poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-03-23 | | Numindu-și noul volum „Bioglife” (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2007), Luminița Suse propune, de fapt, o privire în timp, o adâncire în straturile primare ale ființei, acolo unde mitul și realitatea se aglutinează. Poemul devine „glifă”, urmă a trecerii, mărturie și semn al trăirii, dar și dovadă a trădării: „lama timpului / își taie programatic / drum prin deșertul din palme // eu îmi scriu versurile din mers / pe linia vieții. // pentru fiecare treizeci de pași / caligrafiați cu argint / pe nisip // un pas transcrie în piatră / glifele trecerii mele / poem apocrif” („Semne de trecere”). Apelul la diacronie influențează restrictiv autonomia eului liric, astfel că, în general, instanța enunțătoare este cea care construiește discursul, obiectul poeziei fiind cumva plasat tot în exterior, în ciuda mărcilor de subiectivitate „de o viață urc munte / să ajung la rana amurgului / unde timpul își coagulează / semnele de trecere în ziua de dincolo // aproape că am ajuns / dar cine îmi înghite pământul de sub tălpi / ce tălpi dansează albastru pe frunte / oh, fruntea mea sprijină / din stele coborând / alt munte” („Petroglifă”). Asumarea culpabilității ontice și obsesia sisifică nu au manifestări dramatice, din cauza statutului impersonal al instanței enunțătoare, ca și datorită tendinței coparticipative. Poeticitatea Luminiței Suse implică legitimarea generaționistă, situarea într-un „noi” care-l exclude de fapt pe „eu”: „nu trebuie să coborâm în pământ / ca să înrădăcinăm / focul // ori să construim biserici / de lemn pe fiecare planetă / din univers // nici să scormonim cerul cu sabia / minții până la placenta stelei / din care ne naștem / să lăsăm timpul să deșire crini / din trupurile noastre înscrise / în pentagrame / răni despicate în cinci canioane / așteptând izvorul / de apă și sare // așa o să îmbătrânim, imperfecți / în altarul oaselor / până ne vom înălța / deodată cu stelele noastre / sângerând cosmogonie / în cădere” („Zidiți în pentagrame”). Eul liric este văzut ca o relație dintre materia biologică, funcții, cogniție, imaginație, vis, și lumea exterioară percepută în diacronie, limbajul poetic reflectând această relație și încercând să coaguleze un model poetic personal: „pe portativ de noapte / doisprezece greieri idealiști / au visat colectiv / muzică // pe creanga de aur / cinci maimuțe revoluționare / au visat individual / omul // un singur om / visând lumină în somn / far pentru muzica de apoi / stea / din inimă / infinitate nenumărabilă de stele / visează în cădere / sămânță // la rădăcină de vis / douăsprezece cuvinte fluieră / din cinci muguri de os / eu” („Eu”). Statutul imperfect al eului liric este conștientizat prin plaje autoreferențiale mascate de subiectivismul colectiv al aceluiași „noi” de care poeta noastră din diaspora se agață cu exasperare și teamă: „să eliminăm genitivul din gramatică / nimeni nu aparține nimănui / nimeni nu deține nimic / deși cât trăim ne deposedăm reciproc // nimic substanțial nu se poate restaura / în viața de dincolo // expresiile sunt infidele și impresiile expiră / inima pompează vin pentru suflet / și rugină pentru corp” „Versuri antigenitive”). Există în discurs o pudoare aproape desuetă a exprimării directe, mascată, de cele mai multe ori, prin alteritate: „în muzeul / străbătut de priviri anonime / printre metafore expuse public / doi vizitatori se războiesc / în rime / ochiul tău albind critic / și poezia / dezrădăcinată din mine” („Poezia”). Constrânsă să vorbească despre un obiect exterior (rareori, în poemele din volum, se obține formula eu = obiect și subiect al discursului), poezia se alimentează dintr-o substanță metafizică ce o împiedică să-și păstreze legătura cu actantul ei. Jocul antonimic „a nu avea / a nu deține” – „a avea” delimitează maniheist spațiul poetic: ”împământenirea”, stabilitatea, reveria consolatoare într-un spațiu securizant, vârsta asumată, măsurabilă, ușor de verificat prin pattern-ul tradițional se opun încercării de transcendere: „nu am timp de împământenit / hainele nu prind rădăcini / gândul levitează // nu dețin nimic de însămânțat / inelele nu se descompun / monezile sunt insolubile // am numai timp de înstelat / îngrop cinci colțuri în albastru / am încercat, se poate” („Aeriană”). Refuzând să comunice ceea ce se întâmplă în miezul fierbinte al ființei sale, Luminița Suse scrie „la rece”, apelând la poeticitatea modernistă de tip cerebral, și rareori lasă să-i scape câte un „martor” al tensiunii lăuntrice: „nu pot fi ruptă din context”, spune ea la un moment dat, ambiguizând apoi termenul folosit și care, decodificat, ar da o idee despre ceea ce se întâmplă în spatele cuvintelor / ușilor închise. Lupta cu sine, impulsul de a scrie necenzurat și proiecția coercitivă a receptării / decriptării ulterioare determină revenirea, de fiecare dată, la comoda instanță enunțătoare: „spre sfârșitul verii / lupta de a scrie pe coala albastră / devine atât de disperată încât / frunzele aprinse abandonează arborii / transferând cronica anului (încrustată neglijent pe pielea lor) / în inelul exterior al bazei de date din coajă” („Istoriografie”). Un „Triptic cu fructe” transformă discursul poetic într-o natură moartă, descriptivismul pictural circumscriindu-se în abstract și impersonal: „obrazul drept”, „obrazul stâng” și „obrazul niciodată” nu mai aparțin unei ființe reale, ci unui concept supus personificării: „cireașă dependentă de lumină / pătrunde levogir prin ochi / radiografie necordială / vede măști purtate peste inimă / sângerează când e lovită de nuia / în sâmburele ei germinează iertări / ce își caută perechea cerebrală” („obrazul stâng”). În poemele Luminiței Suse, refuzul organicității, autocenzura pulsiunilor, cerebralizarea excesivă devin modalități poetice de ilustrare a dezumanizării, a pericolului ca, în locul omului, să se instaleze curând hologramele, realitățile virtuale, androizii care pot imita la perfecție comportamentul și înfățișarea oamenilor reali; în aceste condiții, cuvântul / discursul / contextul poetic devin „obrazul niciodată”: „se poartă pe frunte / are suprafața poliedrală, lunecoasă / iartă într-o manieră cristalizată / de consecințe nu îi pasă / data viitoare nu există pentru el / iar mulțimea celor iertați / este o livadă de cireșe și gutui / condamnate la cădere pe drept” („obrazul niciodată”). Și totuși, eul liric își poate revendica, imprevizibil, autonomia: „nu mi-e frică de întuneric / mă tem doar / că nu îmi voi mai vedea copiii // când hemoragia nopții / îmi va amuți ochii amândoi / departe de țipetele inimii lor // și nu le voi mai citi gândurile / exprimate într-o limbă adoptivă / necunoscută mie // printre orbi / devenind fără voie / umbră mamă pentru lumini orfane” („Orbind”). |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate