile bucureștene și le știa pe toate (De unde, până unde? mă întreb și acum ). "Anghele, ia o sticlă de vin din cel mai bun și vin-o la mine să-ți dau o veste mare. Am trecut pe la "Cartea Românească" și Cornel Popescu mi-a arătat referatul la volumul tău de proză "Toamna unui învățător". Te felicit, bătrâne! Ai un referat excelent. Vei debuta, fratele meu, acum nici o piedică nu-ți mai stă în cale. Hai să sărbătorim evenimentul, merită”! Am trecut apoi și eu pe la editură, arzând de curiozitate ca să-mi văd referatul care fusese făcut nu de Mircea Iorgulescu, cum cerusem eu, ci de Nicolae Ciobanu. "Anghele, ești mare! Îți apare cartea, mi-a spus Cornel Popescu îmbrățișându-mă. Ai un referat excelent, ai talent, mă! Acum rămâne să-ți alegi tu un lector din editură și cu asta, basta". "Te prefer pe dumneata, i-am spus. Pe cine altcineva”?! " Eu nu pot, s-a scuzat el. Cumulez două funcții: sunt director interimar după moartea lui Marin Preda, dar și redactor șef, după cum știi. Nu mai am realmente timp să mai și citesc, să fiu lector de carte. (Mințea, cu nerușinare. Mai multe cărți au apărut în anul acela avându-l pe el ca lector de carte.) Alege și tu pe oricare dintre redactorii noștri; acum treaba e simplă, ai referat extern foarte bun, totul va merge de la sine". Evident că l-am crezut. Am apelat la Florin Mugur pe care îl cunoșteam încă din studenție, când frecventaserăm același cenaclu condus de Aurel Martin. M-a refuzat și el, tot din lipsă de timp. Aș mai adăuga că argumentul lui mi s-a părut stupid. "Domnul Gâdea, îmi faceți o onoare preferându-mă pe mine, dar să știți că nu vă pot citi decât peste circa.... patru ani". "Cum ați zis?". "Da, da, peste patru ani! Am un maldăr de mape și dosare cu poezii și proze, nu am timp, nu pot să promit nimic". "Bine, domnu’ Mugur, am zis și eu în bășcălie. O să mă duc la Tolstoi ". "Cum? Care Tolstoi, ce vreți să spuneți"?! "Ãla de la Iasnaia Poliana, care a scris "Învierea": poate înviază și pentru mine și iese din groapă ca să mă citească...". "Sunteți ironic, și pe nedrept. Eu am fost sincer cu dumneavoastră". "Și eu sunt sincer, domnu Mugur "! Până la urmă m-am oprit la Georgeta Dimisianu, fostă colegă de facultate, mai mare cu un an. Au mai trecut încă vreo trei luni de așteptare și, la insistențele mele, am fost invitat la editură. Pe un ton glacial (i-am dus cadou un splendid buchet de garoafe roșii și un borcan de dulceață de cireșe amare, pregătit de nevastă-mea), distant, după ce a avut grijă (nu mai știu de ce) să-și deschidă ușa micului birou la perete, mi-a spus că nu a reușit să citească tot manuscrisul și că va trebui să revin a doua zi. "Borcanul cu dulceață puteți să-l luați , a mai adăugat ea". "Nu, doamnă, vă rog, a fost plăcerea mea și a soției și să știți că nu vă obligă la nimic" !"Bine, a mai adăugat dănsa. Îl voi consuma împreună cu colegii mei". Am mai rămas o noapte în București și a doua zi m-am prezentat la discuție."Referatul extern, mi-a spus, va fost făcut din complezență, e pe deasupra valorii cărții dumneavoastră". "Dar nu-l cunosc nici măcar personal, doamnă, pe Nicolae Ciobanu, nu l-am văzut în viața mea, cum ar fi putut să fie complezent cu mine și de ce"? "Lăsați, domnu Gâdea, că mai știm și noi niște lucruri". " Nu înțeleg, ce vreți să spuneți"? "Eu nu pot să dau drumu la tipar cărții dumneavoastră. Vă rog să vă luați manuscrisul și, eventual, să vă adresați altui redactor. Chiar dacă semnați dumneavoastră ca autor pe coperta cărții, să știți că semnez și eu la sfârșit, într-o casetă. Eu am redactat toate cărțile lui Augustin Buzura apărute la "Cartea Românească", am și eu exigențele mele, ca și editura, dealtfel". Iar am rămas perplex. Cornel Popescu deși era în editură când sosisem eu, în câteva minute se făcuse deja nevăzut. Am plecat jurând că nu voi mai pune piciorul în instituția aceea. Cât despre..."exigențele editurii "Cartea Românească" ar fi trebuit să mă pufnească râsul sau să-i trag o înjurătură. Chiar atunci era în fierbere și se pregătea apariția unui roman scris de cumnatul lui Nicolae Ceaușescu, Marin Bărbulescu, roman care avea să fie prins chiar în planul editorial în anul fatidic pentru tot clanul scorniceștean, 1989. Misterul refuzului brutal și categoric aveam să-l aflu foarte repede, adică peste vreo două luni, de la un redactor al revistei "România Literară", Vasile Băran, care îmi publicase povestirea "Cântec de război", una din prozele pentru care luasem Premiul Uniunii Scriitorilor la Festivalul -Concurs "Marin Preda". "Domnu Gâdea, m-a întrebat Vasile Băran, dumneata ai în lucru o carte de proză la editura "Cartea Românească", dată la lectură Georgetei Dimisianu"? "Da, domnu’ Băran"! "Omule, eu te prețuiesc sincer, ai talent, nu te-am văzut decât o singură dată în viața mea, acum e a doua oară; i-ați frate cartea de acolo, că te mănâncă Dimisienii. Ei sunt în conflict cu Nicolae Ciobanu, s-au certat și s-au reclamat până la Comitetul Central și pe la Cultură, la Suzana Gâdea; se mănâncă în certuri ca niște câini. Te consideră omul lui Eugen Barbu și al lui Nicolae Ciobanu, adică din gașca "Luceafărului". Sau, du-te și fă-i curte, giugiulește-o, ciocoiește-o, fă-te că-i cazi la picioare, fă ceva ca să o îmbunezi. Altminteri nu ai nici o șansă ca să-ți apară cartea."/ I-am urmat sfatul, deși jurasem că nu mai pun piciorul în instituția ocrotită de Marin Preda. Georgeta Dimisianu m-a primit, de data aceasta, surâzătoare, iradiind parcă de refuzul său anterior; m-a mângâiat pe obraz, fin, catifelat și dulce, ca o soră, ca o soție, ca apoi să-mi spună: "Păi nu v-am convins, Domnu Gâdea, că volumul dumneavoastră este sub exigențele mele și ale editurii? De ce mai insistați?" Urmând sfatul sincer, de altfel, al lui Vasile Băran, am mai călcat din nou într-o strachină, dar măcar mă lămurisem în ce viespar intrasem. Întâlnind-o la scurt timp, după acest penibil episod, pe Sânziana Pop, și povestindu-i totul, aceasta mi-a replicat:"Domnu Gâdea, dumneata nu ești nici bucureștean și nu mai ai , scuză-mă, nici douăzeci și cinci de an! Consolează-te dacă poți; dar îți spun, cu toată sinceritatea că talentul tău autentic nu are nevoie de concesiile unei femei ca Geta Dimisian, cu toate fumurile ei ridicole și arhicunoscute. Vezi-ți de treabă că, până la urmă tot vei învinge. Tu ești scriitor și vei rămâne scriitor cu și fără aprobarea ei. Ea? Până acum nu este și nici nu a fost decât o simplă funcționară într-o editură sau alta, curtată de bieții autori care ajung la mâna ei numai din interes. Dacă vom mai apuca și alte vremuri, multe vor ieși la iveală... "Toamna unui învățător" a apărut totuși după alți șapte ani de așteptare la editura "Eminescu", în urma unui concurs de debut pe care îl câștigasem, după alte și alte amânări, în 1986. Nici această editură nu și-a onorat angajamentul, publicându-mă într-un volum de debut colectiv, ("Preludii epice", cu o prefață de Ion Cristoiu) cu numai câteva proze, dar fără cea titulară "Toamna unui învățător". Mi-era lehamite dar și frică. Devenisem suspicios. Atâtea ghinioane îmi insuflaseră sentimentul că apariția primei mele cărți îmi va fi fatală. Doi oameni apropiați, pe care îi socoteam prieteni, au fost, sigur, în acest penibil și murdar eșec: Nicolae Lupu și Cornel Popescu. Ei au fost cei care au lucrat în spatele meu cu măiestrie securistică, deși nu le făcusem nici un rău, ba dimpotrivă! Argumente? Cu două luni înainte de a mi se respinge volumul la editura "Cartea Românească" (amănuntele le-am repetat mai înainte), Nicolae Lupu, după mai multe pahare băute împreună, plin parcă de indvidie, mi-a strigat:"Și totuși să știi că n-o să-ți apară cartea, chiar dacă ai referatul ăla grozav!" Desigur că am zâmbit, crezând că este turmentat, că spune o prostie ca orice om care bea un pahar în plus. Spusese totuși un adevăr! Crunt pentru mine. De unde totuși știa el acest verdict? Unde și de către cine se hotăra soarta cărților noastre? Poate că odată și odată vom afla, cu ajutorul lui Dumnezeu. Batjocura a fost însă nedrept de mare și cineva va trebui să plătească pentru ea măcar sus, în cer. După aceea? Au mai trecut câțiva ani, a venit Revoluția, s-a desființat cenzura și au început să-mi apară cărțile așa cum le scrisesem: "Mai jos cu o noapte"(Versuri, Ed. Litera, 1993), "Frigul dragostei"(Versuri, Ed. Litere, 1994), "Supunerea pe arbori"(Versuri, Ed. Cuvântul, 1995), "Posibilă glorie"(Versuri, Ed. Eminescu, 1999), « Câinele din vis” (Versuri, Ed. Eminescu, 2001), “Toamna unui învățător” (Proză scurtă, Grupul Editorial EMCO Internațional/Ed. Eminescu, 2003) și “Cenușa spulberată mereu”(Proză scurtă, Fundația Luceafărul, 2004). Am statut de scriitor profesionist fiind membru al Uniunii Scriitorilor din România.

G. A. Proverbiala dragoste pentru femei, care vă este atribuită încă din tinerețe, face să transpară erotismul și în scrierile d-voastră. Din tumultoasele trăiri interioare or exterioare există există cineva care va marcat tinerețea?

A. G. „Dragostea e o necesitate profesională pentru poet” a zis Octavian Goga, iar, peste decenii, în ultimul său volum de versuri (Sonetele) Vasile Voiculescu mărturisea: „iubirea-i singura vecie dată nouă”, ca să nu-l mai citez pe fericitul, dar și marele nefericit Mihai Eminescu în ochii căruia cred, nici o femeie nu va fi citit suferința neîmplinirii în iubire. Eu le-am iubit pe femei „cu ochi păgâni” dintotdeauna, și le mai iubesc și acum și trebuie să recunosc, dezarmat, că fără dragostea lor, fie de o clipă, de o oră sau de o noapte nu aș mai fi fost poet, ci poate doar numai un cântăreț de steme și alte simboluri aducătoare de bani și slujbe înalte. Tristețea mea, culpa care mă frământă și acum este că nu voi fi putut să le cânt toată dragostea, măcar atâta câtă ele mi-au dăruit, în inconștiența lor sfântă, de ființe care ne fac nemuritori în timp ce ele nu prea realizează ce ne-au dăruit murind. În ceea ce privește "fascinanta aventură în pădurea de lângă Roșiorii de Vede" cu o fată care îmi mai macină și acum visurile, ce să povestesc? Din multele, prea multele mele iubite, ea este cea de care îmi aduc aminte nu numai cu o plăcere de neexprimat în cuvinte, dar și cu tristețe și jenă, copleșitoare, întotdeauna. Ea mi-a fost mireasă fără văl, ea a venit la o cununie când apunea soarele la o margine de târg prăfuit, pe lângă o șină de cale ferată, cu o barieră în fața căreia se oprise un cal șchiop în trei picioare, de parcă nu mai trecea nici un tren...
În rochie neagră, ca de bal, cu cercei de aur și un colier alb, purtând pantofi cu tocul înalt, mi se părea, ca poet, că visez; până să apară mireasa sufletului meu", fără preot și stare civilă, fără nume chiar, căci am iubit-o fără să ne spunem numele, eu nu știam cum o cheamă și nici ea nu m-a întrebat de nume... Acum aș vrea să nu mai fiu poet...
În locuința unei mătușe intrând, am văzut o tânără ca o vedetă, parcă lunecând de pe o peliculă de film, care stătea pe un fotoliu așteptând semnele din niște cărți de ghicit, cu popi și dame... Te poți îmbăta dintr-o sticlă cu vin, nu și din fulgerul unui trup de femeie, gândeam eu până atunci.I-am spus mătușei să-și strângă cartoanele ferfenițite și să se facă, rapid, cât mai rapid, nevăzută. Am rămas deci cu fata. Magnetismul meu, dimpreună cu diluviul verbal, stupid, nu cred că au convins-o pe deplin... Mi-a arătat, împungând cu degetul spre geam, puiul de bivol din curtea mătușii, adică motocicleta mea neagră, rusească, Yjevsky...
« - Ar fi stupid să ne întindem aici pe boarfele astea roase de molii, mucegăite, mi-a șoptit ea, acoperindu-mi obrajii cu sărutări. Hai să mergem oriunde cu motocicleta aceea din curte, dacă e a ta, scoate-mă din camera aceasta, vreau să zbor din toate mizeriile... »
Întâlnirea ne-am dat-o după amiază, pe la apus, la marginea de Est a orașului, la barieră. M-am dus acolo ca un mire, la cununie. Am coborât lângă motocicletă și am început să privesc în preajmă. Nimic. Doamne, mi-am zis, parcă străluminat de un gând, cât de prost am putut să fiu,cât de naiv ca să scap din brațe o asemenea frumusețe de fată, adică să cred că va veni aici, acum, la lăsatul serii, în pustietatea aceasta de margine de oraș, la o barieră, doamne, doamne! Contrariat de propria-mi nerozie, am trecut bariera, pe jos, să văd, să privesc de-a lungul șinei dacă nu cumva se va ivi pe partea cealaltă a terasamentului, adică pe marginea dinspre pădure. "Aș voi să mi se pară, aș voi să mi se pară", bolboroseam eu un celebru vers din Tudor Arghezi. Da, fata, ființa, femeia venea, nu mă mințise. Poeții în astfel de situații o cam iau razna: "Că la nunta mea"..., "Brazi și păltinași", etc.,etc., "A căzut o stea"... Zâmbindu-mi familiar fata s-a urcat în scaunul din spate și am pornit pe drumul cu hârtoape, plin de praf, paie și balegă uscată...
« - Lipește-te de mijlocul meu, i-am șoptit, ia-mă în brațe și înclină-te cu mine deodată, în orice parte, fie stânga, fie dreapta, altminteri s-ar putea să derapăm pe drumul acesta mizerabil... »
Ceea ce s-a întâmplat apoi în pădure nu mai ține de genul epic... Era vară, era cald, chiar foarte cald... Am așezat motocicleta pe cric, apoi am așternut balonzaidul meu alb și am invitat-o pe fată să stea. Sub acoperământul întunericului femeile, în general, își abandonează total simțul pudorii; așa că ființa de lângă mine și-a adunat de pe urechi cerceii, apoi colierul de la gât, le-a pus în gentuță și, nefiresc de cuminte a început să-și tragă rochia ei neagră care s-a înțepenit sub bărbie din cauza fermuarului, pe care nu și-l descheiase.
“- Ajută-mă, te rog, i-am auzit vocea parcă puțin sufocată...”
Cum nu prea mă pricepeam la lenjerie feminină, i-am cerut sfatul.
“- Vezi fermoarul din spate, de la ceafă, trege-l în jos, dar încet să nu mi-l rupi... »
Rochia ei neagră, de bal, s-a mototolit în mâinile mele și , brusc, s-a dezvăluit lumina din ultimul meu volum de versuri, "Posibilă glorie": "Aceasta era femeia care credeam că-i a mea/ Care se autoaprindea și tot lumina.../ Femeia din iarbă, femeia mea/ Care lumina, și tot lumina și se-ntuneca..." În rest, cum a zis un alt poet tot din Teleorman: "Că doară n-oi fi candriu/ Nici o vorbă să nu țiu"...
Spre miezul nopții, sub bezna de sub copaci, prin tufele din fața noastră, parcă veneau spre noi țigări aprinse. Fata s-a speriat și a început să tremure lipindu-se și mai tare de mine.
« - E cineva acolo, mi-a șoptit, uite, vine spre noi, ce ne facem? »
M-am ridicat calm și m-am dus la "buzunarul" motocicletei mele, de unde mi-am luat o... "armă albă", adică o șurubelniță... "Dacă, totuși, va trebui să mă apăr, hai, să nu fiu cu mâinile goale", mi-am zis... Minunea din poezia pe care aveam să o scriu, să o traduc poetic peste treizeci de ani mai târziu, s-a amplificat și mai mult: femeia goală, la numai câțiva pași de mine și de motocicletă devenise realmente fosforescentă, iar țigările, vai, nu erau țigări ci niște banali licurici...
Despărțirea de ea, de această misterioasă elă, de vise și speranțe, nu vreau să mai povestesc pentru a nu intra în penibila-mi vulgaritate în care m-am implicat, de fapt am fost implicat chiar a doua zi... Ne-am despărțit fără să ne luăm la revedere, iar pe fată nu am mai văzut-o niciodată de atunci... De aceea stau câteodată și mă întreb: a existat oare cu adevărat? Da, a existat și există în poezia mea!

G. A. Dacă ar fi să riscați o genealogie în cadrul poeziei în ce linie v-ați înscrie?

A. G. Ca începător m-a marcat profund G. Bacovia pe care în timpul studenției l-am învățat pe de rost din volumul apărut la Ed. Fundațiilor Regale „Regele Carol II”, colecția „Scriitori români contemporani”. A urmat apoi Tudor Arghezi sub imperiul căruia mi-am și făcut debutul publicistic. M-a salvat, la timp, de mâlul proletcultist A.E. Baconski, dar și Serghei Esenin, Jac Prevert și Arthur Lunkvist. De ani buni însă, poetul meu de căpătâi a devenit Lucian Blaga. Cât mă va fi influențat fiecare, rămâne să-mi spună cititorii mei și criticii literari. Ceea ce mă bucură e faptul că poezia mea e citită și apreciată foarte mult de către elevi și studenți. Ca debutant am fost încurajat de către Miron Radu Paraschivescu, Aurel Martin, Ion Rotaru. Cărțile mele de versuri au fost comentate de către același Aurel Martin, Lucian Cișu, Geo Vasile, Mircea Bărsilă, Nicolae Prelipceanu, Alex. Ștefănescu, Ion Cristoiu ș.a. Pe mulți dintre ei nici măcar nu i-am cunoscut personal. Toată critica prozei și poeziei mele, fără excepție, a fost pozitivă și, uneori, chiar elogioasă. Mă amuză și acum răspunsul pe care mi l-a dat M.R. Paraschivescu la solicitarea mea imperioasă de a-mi spune „pe șleau” dacă am talent. Autorul „Cânticelor țigănești” mi-a răspuns: „Pe șleau: ai talent”. Până acum nu m-a „desființat” nimeni, cu excepția lui Florea Burtan care a scris în ziarul „Teleormanul”, prin 1991, pare-mi-se, că…”sunt poet în ziua de 30 februarie și prozator pe întâi aprilie”. Fenomenul devine interesant chiar în timp ce Alex. Ștefănescu și Nicolae Prelipceanu îmi prezintă ultima carte de versuri în cuvinte măgulitoare, un profesor de limba română care se încurcă în gramatică, neștiind să facă nici măcar acordul, mă desființează în gazeta „Drum”, direcționată de Florin Săvoiu.

G. A. De ce unul din volumele scoase la Ed. „Eminescu” ,„Posibilă glorie”, are un is de narcisism?

A. G. Eu am depus cartea în editură cu un alt titlu: „Jungla cu genii”. Redactora cărții, prozatoarea Mariana Ionescu, mi-a sugerat să-l schimb, motivând că numele meu cât și în titlul propus de mine apare, în total de patru ori, litera G. Prin lectură se creează un sunet nu prea poetic. Am acceptat propunerea și acum o găsesc chiar inspirată. În sumarul volumului exista și o poezie cu acest titlu, nu numai autoironic, dar și…”vitriolant”, cum a scris, recent, cunoscutul critic literar Alex. Ștefănescu în reviste „Flacăra”

G. A. Vă tot lăudați pe la șuete sau la emisiunile de radio unde sunteți invitați cu prietenia lui Marin Preda, aducând postmortem relatări despre marele prozator ce nu sunt crezute mai deloc. În ce împrejurări l-ați cunoscut pe scriitorul siliștean?

A. G.Câțiva dintre consătenii scriitorului, unii chiar colegi de clasă în Școala Primară din Siliștea Gumești, s-au stabilit în Roșiorii de Vede, mai ales după colectivizare. Între aceștia și Milică Roșu, cel mai apropiat prieten de joacă, coleg de clasă și de bancă, statornic colaborator până la sfârșitul misterios al "Vieții ca o pradă". Unul dintre mulții eroi ale prozelor sale se numește chiar Roșu, iar partea biografiei eroului central din romanul "Delirul"(Ștefan) referitoare la războiul din Rusia, este în fapt odiseea prietenului său care luptase acolo, dar și în Vest. Marin Preda îl invita lângă lada cu bere și declanșa apoi magnetofonul, căci Milică Roșu avea un dar ieșit din comun când își povestea aventurile de pe front. Întâmplarea a făcut ca două dintre fiicele lui Milică Roșu să-mi devină eleve și astfel m-am împrietenit și eu cu el și prin el cu marele scriitor. Interesant și poate incredibil este faptul că Marin Preda a ținut să mă cunoască, eu considerându-l ceea ce era, adică un mare scriitor care nu m-ar fi băgat în seamă, căci, deși nu aveam încă o carte tipărită, document esențial pentru statutul de scriitor în regimul comunist, publicasem poezii în cele mai prestigioase reviste literare din țară. Îi povestisem, între altele, lui Milică Roșu o întâmplare de la mine din sat cu un zidar pe care îl văzusem citind "Moromeții' și care, în ignoranța lui pretindea că și el ar putea scrie "chestii d-alea" cu țărani care nu se spală pe mâini când se ridică de la masă și-și freacă palmele una de alta ca să le cadă mămăliga lipită de degete. "Scrie-mi, domnule, măcar o pagină, în care să spui orice, îl somasem eu pe zidar, să văd cum îl concurezi pe Marin Preda." Zidarul, desigur,că n-a reușit să scrie nici un rând până la urmă și și-a cerut scuze pentru negheobia care i-a ieșit din gură. Această întâmplare, povestită la rându-i de către Milică Roșu scriitorului, l-a făcut curios pe acesta, care a insistat mai apoi să mă cunoască. I-am dat telefon la biroul său de la editura "Cartea Românească", unde m-am dus cu volumul "Moromeții", ediția princeps, ilustrată de J. Perahim, pe care mi-a dat și primul autograf:"Domnului profesor Anghel Gâdea cu urările de fericire și de succes ale lui Marin Preda -, București, februarie, 1971". Cum era Marin Preda? Nu l-am cunoscut în intimitate, nu am ciocnit nici măcar un pahar de băutură cu el. Odată a scos din frigiderul pe care îl avea în birou o cutie cu bere. Era prima oară în viața mea când vedeam banala licoare ambalată în cutie. Scriitorul a desfăcut-o și a gustat oarecum jenat întinzându-mi-o și mie cu scuza că nu are un pahar la îndemână: "Bea și dumneata să vezi cum este! Un fel de pișat de iapă, he, he, he!"/ L-am refuzat politicos și Monșerul n-a mai insistat. Ca om era de o simplitate deconcertantă. Nu se angaja în discuții firoscoase, ferindu-se, parcă, să pară a fi intelectual. "Cât mai costă dublul de porumb, domnu Gâdea?" sau:"A plouat? Cum e porumbul? Cum mai sunt șoselele, tot cu gropi? Dumneata te cerți cu nevasta? De ce?" Începea să se confeseze ca unui prieten adevărat. Voia să știe dacă necazurile lui mai au asemănare cu ale altora, fiindcă omul, cred, se simțea, în intimitatea lui, foarte singur. Un țăran nu-și prea dă drumul la gură decât tot în fața unui țăran. Simțeam că îi place compania mea. Eram țăran ca și el și simțea lucrul acesta, mai ales când cei mai școliți decât el (cazul lui Mihai Gafița, uneori) îl încolțeau cu întrebări mai delicate. Într-o primăvară, nu mai știu anul, profesorul Gafița intră foarte radios în biroul lui și exclamă: "Ce frumos e afară, Marine! Mi-am adus brusc aminte, când veneam spre editură de versurile lui Goga: "Departe-aș vrea să fim/În alte zări senine/În dimineața de Florii/Să mă cunun cu tine". Ce zici? Și totuși, poetul, fiu de popă, comite aici o mică eroare. Ai sesizat-o, Marine?"/"Să-ți răspundă domnu Gâdea, că e profesor ca și tine, dar și poet cum nu ești tu!"/. Am intervenit oarecum jenat:"Nu se fac cununii religioase în cele două posturi mari, domnule profesor. Goga nu avea cum să uite lucrul acesta, dar și-a permis și el o licență poetică, așa cum a făcut și Eminescu în atâtea rânduri. Prea e frumoasă imaginea ca să fie stricată de o dată din calendar."/ Marin Preda a izbucnit într-un hohot de râs: "Uite, vezi că am pe ce să mă bazez?" Era prietenos și atent cu cei apropiați lui. De câte ori se ducea acasă la Siliștea Gumești ca să-și vadă mama, nu uita să oprească în fața porții fostului său învățător Ion Georgescu și să-l invite la o cafea sau la o bere. Odată, Marin Preda s-a dus la bar să comande două cafele. Acolo un individ s-a proțăpit în fața lui întrebându-l bădărănește:"Băi frate, ia uită-te nițel la mine: bă, tu nu ești Marin Preda? Ce te-ai micit, mă, așa?! Scriitorul i-a întors spatele brusc și când s-a întors la masă și l-a întrebat și el furios pe învățător: "Dar cine e bestia asta, domnule”? Se interesa și de situația școlară a fetelor prietenului său: "Să ai grijă, domnu’ Gâdea, și de fetele lui Milică, să le ajuți și pe ele." O întâmplare, oarecum hazlie, s-a petrecut într-o zi când, vizitându-l tot la editură, am fost pus într-o situație mai delicată. Mi-am anunțat prin secretara sa prezența și dorința de a mă primi. După ce l-a consultat, politicoasa funcționară mi-a spus să intru că sunt așteptat. Tocmai în clipa aceea mi-a tăiat calea, umplând cadrul ușii, Eugen Jebeleanu. M-am retras, timid, și m-am așezat într-un fotoliu larg, încăpător, din care nu prea mă mai vedeam. Aproape imediat a apărut și Marin Preda căutând cu privirea prin ochelarii lui cu lentile groase, oarecum contrariat: "Măi, domnu’ Gâdea, unde ești, mă, nu mai intri"? "Aici, domnu’ Preda, am sărit eu, dar lăsați, rezolvați problemele cu domnul Jebeleanu, eu mai aștept, nu mă grăbesc, am tren tocmai după amiază". Scriitorul s-a apropiat de mine, și cu aerul cel mai firesc din lume, mi-a șoptit: "Dă-l în p...zda mă-sii, că nu are treabă cu mine; a venit pentru altceva, pentru niște bani. Hai, vino să stăm de vorbă!" Într-adevăr, când am pătruns în biroul scriitorului, l-am văzut pe autorul "Surâsului Hiroșimei" la o altă masă făcând niște calcule cu o funcționară pe niște hârtii. Acesta era Marin Preda... Omul care își "recrea" atât prietenii cât și dușmanii trimițându-i în, cum ar zice Ioan D. Sârbu..."mizda păsii".

G. A. Articolul "Aprilie, 1980", publicat în revista "Literatorul" va adus unele necazuri. Pe cine ați deranjat?

A. G. Revista "Literatorul", fondată în anul 1880 de către Alexandru Macedonski avea să reapară, după Revoluție, adică în anul 1991, avându-l ca redactor șef pe Marin Sorescu, iar în "Comitetul director pe Valeriu Cristea, Fănuș Neagu, Eugen Simion și Marin Sorescu. Numărul 32(49) din 31 iulie, 1992 îi va fi dedicat în întregime lui Marin Preda, cu ocazia împlinirii a 70 de ani de la naștere. Alături de nume ilustre ale literaturii noastre contemporane semnam și eu un mic articol în care relatam ultima mea întâlnire cu marele prozator care se arătase indignat că mi se refuzase o recenzie de către un redactor de la ziarul "Teleormanul". Nu dădeam numele acelui redactor, dar discuția relatată de mine nu era o invenție, ci avusese loc în redacția ziarului amintit, interlocutor fiindu-mi Gh. Filip. Marin Preda, în cunoscutu-i stil, le-a tras o înjurătură de mamă, pe care eu o reproduceam întocmai în evocarea mea:"Sunt niște tâmpiți, domnule! Dă-i în p...da mă-sii!" "Deranjații?" În primul rând Gh. Filip, care se știa cu ..."musca pe căciulă", acum celebru romancier în spațiul dintre Zimnicea și Găuriciu, autor de opuri "muscamor", care zac cu anii prin toate chioșcurile din județ, dar și țuțărul său, poetul municipal Florea Burtan. M-au mânjit cu toate zoaiele din călimările lor otrăvite, fără să-mi dea dreptul la replică. M-am resemnat așezându-mă alături de alte victime ale imundei foi: Regele Mihai I de România, Corneliu Coposu, Ion Rațiu, Radu Câmpeanu, Doina Cornea și mulți, mulți alții. Eu, "prozator în ziua de 30 februarie și poet numai pe întâi aprilie", adică un "neica nimeni", eram o victimă de rutină pentru niște grafomani care n-au trecut cu "gloria" lor de podul de pe Vedea.

G. A. Mulți dintre confrații dumneavoastră vă acuză de o anumită dujmănie, deși îi erați naș, față de scriitorul și artistul plastic Nicolae Lupu, fostul soț al interpretei Floarea Calotă. Care a fost momentul și motivul ruperii de scriitorul Nicolae Lupu?

A. G. Ruperile "au fost mai multe, dar, din fericire, nu definitive. Poeții, se știe, sunt firi iritabile și certurile dintre ei sunt aproape de neevitat. Cu Nicolae Lupu nu știu dacă te-ai fi putut "rupe" sau certa definitiv, fiindcă era, fundamental, o fire blândă și nu se bloca în ranchiună. De fiecare dată când se întâmpla să ne mai "pișcăm" cum zicea el, nu avea tăria să țină mult timp la supărare; îi trecea repede, era primul care rupea tăcerea, își cerea scuze dacă se simțea vinovat și apoi te îmbrățișa ca pe un frate, iar gestul lui nu era al unui ipocrit, chiar dacă se întâmpla să recidiveze. Fiind mai în vârstă decât el (i-am fost și naș, l-am cununat cu Floarea Calotă) desigur că deveneam mai tolerant, mai conciliant. Primul conflict public, deschis,de presă, s-a produs în primăvara anului 1990, după Revoluție. Motivul acelui mic conflict a fost părintele Sorin Grecu, actualmente stabilit în Anglia. Omul acesta a luat pe cont propriu o inițiativă demnă de admirat făcând greva foamei mai multe zile în șir în fața statuii lui Lenin, amplasată, după cum se știe în fosta Piață a Scânteii și cerând ca părintele bolșevismului să fie dat jos de pe soclu. Temerarul act al preotului roșiorean a fost încununat de succes, urgentând demolarea Tătucului cu barbișon, dar și a "boierului roșu", vândut rușilor, Dr. Petru Groza. Nicolae Lupu l-a atacat destul de brutal pe Sorin Grecu în paginile gazetei criptocomuniste "Teleormanul liber", la care, imediat după Revoluție fusese angajat ca redactor. N-ar fi fost exclus faptul că atacul să se fi produs și sub "influența" sau la sugestia unor "amici" din redacție care dezlănțuiseră o campanie furibundă împotriva tuturor acelora care nu agreau F.S.N.-ul și pe Ion Iliescu.

G. A. Care este opinia Dv. despre literatura de sertar? Există sau nu?

A. G. Desigur că există, chiar dacă nu atât de multă la cât ne-am fi așteptat, dar cine să o publice? Cărțile lui I.D. Sârbu, Nicolae Steinhardt, Ion Neghițescu, Nicolae Balotă și multe, multe altele sunt un exemplu grăitor. Chiar cel care își dă acest interviu are mai multe volume de proză scrise până la Revoluție, dar cine se angajează să le publice? O carte de proză de circa 200 de pagini, trasă în 500 de exemplare costă peste cincizeci de milioane. Cine se va încumeta să investească acești bani? E clar că cenzura economică începe să devină mai teribilă decât cea ideologică. Să sperăm, totuși, că nu se va agrava și că se vor găsi bani și pentru cărțile noastre.

G. A. Considerați că există o criză a romanului românesc?

A. G. Există o criză a literaturii, în genere, nu numai a romanului, cauzată de mijloacele mass-media, mai ales de televiziune și, mai recent, de internet. Câți se mai pot desprinde de ecranul televizorului ca să citească romanele lui Breban, fie ele și adevărate capodopere? Lenea, se știe, este în firea omului și, din păcate, pe cea intelectuală îndeosebi, emisiunile tv. o stimulează cu mult succes. Fenomenul îi preocupă pe toți oamenii de litere, dar ce se poate face? Poți să-l amendezi pe un cetățean că nu și-a curățat trotuarul de zăpadă, dar nu și pentru că nu a citit și ultimul roman al curtărui mare scriitor.

G. A. Cum percepeți postmodernismul? Sunt optzeciștii o forță care încă ține capul de afiș în confruntarea cu douămiiști ?

A. G. Părerea mea este că (deși nu sunt specialist în domeniul acestei grupări apărute după decesul proletcultismului (1960), valoric nu se deosebește prea mult. Anumite interese de grup i-a făcut, pe poeți mai ales, să se așeze în câte un emblematic deceniu, în speranța că vor fi mai cu moț, mai ales scriitorii generației '80, care au reușit să se individualizeze oarecum în cadrul acestui fenomen. Mircea Cărtărescu a consacrat un op acestei teme în care se configurează o reușită imagine a postmodernismului. Optzeciștii, cu foarte puține inovații, făceau operă de elitism, subiectul fiind și astăzi de actualitate. Cât privește valorile adevărate, în literatură, ele nu prea țin cont de timp, mai ales când acesta este fărâmițat în decenii. Unii poeți, cei trecuți de cincizeci de ani au fost "șaizeciști" la debut (cazul meu, bunăoară) și, dacă și-au schimbat stilul au devenit "nouăzeciști", după ultima lor carte de poeme. Ce va rămâne până la urmă? Evident, valoarea! Pe mine chiar mă plictisesc discuțiile acestea și nici nu prea le-am luat în seamă, ba chiar le-am șfichiuit într-o poezie:"Nu mă optzeciui, Doamne!" zic eu undeva.

G. A. V-ați « cramponat » într-o emisiune de tv de forța revistei "Trepte". Era chiar atât de importantă o revistă de liceu, în care am găsit chiar o poezie dedicată partidului cu semnătura dumneavoastră ?

A. G. Un reper serios și de ținut minte în spațiul cultural teleormănean, o publicație făcută cu profesionalism, care și astăzi când am încercat să scot a doua serie (n-am reușit să editez decât două numere) mai deranjează pe veleitari. Revista "Trepte" a apărut, în prima serie, în anii 1968(Nr.1, septembrie-decembrie) și în 1971(nr. 8 ianuarie-mai), editată de fostul Liceu teoretic nr.2 din Roșiorii de Vede care își avea sediul în clădirea în care actualmente funcționează Școala cu clasele I-VIII, nr.1.
Revista și-a propus și a rămas consecventă ideii de a fi scrisă numai de către elevi, fapt aproape unic în anii aceia. De aici i s-a tras, până la urmă, și conflictul cu zeloșii slujbași ai regimului comunist, deghizați în inspectori, activiști și ..."ziariști", și apoi suspendarea. Talentul precoce și îndrăzneala ieșite din comun, dar și ambiția de a face din revista "Trepte" o publicație elevată, care să se diferențieze de ternele și aplatizantele publicații patronate de partidul unic, au început să irite și să deranjeze pe cerberii cu "propaganda" de la "Comitetul Județean Teleorman al P.C.R.". Primul "obuz" care s-a tras în această frumoasă citadelă de vise, de poezie și speranță spre o altă lume, numită "Trepte", a venit din paginile "organului" de presă "Teleormanul". Pe nu mai puțin de cinci coloane de ziar, viitorul prozator municipal Gheorghe Filip, trage vehement alarma că revista elevilor liceului din Roșiorii de Vede..."face greșeala de a se subordona esteticului"(s.n.), apoi că tânărul prozator, pe atunci, Titi George Câmpeanu își permite într-o tabletă să afirme, vai-, că are "principii proprii de viață"(sic!), că "Trepte" nu este visul liceului, ci a unui "grup" și că numărul incriminat (2, anul III, 1971) "s-ar fi cuvenit să conțină referiri și la apropiatul eveniment (s.n.) din viața țării noastre adică aniversarea a cincizeci de ani de le înființarea "gloriosului P.C.R." În finalul articolului său, înverșunatul activist punea ferm piciorul în prag:"N-ar fi rău dacă Inspectoratul Școlar județean ar manifesta o exigență sporită față de ele (de revistele școlare, s.n.) renunțând la blândețea (s.n.) de până acum". Și, evident, "exigența sporită" n-a întârziat să se declanșeze cu o aspră măsură: revista a fost practic interzisă de data aceasta și cu... "aportul prețios" al coruptului și semidoctului inspector general, de tristă faimă, Fernand Chirea, doctor în nu mai știu care stiințe, dregătorul învățământului teleormănean în acele vremuri (1971). Paguba enormă și incalculabilă în timp se observă abia acum. În județul Teleorman, cu notabile tradiții în literatură, practic, nu prea mai avem tineri scriitori de perspectivă. În Editura "Teleormanul", condusă de fostul activist cu statut de ..."ziarist", Gheorghe FILIP, debutează scriitori a căror vârstă se cuprinde între 60 și 80 de ani, intelectuali stimabili, dar fără nici o activitate literară sau publicistică anterioară care să le susțină valoarea și prestigiul literar, ca să nu mai vorbim că pe la tot felul de concursuri sunt premiate debutante cu stare civilă de ... bunicuțe. Orgoliile meschine ale invidiosului culturnic i-au adus "succesele" scontate: e autor de volume... muscamor, adică prozator (să ni se ierte vorbirea ritmată, involuntară), celebru între Zimnicea și Găuriciu, cronicărit și sorcovit în paginile propriului ziar ("Teleormanul") de menestreli autori și ei de ... "capodopere", săltate în slăvi, ni se spune, de niște critici de pe la ... Toate iluziile și eșecurile penibile s-au transformat pentru ei în... "victorii". Provincialism total și de prost gust.
Din paginile revistei "Trepte" s-au născut, în afară de modești publiciști trei scriitori autentici: Ady Ujică, acum un nume care circulă curent în presa franceză (este stabilit de mulți ani la Paris), Titi George Câmpeanu (stabilit și el, între timp, în străinătate, la Londra) și Florea Miu, poet, editor și publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din România.
Că unii în care am investit mari speranțe și pe care i-am sprijinit cu toată dragostea nu ne-au confirmat așteptările și s-au pierdut pe drum, abandonând scrisul sau, mulțumindu-se doar cu gloria acordată de publicații și edituri obscure, ne-au devenit dușmanii cei mai înrăiți, e treaba lor. În pustiul de atunci eu trec revista "Trepte" în activitatea mea ca un mare succes.
Nu mă jenez să recunosc faptul că m-au "mobilizat" și că, deși mai vârstnic și mai "școlit", am învățat multe lucruri de la ucenicii mei. Dezamăgirea ar fi că nu prea "și-au întrecut maestrul" și că nu evită nici o ocazie să-l denigreze și chiar să-i dea lecții. Pe acești fii risipitori care își arogă alte paternități, îi iert. Regret sincer că talentul lor nu s-a chircit de tot, încât nu-i mai recunosc, fie și când menestrelii opurilor lor îi saltă în slăvi cu spume la gură.


Scurtă prezentare biobibliografică (Dicționerul scriitorilor și publiciștilor teleormăneni, Stan. V. Cristea) : A colaborat cu versuri, proză, articole, cronici literare și eseuri la : Luceafărul, România literară, Contemporanul, SLAST, Literatorul, Familia, Tribuna, Ramuri, Argeș, Tomis, Calende, Columna, Placebo, Meandre, Sud, Teleormanul, Teleormanul liber, Tribuna Teleormanului, Curierul de Teleorman, Drum, Dreptatea, România liberă, « 22 », Cuvântul de ambe sexe, Phoenix, Analele Sighet, Almanah Origini 2000.
Este prezent în aantologia de versuri « Paisprezece Poeți din Sud » (Alexandria, 2001) și în antologia »Scriitori teleormăneni în viață » (Alexandria, 1999). De asemenea , este prezent cu lucrarea « O răscoală țărănească în județul Teleorman » în vol. Analele Sighet 9 » (2001).