După un debut întârziat, care a făcut vâlvă în mediile literare la începuturile anilor '90 - “Fotografie după un original pierdut”, editura “Litera”, București - Echim Vancea a trecut la fapte mari, recuperându-și timpul pierdut, astfel că, după șapte ani, care n-au fost de secetă, a recidivat, cu volumul “Doctor fără arginți”, editura “Dacia”, Cluj-Napoca, 1997, urmat de “Abatere de la dialog”, apărut la editura păstorită de el, la Sighetu Marmației, în anul 1998, an în care a fost primit în breasla scriitoricească din România. Au urmat alte volume: “Mâța pe spini”, editura “Limes” Cluj-Napoca 2001, “Cititorul de drept comun”, editura “Timpul” din Iași 2002, “Ningă-l-ai” editat la editura “Limes” Cluj-Napoca 2004, “eu, celălalt” editura Fundației Orient-Occident, București 2005, “Defăimarea liniști” 2006, și “Domeniul public” 2007, ambele apărute la prestigioasa editură “Limes”, din orașul de pe Someș (Cluj-Napoca), păstorită de poetul Mircea Petean și alte volume apărute, care au confirmat, prin valoarea lor, că primirea lui Echim Vancea în Uniunea Scriitorilor nu a fost o întâmplare.
Antologia supusă analizei,“Șarpele, când îl doare capul”, editura “Axa” Botoșani 2007 - un titlu de carte cu o mare încărcătură simbolică, și cu toate că vrășmășia pusă la facerea lumii de Creator între femeie și șarpe: “acesta îți va zdrobi capul și tu îi vei zdrobi călcâiul” (Geneza 3, 15) blestemul și imaginea negativă asupra șarpelui, consfințite în Biblie, sunt recunoscute de-a lungul vremurilor, de omenire. Versurile lui Echim Vancea sunt o rostogolire a cotidianului, întreținute prin redresarea utopicului, filtrate printr-o certă sensibilitate.
Întreaga antologie stă sub semnul arhaicității - stilistic vorbind, unele versuri ale prozopoemelor lui Echim Vancea se susțin derulându-se ca un tăvălug: “jocul a fost oprit violent / de o mână rănită / ce noapte inaccesibilă / și ce sărut rece pe brațul unei seri inevitabile” (Nimic noaptea) - prin duritatea limbajului avangardist poetul transmite, cu o ironie aparte, neliniștile de un dramatism (însoțit de starea autorului), pe care reușește să-l transmită cititorului. Zbuciumurile sufletești descătușate “în octombrie iarba are parfum / de fecioară pe când din pământuri apa se retrage / discret stârnind dureroase aduceri-aminte. / ochi obosiți de atâta privit și fără / a ne mai da lumină se hrănesc cu // plăcerea de-ați aminti numele morții / și de a putea nimici prietenul cu mâinile murdare de sânge / o simți cum urcă din apă în stânci / și decorul așezat în umbră / trăiește în imaginația durerii” (Eu, celălalt)
Cititorul avizat poate remarca faptul că “proba singurătății” pune în valoare puritatea graiului: “amu o mai trece și noaptea asta. // că s-o fo lăsat iubită și că pământul o să rodească din greu” (Te bucură și te lasă iubită) și stilul inconfudabil a poetului. Întregul volum antologic este “un blestem fără umbră / ademeniți de îndoiala luminii / stăpânesc iarăși iarba și zorii / în nănești / buletinul de știri / cade greu în tăcerea hotarelor” (Braconaj), o expresie a trecerii timpului, “până va obosi cerul.” Și, cu toate acestea, poetul caută modul de a-și duce traiul “un pas înainte. / unul / și încă unul” - pentru a se bucura de plăcerile lumești “înainte de a se răspândi pe întreg Pământul” tot felul de nelegiuiri. (În spatele lemnului de cruce).
Pentru poetul Echim Vancea, “octombrie” a devenit “obișnuință” și, cu toate acestea, reprezintă capacitatea stăpânirii de sine, obsesiile: “m-au judecat pentru o altă femeie” (Oseară cu o doamnă), tot pentru poet “octombrie adăpostește dorul și lacrima drumului”(Noaptea adesea lasă afară umbra după-amiezii) și tot “într-o zi de octombrie târându-se sub ceasornice / părăsite de zăpezi în inima nopții pentru o noapte / de dragoste cu măcelarul trandafirilor” (Așa cum lumina), “naufragiază după-amiaza unei zile de octombrie” ca apoi “Vântul de octombrie spulberă steagurile roșii /înghenunchind moartea pe unde nimeni nu vine / să numere rugăciunile // octombrie se manifestă oarecum episodic / de o vreme este acoperit de zăpadă și ploaie / deși nimeni / nu s-a supărat vreodată / pe el // în octombrie iarba are parfum de fecioară ” (Eu celălalt) convins că “în primele noroaie de octombrie visul învinge” (Frica de poem) “întind brațele înspre rătăcita / dimensiune a nopții de octombrie...” (Noapte de octombrie).
Echim Vancea creionează imagini simbolice, știe să se folosească de puterea de convingere asupra cititorului, patriarhul poeziei maramureșene trage un semnal de alarmă: “nimeni nu își mai poate permite o liniște în care să rătăcească printre morminte mai mult decât zorii / acesta îi prețul sărbătorii / e dansul împotriva căruia nu se poate face nimic.”(O noapte dată uitării).
Originalitatea îl impune pe Echim Vancea, atât prin tehnica scriiturii versurilor, cât și prin diversitatea tematicii, încadrându-l, perfect, în canoanele postmodernismului.