În acest articol ne propunem să relatăm despre arta și cultura anului 1812, prin povești, care marchează nașterea unei lumi așa cum o cunoaștem astăzi. În 1812, marile revoluții au trecut, Napoleon a fost oprit la Moscova, iar Europa, e deja formată. O nouă lume se creează în urma explorărilor, comerțului și colonizării, și peste tot, pictori, scriitori, arhiteți și muzicieni își reflectă epoca, transformând concepțiile oamenilor. Suntem în zorii lumii moderne.

• În 1812, Napoleon Bonaparte stăpânește majoritatea Europei și intenționează să cucerească Rusia. Această epocă marchează și nașterea artistului modern: pasionat și excentric, ca Beethoven; înfuriat, ca Goya; dornic să găsească noi imagini, ca Turner și Hokusai. Artistul modern poate defini și valorile unei noi lumi, ca Francis Greenway, ori poate uni valorile antice cu cele contemporane, precum sculptorul Edenshaw.
Una din moștenirile lăsate Europei de către Napoleon este un nou tip de naținalism. În Germania, o colecție de povești va crea o nouă identitate unei zone care nu este încă o țară. În 1812, Jakob și Wilhelm Grimm publică „Kinder-und Haus-Marchen“, o colecție de povești pentru copii, de groază, ce devine în curând bestseller. Multe din poveștile familiare nouă provin din acest volum și din cele care i-au urmat. Aceste povești nu sunt deloc povești inofensive. Multe din ele sunt sumbre și violente. Se poate crede cu ușurință că sunt scrise pentru adulți. Acest lucru se desprinde din faptul că autorii lor se consideră „savanți sociali“, care colecționează amintiri din popor pentru neamul german, distrarea copiilor fiind doar un scop secundar. Frații Grimm doresc mai ales să creeze ceea ce va deveni într-o zi Gremania modernă.
În 1807, armata lui Napoleon a invadat deja principatul Kassel, unde trăiesc Jakob și Wilhelm. Kassel e unul din micile principate ce formează dezbinata federație germană. Ca mulți alții, frații Grimm visează o Germanie unită, democratică, eliberată de tirania lui Napoleon, voind să recreeze trecutul ei glorios, după imaginația lor. Colecționând miturile și basmele germane, speră să dezvăluie o cultură comună. „Nu căutăm doar mângâiere în trecut – notează ei –, speranța noastră e că astfel vom aduce și un viitor mai bun“. Poveștile fraților Grimm au devenit atât de cunoscute, încât par atemporale. Ei declară c-au auzit poveștile prin sate, de la țărani. În realitate, multe sunt spuse de către femei educate, din clasa mijlocie, care se distrează, astfel, reciproc. Una din sursele poveștilor e înțeleapta soție a unui croitor, Frau Katherina Viehmann. De la femei ca ea, frații Grimm aud pentru prima dată povești ca „Albă-ca-Zăpada“, „Scufița Roșie“ și „Frumoasa din pădurea adormită“. În 1812, când s-a publicat prima ediție a poveștilor, frații Grimm au declarat că ei transcriseseră, pur și simplu, ce au auzit: „Am încercat să redăm aceste povești cât mai aproape de original. Nu le-am transformat prin mijloace poetice și nu le-am adus adăugiri, întrucât conținutul poveștilor era îndeajuns de bogat“. Comparând însă notițele originale cu versiunea finală, s-a constatat modificările subtile. În edițiile următoare ale volumului, poveștile au fost modificate mai mult, pentru a corespunde gustului noii clase de mijloc, cea care preferă idealurile romantice transmise urmașilor săi, ignorând cruzimea versiunilor originale.
Jakob și Wilhelm Grimm au adoptat cu succes tradiția orală, transformând-o într-o adevărată senzație literară. În prezent, în Germania la care au visat ei, numai Biblia s-a vândut în mai multe exemplare.

• Frații Grimm au privit spre trecut, pentru a crea Germania viitorului. Dar în societatea feudală a Japoniei, un artist ciudat și aparte avea o altă viziune asupra țării sale. În 1812, Hokusai creează în genul lui preferat, „ukiyo-e“ sau „scene din lumea plutitoare“, un gen de gravură pe lemn foarte populară pe meleagurile nipone. Noțiunea budistă de plutire sugerează că lumea și plăcerile ei sunt trecătoare și schimbătoare. Hokusai, un excentric care trăiește deseori în sărăcie, este întruchiparea perfectă a acestei lumi. Întreaga viață el caută să ajungă la forma desăvârșită. Discipol al stilului japonez tradițional, el e receptiv și la influențe noi. Dar aceste influențe ajung greu în Japonia în timpul shogunatului, când țara e închisă față de lumea exterioară. Totuși, deși contactele cu cultura occidentală sunt interzise, el reușește să vadă gravuri europene aduse de contrabandiști. Aceasta îi permite lui Hokusai să se îndepărteze de temele japoneze tradiționale. El se concentrează asupra cotidianului și asupra oamenilor lumii moderne. În 1812, își dedică timpul ilustrării romanelor. Lucrează împreună cu Bakin, cel mai mare scriitor japonez al epocii. Cei doi au însă o colaborare furtunoasă. După ce se ceartă, Hokusai începe să creeze imagini de-sine-stătătoare, nu ilustrații pentru un anumit text. În toamna aceluiași an întâlnește artiști din provinciile din vest. Impresionați, aceștia îi spun să-și publice gravurile. În prefața primului volum al colecției Hokusai, artistul Hanshu notează: „A făcut circa 300 de schițe, reprezentând divinități nemuritoare, personaje budiste, savanți, femei, păsări, animale, iarbă, copaci, surprinzându-le spiritul“. „Totul e pictat ca și cum ar fi viu“, spune el. Întrebat cum se va numi cartea, Hokusai a răspuns: „manga“, adică „desenat spontan“. Toate cele 15 volume Manga sunt pline cu aceste creații spontane. Două decenii mai târziu, Hokusai creează cea mai apreciată operă a lui: „36 de vederi asupra muntelui Fuji“. E ușor de perceput din acestea influențele occidentale în tehnica lui neobișnuită, bazată pe perspective și umbre, iar personajele din gravuri, țărani și pescari, socotiți clasa inferioară în Japonia, depășesc intenția artistică.
Pe tot parcursul vieții sale, Hokusai rămâne întruchiparea artistului modern. Un excentric care își schimbă des numele și se mută de 93 de ori. El e autorul a peste 3000 de lucrări, incluzând gravuri, schițe, picturi și opere publice, printre care și templul Ganshon. La 74 de ani, el își spune „gokyo-rojin“, „bătrânul înnebunit după pictură“. Spre sfârșitul vieții deține un atelier în Obuse, unde continuă să lucreze, ca de obicei. Înainte de a muri, el spune: „Dacă mi se vor da încă zece ani sau char cinci, voi deveni cu siguranță un pictor bun“. Bătrînul înnebunit după pictură părăsește această lume la 89 de ani. Genul Manga, revizuit foarte mult, poate fi văzut azi în toată Japonia.

• Departe de Japonia, Imperiul Britanic pune piatra de temelie a viitorului într-un peisaj deșertic. Arhitectura unui englez joacă un rol fundamental în construirea unei țări. Pe 24 martie 1812, arhitectul Francis Howard Greenway pledează vinovat la acuzația de falsificare și e condamnat la moarte. Ulterior, sentința îi este comutată la 14 ani de închisoare. Greenway e deportat în colonia penală din Sydney, Australia. Condițiile de aici sunt precare, dar guvernatorul Lachlan MacQuarie vrea să transforme colonia penală în cămin. El e impresionat de noul deținut, pe care îl numește arhitectul coloniei. MacQuarie are o viziune liberală: prin muncă, deținuții își pot obține libertatea. În momentul sosirii lui Greenway, tocmai se construiește spitalul din Sydney și „spitalul romului“, fiindcă e făcut cu bani obținuți din vânzările de rom. Spitalul e construit de către deportați. Prima sarcină a lui Greenway e să monitorizeze progresul lucrărilor. El condamnă instabilitatea clădirii, defectele de construcție și chiar lipsa unui stil arhitectonic. Constructorii sunt nevoiți să facă revizuiri costisitoare și îndelungate. Greenway își atrage astfel primii dușmani. În curând încep lucrările la un turn cu far. E primul proiect al lui Greenway în calitate de arhitect-șef. Farul e terminat după patru ani și îi aduce lui Greenway eliberarea condiționată. Construcția va fi demolată ulterior și înlocuită cu o replică identică. MacQuarie îi cere apoi lui Greenway să proiecteze o altă clădire-simbol, reședința guvernatorului. Dar lucrările avansează încet și proiectul extravagant e criticat. Printre critici se află și un alt arhitect, Henry Kitchen, care spune: „Această clădire se numără printre multele din colonia noastră ce impune proteste severe, din cauza opulenței care nu servește scopurilor și obligațiilor sale“. În final, se construiesc doar grajdurile clădirii, care fac parte astăzi din Conservatorul orașului. Francis Greenway își continuă munca, realizând 44 de proiecte. Unul dintre ele e închisoarea High Park, lăudată în gazeta locală: „Mult bine le va aduce deținuților și publicului larg această instituție civilizată și omenească“. Se presupune că articolul ar fi fost scris chiar de Greenway. Guvernatorul MacQuarie admiră construcția atât de mult, încât îi acordă arhitectului grațierea absolută. Alt proiect, al bisericii St James atrage alte critici, tot din partea lui Henry Kitchen, care susține că turnul se va prăbuși, deoarece, spune el, „încalcă toate legile arhitecturii“. O altă lucrare controversată a lui Greenway este și biserica St Matthew. Deși el a făcut planurile, guvernatorul i-a încredințat lucrarea lui Kitchen. Înfuriat, Greenway complotează ca să obțină înlăturarea rivalului său. El reușește, cariera lui Kitchen fiind distrusă, însă și perioada de zece ani a lui Greenway ca arhitect-șef se încheie. Proiectele extravagante și liberale ale guvernatorului îi aduc demiterea. Succesorul său îl demite pe Greenway când acesta îi prezintă o notă de plată exagerată pentru munca de câțiva ani. Falsificarea l-a adus pe Greenway la Sydney. Acum, tot ea îi aduce demiterea. Totuși, în ciuda condamnării din 1812, Greenway apare în prezent pe o bancnotă australiană, iar multe din creațiile sale au supraviețuit timpului și se înalță alături de triumfurile arhitecturii moderne.

• În Europa, libertatea și egalitatea devin concepte tot mai prețuite. Artiștii încep să-și dea seama că, dincolo de nobili și regi, există un public vast care le apreciază lucrările. Celor ca Beethoven, perspectiva unui public plătitor le oferă un nou tip de libertate, în fața pretențiilor protectorilor, a tradițiilor artistice și chiar a constrângerilor societății.
„Sunt întins în pat, dar gândurile mi se îndreaptă tot spre tine, iubita mea nemuritoare“. În dimineața de 7 iulie 1912, Ludwig van Beethoven scrie aceste cuvinte într-o scrisoare de dragoste pentru iubita lui. „Întâi cu bucurie, apoi cu durere, vrând să știu dacă soarta ne ascultă. Trebuie să trăiesc numai cu tine sau deloc“. La 42 de ani, Beethoven e considerat cel mai mare compozitor al Europei. El lucrează în ritm furibund, compunând, cântând și dirijând simfonii, concerte și sonate pentru noua clasă de amatori de concerte din Viena. E necăsătorit și fără copii, iar viața lui personală rămâne un mister. Aceasta până la descoperirea unei scrisori de dragoste către o iubită nemuritoare, asupra careia nu oferă nici un indiciu de identificare. Dar e aproape sigur că aceasta e Antonie Brentano, soția unui bogat negustor. Nu se știe cum au făcut cunoștință el și iubita lui secretă, însă Antonie are o căsnicie nefericită. Și, ca multe femei atrase de noua formă de expresie muzicală, e fermecată de geniul romantic al lui Beethoven. Antonie îi propune părasirea soțului ei, dar Beethoven nu-l poate mâhni pe acesta, Franz, care îi este prieten, rămânând să-și reverse pasiunea în compoziții muzicale. „Nimeni altcineva nu-mi va mai stăpâni inima. Niciodată, niciodată ! De ce trebuie să fim despărțiți de cea pe care o iubim ? “. Cu șapte luni înainte de a-și scrie scrisoarea de dragoste, Beethoven îi dă lui Antonie partitura cu autograf a unui trio pentru pian, compus pentru fiica ei. Deseori, când Antonie se îmbolnăvește, el îi cântă în fața ușii dormitorului.
Spre deosebire de Mozart și Haydn, care dețin posturi oficiale la curtea regelui sau a unui prinț, Beethoven lucrează pe cont propriu, dând concerte publice și vânzând bilete de la el de acasă. E un mod dificil de câștigare a existenței, dar Beethoven e la fel de prolific pe cât e de talentat. În 1812, el compune două simfonii, a V-a și a VII, un concert pentru pian și o sonată pentru vioară. Cu ani în urmă, încântat de originea sa umilă și de ajutorul acordat săracilor, îi dedică o simfonie lui Napoleon. Dar când acesta se proclamă împărat, Beethoven șterge, înfuriat, dedicația și o numește simfonia „Eroica“. Goethe, unul din geniile, epocii, e uimit de personalitatea plină de toane a lui Beethoven. „Îi lipsește complet autocontrolul“, spune el. Iubita lui neștiută, însă, îi admiră firea pătimașă: „Precum un zeu pășește printre muritori – remarcă ea –, cu firea lui sfidătoare, opusă lumii de rând“. Excentricitatea compozitorului are ca motiv sănătatea sa precară. Pierderea treptată a auzului și dragostea fără speranță pentru Antonie Brentano îl conduc spre frecvente crize de depresie. Pe măsură ce surzenia i se accentuează, cântă tot mai rar, lăsându-și lucrările pe mâna unor viruozi. De asemenea, îi este tot mai greu să comunice în public. Însă, în ciuda lipsei lui de sociabilitate, Beetoven nu e doar tolerat, ci este iubit și prețuit. Pentru el, anul 1812 se încheie cu un trumf, dar și cu tristețe. Pe 29 decembrie, sonata lui pentru vioară, numită azi Opus 96, se cântă în premieră, cu mare succes. Și totuși, Antonie nu se află în public. În același an, ea și familia ei s-au mutat din Viena. Beethoven nu-și va mai revedea niciodată iubita nemuritoare.

• Unele opere ale geniilor artistice cercetează evenimentele moderne privindu-le ca ecouri ale istoriei. Așa că, în 1812, un alt geniu al epocii, pictorul J.M.W. Turner se inspiră din trecut pentru a comenta prezentul, într-o lucrare în care își avertizează compatrioții în privința lui Napoleon și viitorului lor. În aprilie 1812, înainte de deschiderea expoziției Academiei Regale, Turner își înăbușă furia în sine. La 37 de ani, el e un pictor respectat, care expune cu succes, anual. În 1812, el își prezintă tabloul „Furtună de zăpadă. Hanibal și armata traversând Alpii“. Dar membrii comitetului de selecție rezervă cele mai bune locuri pentru lucrările lor, expunând tabloul lui Turner deasupra unei uși. Nemulțumit de felul în care e tratat tabloul la care a lucrat un deceniu, pictorul amenință să-l retragă și să-l expună în galeria lui privată. Comitetul găsește imediat un loc mai bun, iar Turner, împreună cu Academia, e lăudat în presă. „Toată măreția și grozăvia se regăsesc într-un tablou misterios – notează cineva –, și nu putem decât să admirăm geniul conținut în tablou“.
Cu zece ani înainte, Turner a pictat numeroase peisaje englezești. Războaiele Angliei cu Napoleon îl împiedică să călătorească în Europa, dar în 1802 tratatul de pace le permite lui Turner și altor artiști englezi să viziteze pentru prima dată continentul european. Excursia în Alpi și la Paris transformă arta lui Turner. În cele opt săptămâni în Franța și Elveția face nenumărate schițe. La Paris, stă mult la Luvru, desenând după operele marilor maeștri, dar și după ale celor noi, precum portretul lui Napoleon, de David, surprins în timp ce traversează munții, în campania din Italia, în 1797. Întors în Anglia, Turner face și vinde câteva peisaje elvețiene. Însă principalele creații ale acestei călătorii vor apărea după câțiva ani. În această epocă tumultoasă, Turner caută o modalitate dramatică de a da un răspuns emoțional lumii. El va face aceasta nu creând imagini religioase, ci obturând linia dintre lumea cotidiană și cea supranaturală. Turner e fascinat de ideea de sublim, de imagini puternice care trezesc senzații de groază, mister și teroare. Nimeni nu a explorat aceste noțiuni cu intensitatea lui Turner. Tabloul „Avalanșă în Grizon“ degajă sentimentul sublimului, în imaginea unei cabane de munte, zdrobită de un bolovan uriaș. Totuși, Turner nu crease încă cea mai impresionantă lucrare a lui. În 1810, pictorul pleacă împreună cu niște prieteni în Yorkshire. Unul dintre ei își amintește că Turner a privit o furtună în zona mlaștinilor. „Era ca în transă. Mi-a spus că, peste doi ani, o să revăd peisajul, și se va numi «Hanibal traversând Alpii»“, notează prietenul său. Tabloul lui Tarner îmbină Alpii, sublimul și o furtună în Yorkshire. E și un răspuns la portretul lui Napoleon, pictat de David. În ciuda problemelor din Spania, Napoleon domină încă în Europa și se pregătește să atace Rusia. Viziunea anti-eroică a lui Turner asupra lui Hanibal constituie răspunsul la visurile împăratului francez. Tabloul ilustrează o armată mărșăluind cuprinsă de haos. Ea ocupă doar o zonă restrânsă din tablou. Deasupra, dinspre dreapta, o furtună apocaliptică pare să înghită oamenii neputincioși în fața forțelor naturii. Tabloul sugerează un avertisment împotriva vanității omenești și un răspuns la portretul glorios făcut de David lui Napoleon. El e și o neobișnuită previziune a ceea ce va avea de înfruntat armata lui Napoleon în acel an. În același timp, tabloul îi previne și pe englezi să nu aibă sub tirania napoleoniană soarta romanilor sub Hanibal. Nu este de mirare că Turner vrea ca tabloul să fie expus cum trebuie.

• În 1812, Europa are culoarea sângelui și a războiului, iar arta din această epocă surprinde prețul plătit de oameni. Acest lucru e evident mai ales în cazul unui mare artist spaniol, a cărui operă reflectă ororile războiului.
La 66 de ani, Francisco Goya are în urmă o carieră de succes. În 1812, ca pictor de curte al regilor Spaniei, Carol III și Carol IV, Goya a adunat o avere însemnată. O parte din ea e puțin mai ciudată. Reunește 56 de scaune, pe care artistul să se așeze și să contemple viața. Dar sub aparența liniștită, Goya e disperat. Se apropie de sfârșitul vieții, iar moartea soției sale, în același an, l-a lăsat singur pe lume. Mai mult, asistă la urmările unor schimbări istorice violente. În 1808, Napoleon a preluat puterea în Spania, numindu-și fratele rege. A urmat o revoltă populară, iar francezii au împușcat toți rebelii. Goya comentează evenimentul în trei tablouri puternice. În curând, casa lui din Madrid devine loc de întâlnire. Oamenii se așază pe scaunele sale nu pentru a se relaxa, ci pentru a-și împărtăși noutățile și a plănui răzbunarea. În următorul deceniu, Goya creează o serie de gravuri numită „Dezastrele războiului“. În această epocă, mulți artiști reprezintă războiul în scene glorioase. Dar nu și Goya. Cel socotit primul pictor modern creează imagini violente, fără speranță, parcă vrând a spune că în război există doar înviși și moarte, moartea fiind unica urmare posibilă. În aceste lucrări nu se găsește perspectivă, spațiu, ci totul e tributar unidimensionalului. Există numai durere, disperare și masacrare. În afară de gravuri, Goya nu face alte declarații despre război. E greu de stabilit care erau convingerile lui politice. Gravurile sale nu sunt naționaliste, nu celebrează un patriotism. Ele arată că urmarea frustă a oricărui război este întotdeauna moartea. Cele mai cutremurătoare gravuri reprezintă foametea din 1811-1812, când 20.000 de spanioli și-au pierdut viața.
Goya folosește toate plăcile de cupru pe care le găsește pentru gravuri. Deseori, le folosește pe cele pe care a gravat peisaje în vremuri pașnice. Străbate străzile, observând nebunia zăzboiului. Naturile lui moarte din această perioadă sunt cadavre de animale mutilate, iar pe gravurile din ciclul „Dezastrele războiului“, notează reflecții furibunde despre egoismul omenesc și lipsa de solidaritate în împrejurări extreme: „Datorită hameiului, n-au ajuns la timp.“, „Nu s-a putut face nimic. A murit.“, „Grămezi la cimitir. Nimeni nu-i poate ajuta“.
În 1812, ducele de Wellington îl învinge pe Napoleon, ajunge la Madrid și-l angajează pe Goya să-i picteze portretul. Totuși, speranțele Spaniei dispar. Ferdinand, fiul lui Carol IV, devine rege, iar corupția e în floare. În această perioadă, Goya pictează cel mai cunoscut portret al său, care e reprezentarea unui om deziluzionat, pe chipul căruia se citesc urmele timpului și ale chinurilor.
Arta lui Goya e tensionată, plină de disperare, lăsând senzația că suntem singuri în lume, dar în ciuda pesimismului lui Goya, totuși se mai găsește loc de speranță. În ultimele lucrări ale ciclului, Goya reprezintă adevărul ca pe o fată inocentă, trezită din morți. Însă acest tip de mântuire pașnică e inacceptabilă sub domnia despoticului Ferdinand și a Inchiziției lui. La fel cum sunt și alte gravuri din ciclul războiului. Vor trece 35 de ani după moartea lui Goya, până când gravurile vor fi, în sfârșit, publicate.

• În 1812, Lumea Veche continuă s-o colonizeze pe cea nouă. Dar pentru băștinașii din America, e un proces distrugător. Introducerea ideilor și a bolilor din Lumea Veche amenință arta și însăși existența unui neam străvechi. Aici, artistul e mai mult decât oglinda societății sale sau motor al schimbărilor sociale. E o verigă vitală pentru legătura dintre trecut și viitor.
Dacă poposim în Haida Gwaii, insulele Queen Charlotte, din Canada, observăm că aici locuiesc din vremuri străvechi indienii Haida, care conferă viață propriilor tradiții spirituale, gravând în metal, piatră și lemn. În 1812, pe aceste meleaguri se naște cineva care va juca un rol important în păstrarea tradițiilor locale: artistul Haida Albert Edward Edenshaw. Până la primele contacte cu europenii, în 1774, viața poporului lui Edenshaw e ca un râu, ce le poartă cultura izvorând din trecut. Casele Haida, stâlpii totem și chiar hainele, toate sunt făcute pornind de la o dimensiune supranaturală. E o artă fără egocentrism, ale cărei surse sunt poveștile strămoșești, cât și visurile și viziunile prezentului. Dar în 1812, după aproape patru decenii de contacte cu europenii, râul indienilor e amenințat. Tânărul Albert Edenshaw dovedește de mic talent artistic. El va deveni cioplitor de stâlpi ceremoniali.
Stâlpii roșii Haida apar ca piloni ai caselor, de-sine-stătători sau pentru a adăposti rămășițe umane. Pe ei sunt gravate personaje reprezentând strămoșii și zeitățile care au dat naștere neamului Haida. Unii stâlpi sunt decorați cu broaște, corbi sau castori, animale cu rol important în originea neamului Haida. Corbul reprezintă călăuza spirituală. El a creat neamul Haida și i-a adus omenirii lumina. Artiștii de aici lucrează în argilit, o rocă neagră, moale, specifică zonei. La început, din ea se fac pipe, pentru ritualul fumatului. Apoi, colecționarii europeni și americani încep să aprecieze creațiile Haida. După ce guvernul interzice producerea de vase totemuri, artiștii încep să creeze tot mai mult asemenea mici obiecte. Mulți le vând având ca unitate de referință un inch. O dată cu sosirea misionarilor creștini, legendele despre originea lumii Haida dispar. Dar artiști ca Albert Edenshaw continuă să creeze ca înainte. El îl învață formele tradiționale și pe nepotul lui, Charles. Charles deprinde repede vocabularul artistic Haida și formele care vorbesc despre lumea spirituală. În 1862, o epidemie de pojar ucide mulți membri ai comunității Haida, însă Albert și Charles supraviețuiesc și continuă să cioplească stâlpi. E ultima mare epocă a stâlpilor Haida din secolul XIX. După mai mult de un secol de contact cu europenii, cei mai mulți stâlpi totemici s-au degradat, au fost distruși sau sunt achiziționați de către colecționari.
Cultura Haida a reînviat în anii 1950-1960, datorită unor noi artiști. Unii, precum Reg Davidson, descind din familia Edenshaw: „Cultura noastră a cunoscut schimbări rapide și au rămas puțini oameni care să ne păstreze cultura vie. Dar noi, cei de astăzi, am învățat de la strămoșii noștri și, dacă ne împărtășim cunoștințele, vom fi din nou o comunitate mare“. Înainte de moartea lui, în 1894, Albert Edenshaw devenise o adevărată verigă vie între trecutul de dinaintea sosirii europenilor și noua epocă, unul dintre primii maeștri cioplitori în mâinile căruia se află supraviețuirea unei culturi. În acest sens, Reg Davidson spune: „Totul e precum un râu. Dacă învăț ceva și nu transmit mai departe, e ca și cum aș ridica un baraj. Dar dacă îmi transmit cunoștințele, îl ajut să curgă“.

Artistul modern urmează deseori modelul lui Beethoven și Goya. Reacția lui în fața lumii implică pasiune, furie, excentricitate. Dar liniștea lui Hokusai sau a neamului Haida e la fel de puternică și poate transforma oameni și popoare. Răspunsul acestor artiști la problemele lumii lor dăinuiește și astăzi, la mult timp după ce imperiul lui Napoleon a apus.