Ultima bandă a lui Krapp
de Samuel Beckett






Astă seară am reușit să ajung și eu într-un sfîrșit la teatru. Și nu la orice piesă, ci la “Ultima banda a lui Krapp “ după un scenariu de Samuel Beckett, purtînd semnătura regizorală a lui Alexandru Dabija și interpretarea magistrală a lui Marcel Iureș.

Acum, pentru cei nefamiliarizați cu opera lui Beckett, piesa poate părea de neînțeles.
La o primă reprezentație.
Poate aduce a pledoarie pentru nebunie. Și totuși, nebunii văd și percep realitatea mult mai bine decît noi, cei “normali”.

Beckett trebuie înțeles printre “rînduri”. La fel și piesa. Trebuie simțită, înțeleasă dincolo de simplu act scenic.

“Cutia 3, rola 5”
Amintiri de demult.

Cortina se ridică. Decorul : un birou pe care se află cîteva cutii cu role de magnetofon, un fotoliu vechi.
Intră Krapp. Cu mișcări calculate și pași mici dar siguri se așează la măsuță.
Și, asemeni oricărui om pierdut în singurătate auto impusă și aflat la o vîrstă destul de înaintată își începe tabieturile. În fiecare zi, vreme de 30 de ani, începea ziua cu trei banane. Þinute în sertarul biroului.

Krapp este întradevăr izolat de lume, însă nu și de trecut. Trecutul este, în opinia mea, singurul lucru care îl apropie de lume, lumea lui, viața pe care a avut-o pînă acum. Și pe care într-o oarecare măsură, o regretă.
Singurul liant cu trecutul sunt înregistrările, repetate și oarecum obsedante, făcute de a lungul timpului.
Liant ce ne dă posibilitatea să cunoaștem, să înțelegem viața de acum a lui Krapp.
Asemeni celorlalte personaje ale lui Beckett, Krapp încearcă o împăcare cu el însuși, cu regretul trecutului, cu prezentul apăsător, cu tot ceea ce înseamnă viață.





Moartea mamei, iubirea sfîrșită în eșec pentru o femeie, regretul pentru viața ce a trecut, împing personajul nostru spre o asemănare cu Faust la un moment dat.



Însă Krapp este conștient de faptul că și el este vinovat pentru calea pe care viața sa a luat-o. Este unul dintre acei solitari ce și-au ales solitudinea și își analizează amintirile

Amintirile... Oare ce ne rămîne cînd cei dragi ne părăsesc? Cum rămînem noi prezenți în cei ce ne preced? Cum va ști lumea de noi?
Amintiri....frînturi din istoria noastră, ne conduc spre introspecție, sau cum spunea Krapp, retrospcție.
Și cîteodată ne dor. Ne dor pentru că ne dăm seama de greșelile pe care le-am făcut.
Iar timpul nu se mai întoarce...oricît de mult am vrea.

Depinde de noi cum ne trăim viața. Doar noi decidem dacă ne izolăm sau nu de lume, dacă vom trăi clipele rămase pînă la sosire Doamnei în Negru, lîngă un magnetofon, ascultîndu-ne clipele de mult apuse.


Vă recomand cu multă căldură să mergeți să vedeți această piesa. Sau să-l citiți pe Samuel Beckett.
Nu veți regreta.







N.M.P