poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ stejarul
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2008-01-10 | |
Iulius Iancu, după cum însuși mărturisește, nu are “diplomă de poet”, dar scrie în versuri, rememorând anii copilăriei și întâmplările care i-au urmat, cu nostalgia celui ce și-a părăsit locurile natale și cu tristețea că noua patrie nu i-a oferit decât în parte liniștea visată.
Dedicat fiicei sale, Rahel Ziv, acest prim volum al ciclului „Poeme de amurg” (Haifa, 2005) dă seamă de luptele sale cu “Atotputernicia de Sus și cu Puternicii de pe Planeta noastră, sub toate formele, intențiile și din toate vremurile”, oscilând între entuziasm și decepție, între bucurie și tristețe, între dragoste și ură, între disperarea și resemnarea că timpul, odată scurs, nu se va mai întoarce niciodată. În pofida celor opt decenii și jumătate trăite cu intensitate, nu s-a “săturat încă de aer și lumină”, îi e “încă dor de viață și lume”, crede “încă în oameni și a lor vorbe”, speră “încă în armonie și-n dreptate”, motive suficiente pentru a-și dori să rămână perpetuu copil, să citească în continuare “basme cu Domnitori mari și deștepți” și să viseze, așteptând “încă îmbrățișări și căldură”. Până când acestea vor veni, medicul din Haifa iese în întâmpinarea celor dornici să-i fie aproape cu încă o carte, structurată în patru părți – Cântec de leagăn, Furiile Bistriței, Porumbelul alb a căzut rănit și Lăsați-mă să visez! –, și însoțită de câteva cuvinte lămuritoare semnate de publicistul I. Voledi, poetul Alexandru Lungu și de autorul însuși, care ne avertizează că poemele din cuprins reflectă toată „lumea mea afectivă: dragostea pentru om, iubirea mea față de familie, simpatia pentru străin, pentru asuprit și nedreptățit, pentru omul diferit”. Văzut de confratele său întru medicină și poezie stabilit la Bonn ca un „umanist utopic”, Iulius Iancu transformă acest jurnal liric ba într-un album de familie, ba în unul de front, în care principala confruntare este cea între forțele răului și ale celor ce luptă împotriva lui, încercând să șteargă cuvântul „război” din dicționar și să facă loc porumbelului alb. Întors pe „ruinele copilăriei”, închină ode celor mici și mamei Rahel, scrie cântece de leagăn și rugăciuni pentru „școală și lucru, / Pentru pâine și pace, / Pentru adevăr și dreptate”, dedică elegii lacrimei și „străzii fermecate” unde se afla casa în care s-a născut, tocmește – în memoria tatălui său croitor – balade acului de cusut ori își redactează liniar autobiografia, trimițând la reperele băcăuane, care i s-au înfipt adânc în memorie. Strada Leca devine, astfel, un fel de Mecca la care musai trebuie să revină, iar râul Bistrița, pe malul căruia a copilărit, un Iordan din care soarbe seve dătătoare de putere și de dorință de viață, capabile să-l propulseze și în viitor, unde e sigur că va continua să existe, întrucât „genele și cromozomii plăsmuiți” în el vor „stimula hărnicia și inteligența urmașilor”, prin mâna cărora va face să amuțească „pușca și tunul”, potolind „cu ei / Violența, ura și dușmănia”. Crezul său – „Nu puști, și nu gloanțe” – răzbate la tot pasul, iar atentatele, indiferent că sunt în autobuze sau în zgârie norii americani, îl oripilează într-atât încât ne îndeamnă să aruncăm toate bombele în ocean, negândindu-se și la catastrofa ce ar urma deflagrației acestora. În viziunea sa maniheistă e însă convins că încă nu e prea târziu ca oamenii să se înțeleagă și că până și Dumnezeu poate fi iertat că a îngăduit atâtea nesăbuințe: Iartă-mă, Doamne, / Că te-am crezut nedrept / Creând oameni fericiți și sărmani, / Înalți și scunzi, / Deștepți și umili. / Iartă-mă! // Iartă-mă, Doamne, / Că te-am crezut crud / Împingând popoarele-n războaie și sânge / Pe alții lăsându-i în pace și belșug, / Sătui de pâine și apă. // Iartă-mă! // Iartă-mă, Doamne, / Că te-am crezut nemilos / Aici împrăștiind secetă și foame, / Dincolo de zare, comori în pământ / Împărțind lumea-n flămânzi și sătui, / Iartă-mă! (Iertare). Jinduind după ziua de ieri, ne imploră să-l lăsăm să viseze, deoarece, în pofida filelor tot mai negre din calendar, utopia visului său ar putea deveni realitate mâine, ultimul trubadur, Trubadurul vremii, urmând să „unească popoarele într-o lume mai bună / Fără violență și sânge, / Fără ură și urgie”. La fel de îndepărtată ca și poezia ce, deocamdată, în înțelesul ei adânc, lipsește din aceste versificări melancolico-sentimentale, clipa memorabilă se lasă încă așteptată. Nu și al doilea volum al ciclului, despre care vom da, la rându-ne, seamă, într-un număr viitor. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate