Cel de-al doilea volum din ciclul "Poeme de amurg", prefațat de data aceasta de scriitoarea Mariana Zavati-Gardner, este, aidoma celui dintâi, dedicat fiicei Rahel, ca semn al „iubirii paterne și al sacrificiului nesfârșit”. Unul ilustrat din plin de furtunile existente în suflet, de avalanșa versurilor așternute pe hârtie acum, la ceas târziu, când „Ziua nu mai e împărțită în ore / Ci-n pastile dulci și amare”.
Urcând pentru a câta oară în „trenul deziluziilor vieții”, autorul întreprinde o nouă călătorie „fără timp și granițe” și, învăluit în „faldurile sonore /Ale odei sclavilor, Marsiliezei și a Internaționalei”, plutește peste „fluvii de gânduri și simțiri”, bântuit de aceleași „îndoieli și speranțe”, de aceiași „lume de iluzii și vise”, care-l fac să constate, iar și iar, că multe din vise nu s-au împlinit și că, deși a pășit pe „căi drepte și liniștite”, nu a lăsat în urmă decât „munții abrupți ai anilor”.
Structurată în cinci secvențe – Aștept ziua de mâine, Azi muzele au tăcut, Nostalgie, Anotimpuri și Floricele în grădină -, noua carte de versuri a medicului din Haifa (Tipografia Columna, Bacău, 2007) continuă jurnalul liric apărut în 2005, în regie proprie, păstrând aceeași directețe în exprimare și aceeași nostalgie devoratoare după locurile copilăriei, după casa din Leca și oamenii simpli pe care i-a cunoscut și cărora le dedică veșnica sa dragoste.
Rămas și azi, la vârsta senectuții, „copilul străzii natale”, poartă oriunde cu el amintirile „păstrate intact în minte”, de la cele legate de „învățătorul Chirvăsuță de la numărul 5” la cele ce-i includ pe moș Ghiță ori „eleva de dincolo de trotuar”, căreia i-a mărturisit pentru prima oară dragostea.
Tot căutând „Poezia sufletului și Povestea omului” e, rând pe rând, obosit și împovărat de gânduri, „despuiat și singur”, sătul de războaie, mânios pe ce se întâmplă în jur, calm, trist, cu ochii umezi, optimist, dornic să o ia de la capăt, înflăcărat, statuie vie a ceea ce a fost și „tot ce-a rămas din anii grei și mulți / Din tot ce-am visat și nu s-a împlinit”.
În pofida a ceea ce s-a întâmplat și se întâmplă, renaște în fiecare zi, se simte mai tânăr ca ieri și vrea să se întoarcă la unelte, pentru a potoli „mânia, ura și cearta” și a aduce iar „viață și belșug”, mai ales după ce atentatele de la 11 septembrie 2001 au zguduit lumea. Caută, tocmai de aceea, surâsul dimineții prevestitor de căldură și liniște, de speranță și lumină, capabil să alunge tristețea ce, nu de puține ori, „se-ntinde ca valul sălbatic / Peste malul nesfârșit / La apropierea neocolitei ultime barieră”. Iar dacă soarele „continuă să răsară în fiecare dimineață”, e și pentru că are în centrul atenției „Calmul, Speranța și Creația”, care, individual sau toate la un loc, îl fac să aștepte răbdător „depănarea filelor de calendar”.
Deviza lui e, de altfel, cât se poate de clară: „Gândești, răsufli, citești. / Dorești mult să vezi lumină, / Să simți că nu ești singur / Și că nimic nu se termină”, motiv pentru care și imperativul orelor nu mai e atât de acut, chiar dacă filele din calendar se schimbă mult mai repede, iar „capătul maratonului” se apropie cu pași foarte grăbiți.
Când mintea e „încă limpede și ochi-s vioi”, când inima „bate iute” și „ordonat”, nu mai ia în seamă că „alergarea a devenit înceată” și „mersul e greoi”, că „dorul și tristețea” îi mai dau târcoale, convins fiind că „Ziua de MÂINE sigur va veni”, readucându-i liniștea și odihna.
Însoțit de desenele nepoatei Keren Ziv-Bashan și de câteva opinii critice aferente primei părți a ciclului (Dan Lăzărescu, Luiza Kohn, Carol Isac, Iosef Eugen Campus, Gina Sebastian-Alcalay), volumul Aștept ziua de mâine propune, pe final, și un fel de testament, care vorbește de la sine despre universul imaginat de adeptul poeziei și cuvântului clar: Nu vă las palate și vile, / Nici ogoare fără hotare. / Nu sunt bijuterii în sertare / Nici brățări sau inele. // Acolo-n raft multă hârtie / Proză, versuri, înțelepciune, omenie, / Caiete și cărți păstrate / Despre oameni și suferinți tratate. // Luați-vă nesfârșita mea dragoste de Om, / Mergeți în stradă, îmbrățișați-o peste tot, / Dați-o în dreapta, în stânga tuturor: / Iubiți-vă! Nu vă urâți! (Moșteniri).