„Miriade de ochi, de vii și de morți, de fiare și îngeri, erau ațintiți spre degetul ce dădea filele, spre zâmbetul gurii și spre-ncruntarea sprâncenelor marelui Cetitor, căci știam acum cu toții că Judecata nu va pune în taler omul, cu păcatele și luminele sale, ci cartea, scrisă de noi, cu osârdie, vreme de jumătate de veac.

Iar dacă ea va fi primită în ceruri, va fi apoi primită și pe pământ”

Astfel își încheie, cosmogonic de-a dreptul, Mircea Cărtărescu, în slovă aurită, proorocirea aferentă datei de 2041, 4 februarie, Anul Domnului, de la sine putere stabilita Judecată de Apoi, încărcându-mă parcă cu o îndatorire neașteptată. Tabuizez din superstiție și oarecum în consonanță cu cutuma romancierului, prin urmare am să spun doar câte ceva despre scriitura al cărei titlu începe cu T și se încheie cu heodoros, practic cele ce la ora asta încă nu s-au scris.

În primul rând, vorbim despre o realizare caleidoscopică şi telescopicã de asemenea, în relief, unde fiecare dintre noi ne putem regăsi în fiecare secundă citind din Theodoros, deopotrivă mini, micro, nano, pico, dar și la dimensiuni pantagruelice, prinși în capcana bisericii din Ghergani, de parcă lumea s-ar fi transformat fără voia noastră în casa Big Brother. Căci carte mai neserioasă ca asta nici că cetii vreodată, iertate fie-mi spusele, să râzi „cu atâta putere ca la început” de atare întâmplări deopotrivă crude, dar și universal valabile, că doar numele pot să mai facă diferența între vis și realitate. Să dai peste Leia Organa sau Isaura (o sclavă ce sosise pe o galeră din ținutul sălbatec al Braziliei) sau, nu în ultimul rând, peste Mufidé, Validé, Ghiulsum și Laleli (astea din urmă nevestele turcului Ismail) cot la cot cu Ftatateeta egipțianca, Begonia, Icosaedra, Turcoaza, Berilia, printre femeile de pe corabia piraților, nu e tocmai lucru mic. Cum nu e de colo nici catalogarea perfidului Albion sub forma unui „urâcios ținut al Majestății Sale Satanice, al inglejilor adică”, pastișă a mult mai celebrului „Her Britannic Majesty requests” înscris pe pașapoartele britanice și adus la celebritatea universalității de Rolling Stoneșii înșiși cu „Their Satanic Majesties requests”. Taman la capăt de panică, cunoscând în profunzime devotamentul autorului pentru The Beatles și pentru John Lennon, ni se oferă și partea leului, portretul cu valoare de legimitimare al lui John: „schimbase lumea cu glasul și chitara lui, cu nasul lui coroiat și ochelarii săi rotunzi, cu japoneza lui mereu ghemuită alături, cu bețivăneala fără margini din weekendul său pierdut, și-n cele din urmă cu cele cinci gloanțe de calibru 38 pe care avea să le primească-n spate într-o însângerată seară de decembrie.” Până și Bucureștii cei străbătuți de Dâmbovița printre două bude și descriși așijderea de însuși Cărtărescu și săriți uneori la nivel de directivă europeană din schemă, de umblă buhul că până și Wednesday își mută fieful sezonului doi în capitala cealaltă pe care Dunărea o împarte în Buda și Pesta sunt consemnați de cronicar printr-o relatare din vremea ciumei lui Caragea, unitatea prin diversitate să trăiască: „Cioclii erau foști ciumați de pe vremea lui Caragea, de care boala nu se mai lipea, așa că ei se dedau la cele mai mari fărădelegi, mai rău ca niște diavoli, căci jefuiau casele și siluiau chiar și muierile ciumate, pline de bube, fără să le fie scîrbă, sub ochii soților neputincioși. Nu treceau pe lîngă nici o curte fără să arunce peste gard zdrențe din casele ciumaților, ca să-mprăștie boala. Azvîrleau în fîntîni prunci morți de ciumă. Petreceau deșănțat în crîșme, cu muieri podărese ce goale-pușcă se răspîndeau printre meseni. Jefuiau tot ce puteau apuca din casele părăsite, iar, dacă vreun nenorocit de bolnav încerca să-i oprească, îi retezau gîtlejul cu jungherul“. Ba mai mult, că tot făcusem vorbire de Wednesday, avem și momentul de modernitate, cu zombies: „Cinci mortăciuni, punând mâna pe ea, au cărat-o pe sus, într-un coșar, de unde a iești a doua zi, despletită și nebună, cum a rămas apoi ani în șir, până ce căruntețea și bolile au răpus-o.” Atât de universale și de updatate sunt grozăviile din Theodoros, încât nici o interpretare de genul „este vorba despre Elena din Resident Evil 7, semn că până la Lady Dimitrescu din Resident Evil 8 The Village nu mai avea cum să fie mult” nu este prea departe de adevăr.

Cât despre ce se întâmplă în carte, mă ambiționez să cred că știați dinainte, chiar dacă nu toate faptele de eroism sau golănism purtau numele lui Tudor/Theodoros/Tewodros. Avem, prin intervenția egoistă zice el, divină zică-se poate peste vreme de cetitori un „best of”, cu timbru de România, semnat de Mircea Cărtărescu, cel care a pus „Levantul” la îngrășat, ieșind acum la înaintare cu un road movie, care, mie personal îmi amintește de Harap-Alb, generația 2.0, căci valahul Tudor devenit etiopianul Tewodros taman asta este, mutilat și însemnat la ieșirea din basm de toate tarele și blestemățiile la care stă expus omul modern. Nu ne lipsesc nici tovarășii săi de călătorie, cu anomaliile lor din fabrică, cel mai cel Împărat al Statelor Unite, Joshua Abraham Norton fiind, cum altfel, decât tovarăș de răutăți cu Theodoros și gata oricând să intervină cu armată, dacă este cazul, pentru a-l susține pe Tewodros mai departe pe tronul Etiopiei. ... Avem și zmee, și zmeul cu reclamă la Coca-Cola, și pașoptiști, și Iancu Jianu haiducul, și Iancu Jianu zapciul, un mai mare printre șpăgari, și pe Petrache Poenaru care dincolo de invenția nebrevetată din pură boemie a stiloului a tocat toți bănuții la Paris de s-a întors în țară falit și câte și mai câte, încât nu ai cum să parcurgi acest manual de dezvoltare, respectiv de subdezvoltare personală fără să nu îți zici că de-acum încolo meridianul zero trebuie neapărat să fie retrasat prin Valahia. Respectând cu osârdie tivul de piele al istoriei, Mircea Cărtărescu lucrează cu o precizie de taxidermist la fiecare structură, de la cele microscopice până la cele definitorii, pentru care spațiile sale, fie ele Valahia, Arhipelagul grec, Etiopia sau Iudeea din vremea împăratului Solomon să fie suficient de veridice și de ademenitoare. Pentru că despre atracție este vorba, despre o lege a atracției, alta decât cea recent rezumată de alt Rege, de Gheorghe Hagi: „trebuie să atragi lucrurile. Dacă nu știi să le atragi, ele nu vin.” Despre o lege a atracției pe care Cărtărescu, cu mare modestie consideră că nu o stăpânește încă, însă al cărei efect va putea fi dovedit la marea judecată din 2041.

În concluzie, în ceea ce privește statistica simplă, în literatura română locul lui „Thedoros” este lângă „Zilele regelui”, de Filip Florian și este singura epopee modernă și a doua epopee românească după Țiganiada. Estetic vorbind, produsul finit este impecabil, chiar dacă misiunea autorului este mult ușurată de relatările alternative sau paralele, de multivers, pe limba tinerei generații, care transformă oarecum acest roman gigantic și dintr-un anumit unghi privit într-o antologie modernă de poezie.

În încheiere nu am să mai spun decât că până la 4 februarie 2041, din acest moment mai avem 6494 zile, 21 ore, 33 minute şi 28 secunde, respectiv 927 săptămâni, 5 zile, 21 ore, 33 minute şi 28 secunde, respectiv 213 luni, 9 zile, 21 ore, 33 minute şi 28 secunde, respectiv 17 ani, 284 zile, 21 ore, 33 minute şi 28 secunde.

Multă sănătate și răbdare!