Este titlul primei cărÈ›i traduse în limba română a profesorului universitar Thomas Molnar, apărută în 2013 la editura Logos, ediÈ›ia originală în franceză fiind publicată în anul 1999. Traducerea aparÈ›ine profesorului sibian Manuel Valeriu, cel care a făcut accesibilă publicului român o altă lucrare a lui Th. Molnar, Modelul deformat. America, de la Tocqueville la Carter (editura Logos, 2016). De asemenea, traducătorul a È™i prefaÈ›at cele două cărÈ›i, făcând dovada unui interes aparte pentru problematica regăsită în opera tradusă. Este cazul fericit când în întâmpinarea unui autor valoros vine nu „doarˮ un traducător, ci È™i un bun receptor al mesajului È™i un partener de dialog.
Vasta experiență de viață, cultura enciclopedică, activitatea publicistică deosebită (numeroase articole, 44 de cărÈ›i, scrise în engleză, franceză, italiană, maghiară È™i traduse în diverse limbi) È™i integritatea morală îl recomandă pe Thomas Molnar drept unul dintre cele mai lucide personalități ale elitei culturale È™i intelectuale; un diagnostician al îmbolnăvirii civilizaÈ›iei moderne de spiritul mecanicist, care, dincolo de analizele pertinente pe această temă, are meritul de a aduce cititorilor o sinteză a gândirii europene cu urcuÈ™urile È™i coborâșurile sale. Printre cele mai importante subiecte abordate de autorul maghiar în opera sa, întâlnim: înlocuirea elitelor autentice de „manageriˮ, „experÈ›iˮ, „conceptualiÈ™tiˮ, „guvern mondialˮ, „agenÈ›iiˮ etc.; încercarea de a lua locul lui Dumnezeu, de a re-crea lumea, respingând Taina ÃŽntrupării în numele „atotputerniceiˮ raÈ›iuni; anularea vieÈ›ii interioare; relativismul moral; egalizarea socio-culturală, de unde apariÈ›ia unei monoclase globale, ale cărei caracteristici sunt enunÈ›ate numai prin termeni ce exprimă un minus: anonimă, impersonală, amorală, fără identitate; dominaÈ›ia lumii în numele ideologiei pieÈ›ei È™i a profitului. Rezultatul major al acestor descompuneri este nihilismul, ultima treaptă a revoltei împotriva a tot ceea ce este, inclusiv împotriva faptului de a exista.
O lucrare atât de atentă în analiză, de concentrată în idee și model de discernământ, merită o atenție deosebită. Thomas Molnar, poate cel mai preocupat de locul spre care se îndreaptă lumea și cel mai competent, este și cel mai cinstit, în sensul că nu acoperă dezastrele observate cu termeni ce ar avea menirea să ne ofere false speranțe. Se întrezărește însă de fiecare dată nădejdea că, în procesul de alunecare în gol, omenirea se va opri cumva.
Problema principală asupra căreia își îndreaptă atenția în cartea Eu, Simah, prefectul Romei, urmat de Omul și mașina (două studii în aceeași carte) este dacă declinul actual – ale cărui rădăcini teoretice pornesc de la Democrit – este unul ireversibil, din moment ce Temele Esențiale (Logosul, Națiunea, Biserica, Universitatea, Cultura), ce au avut totdeauna rolul de echilibrator și de continuitate a umanului, sunt năruite sistematic, de parcă cineva ar purta de grijă să se întrunească cele mai potrivite condiții pentru ca pilonii unui edificiu solid să se macine. Iar cei care înțeleg fenomenul pot doar să spună lucrurilor pe nume, observând însă că sunt martori neputincioși ai distrugerii.
Simah, prefect al Romei, născut în anul 346 d. Hr., vede și înțelege că Roma pe care o știa, precreștină, va pieri negreșit și nu poate face altceva decât să urmărească fiecare etapă a acestui fenomen. Thomas Molnar este și el observatorul sufocat de apariția unui ethos și a unui limbaj atestând forța schimbării ce distruge tot ce avea sens pentru persoana bine așezată în valori morale perene, cele creștine fiind expresia lor cea mai luminoasă. Sunt însă foarte mari diferențele concrete între cele două lumi (a lui Simah și a lui Molnar), dar și între cele două tipuri de transformări ale unor ethos-uri ce au stat vreme îndelungată la baza formării unui model uman.
De aceea, analogia între situaÈ›ia lui Simah È™i cea a lui Molnar nu trebuie să ducă la confuzii. ÃŽn primul rând, se vede că fiecare se află fără voia sa în rolul tragic al Cassandrei, ca voce lucidă dar neputincioasă anunțând transformări majore în toate dimensiunile principale ale modului, considerat integru, de a fi. ÃŽn al doilea rând, apare diferenÈ›a dintre Simah È™i Molnar: pentru roman, schimbarea era percepută ca fiind rea; pentru Molnar, schimbarea accentuată violent în pragul mileniului trei este foarte rea: „Iată de asemenea motivul pentru care Simah putea să se salveze de disperare: mediul schimba zeii, dar sacrul rămânea. Dimpotrivă, America din a doua parte a secolului al XX-lea nu e nici măcar păgână, e (...) o societate civilă plată È™i materialistă, o putere planetară ocupată doar cu afacerile È™i cu secularizarea pe care acestea o necesită È™i o impun. Pe scurt, un imperialism fără imperiuˮ (p. 33); „Simah al nostru nu era aproape deloc pesimist – era chiar fericit, am zice noi – pentru că, alături de el, creÈ™tinii Ambrozie È™i Augustin aveau să reia lupta pentru civilizaÈ›ie. O altă civilizaÈ›ie, dar cu aceeaÈ™i piatră È™lefuită, cu aceleaÈ™i creaturi pictate, umane È™i animale, cu aceeaÈ™i căutare a armoniei, cu aceeaÈ™i sete de transcendent. Nu era o adevărată ruptură. Prin ceaÈ›a evenimentelor, zărim salutul amical pe care È™i-l adresează prefectul Urbei È™i episcopul de Hipona. Un salut reconfortant È™i valabil până în zilele noastreˮ (p. 95).
De altfel, Simah avea numeroși prieteni creștini, printre care se afla și Sfântul Ambrozie, lucru posibil datorită educației clasice comune, a continuității lumii în jurul unei axe recognoscibile (presupunând ierarhie, polarizare), datorită păstrării semnificaței cuvintelor dincolo de noile realități. Acum însă, Temele Esențiale, cum le numește Molnar, se pulverizează sub ochii noștri, nu fără a găsi rapid măști-sloganuri cu rolul de a liniști conștiințele. De aici șocul unui reprezentant (precum Molnar) al lumii ordonate – dincolo de variatele dezordini întâlnite – în fața ascendenței unui mod de a trăi neavând și neacceptând vreun reper: totul începe și se încheie cu bunul plac tiranic. Este un trai ce nu are nimic de-a face cu Viața și Adevărul. Un solipsism-închisoare, ale cărei gratii au culorile moderne ale alienării și ale simulacrelor de libertate, credință și iubire, adică libertinaj, superstiție, sex.
Anii ’60 ai secolului trecut au dat semne evidente privind descompunerea Temelor EsenÈ›iale, autorul prezentând atât fapte obiective cât È™i ecoul lor în gândirea È™i sensibilitatea sa. Aceste teme sunt FranÈ›a, simbol (pentru un „apatrid“, aÈ™a cum se autodefineÈ™te Th. Molnar) al naÈ›iunii culturale de care autorul simte că aparÈ›ine; Biserica, păstrătoare È™i continuatoare a sacralității; Universitatea, fundamentul cultural solid ce trebuie să formeze dintr-un tânăr un gentleman al societății respective; Cultura, având rolul de a cultiva pe solul uman personal È™i social armonia dintre Adevăr, Bine È™i Frumos. Toate aceste Teme formează sistemul circulator al omenirii, modalitatea prin care oamenii È™i-au putut comunica – de la o generaÈ›ie la alta, de la un neam la altul, de la un spaÈ›iu la altul – asemănările È™i diferenÈ›ele, fiind unii în raport cu ceilalÈ›i reperabili È™i identificabili. Sigur, Universitatea ca instituÈ›ie de educaÈ›ie, aÈ™a cum e înÈ›eleasă de la apariÈ›ia sa, nu a aparÈ›inut tuturor timpurilor È™i civilizaÈ›iilor, dar întruchipează formarea superioară È™i, cel puÈ›in în spaÈ›iul vast cucerit de lumea greco-latină, ea a lăsat urme fără de care Europa nu ar fi fost aceeaÈ™i.
Despre FranÈ›a, a cărei limbă È™i cultură autorul le-a iubit nespus, el afirmă că È™i-a trădat istoria È™i civilizaÈ›ia străveche, căzând în preluarea (nu doar imitarea!) în propriul fel de a fi a modelului american chiar È™i atunci când dorea să arate că este împotriva tăvălugului de peste Atlantic. Avântul avangardismelor de tot felul, alterarea stilistică prin jargon, explicaÈ›ii greoaie unde înainte literatul de viță nobilă aducea claritatea printr-o imagine, conÈ›inutul tulbure, încâlcit, obsesia pentru introspecÈ›ie („efectul Freudˮ în literatură), terminologia fără corespondenÈ›i în discursul interior, noua religie reprezentată de tehnologie, pedagogia progresistă, sociologia matematizată, filosofia sectară (a „presupuneriiˮ), dezvoltarea disciplinelor umaniste după model mecanic, prin deconstrucÈ›ie È™i structuralism – sunt simptomele cele mai importante ale trădării FranÈ›ei (poate fi înÈ›eles în ambele sensuri, ca agent È™i ca obiect al trădării). Evenimentele din mai 1968 au reprezentat începutul americanizării FranÈ›ei È™i a Europei, fiind aceleaÈ™i scene privite de autor în New York: „ruptura structurilor È™i a legăturilor sociale, apariÈ›ia unor fisuri în familie È™i în È™coală, banalizarea aspectelor vieÈ›ii È™i, mai apoi, efectele nefaste din arhitectură (Pyramide du Louvre, Beaubourg, coloanele lui Buren, Opéra Bastille). Parisul nu mai era Paris. Depersonalizarea, desacralizarea învinseseră. (...) Neputând [burghezia gaullistă, n.n.] să imite «Curtea de la Versailles», obiectul imitaÈ›iei era America È™i destrăbălarea ei, mai ales a clasei de mijloc, ideologia ei interminabil sarcastică, formulată pentru cucerirea galaxiei. (...) Rezultatul: familii devenite victime ale noii mobilități sociale; È™coală permisivă, imigraÈ›ie sălbatică, fapt care aducea, aparent paradoxal, condamnarea diversității atât de promovate prin sloganeˮ (p. 23).
ÃŽn artă asistăm la o renunÈ›are (premiată, deci încurajată) subită la toate regulile. Clasicismul antichității greceÈ™ti È™i creÈ™tinismul, ambele având o axă metafizică, creau în interiorul unui cadru, acesta presupunând reguli, metode, limite, evoluÈ›ie în timp, armonie, obiectiv care transcende omul. „Pătrunderea Americii a însemnat nu atât forme noi, cât abandonul formelor. Era începutul debandadei: în moravuri, în maniere, în stil, în viziunea asupra lumii. (...) Cultul bizarului È™i al absurduluiˮ (p. 24).
Luciditatea unui adevărat european se află în contrast izbitor cu perfidia ideologilor Europei unite, o invenÈ›ie-trădare, cum o numeÈ™te Th. Molnar, pe care FranÈ›a a acceptat-o pentru a găsi ceva cu care să-È™i făurească o „faimă de doi baniˮ, singura pe care o mai putea avea după 1945. Trădarea, simbolizată de moneda euro, a camuflat-o însă în aÈ™a-zisa rezistență față de superputerea de peste ocean.
Problema generală, putem spune, este că în lumea unde modelul mecanic, repetitiv și eficient, încarnat de mașină, câștigă zilnic teren în fața spiritului socratic și creștin centrat pe viața interioară, fiecare națiune a devenit un fel de Franță de după mai 1968.
Critica la adresa reformelor Bisericii (Catolice, Th. Molnar fiind el însuÈ™i catolic conservator) începe cu referirea la evenimentul religios major desfășurat în primii ani ai aceluiaÈ™i deceniu, al È™aselea, anume Conciliul Vatican II. Fără a intra în detaliile È™i motivaÈ›iile acestei revoluÈ›ii, mă opresc asupra unor efecte: „teologii lumii noi aderă la aceleaÈ™i programe – în privinÈ›a «problemelor zilei» – ca È™i ideologiile laice, agenÈ›ii de publicitate È™i politicienii. ÃŽn concluzie, Biserica propune o lume laică, social-democrată È™i comercială, È™i «vinde» globalizarea planetară cu acelaÈ™i conÈ›inut È™i cu aceeaÈ™i fervoare ca È™i ONU, NATO È™i birocraÈ›ii de la Bruxellesˮ (pp. 30-31). Religia È™i cultura, afirmă Molnar, sunt cele care duc la conturarea unui sens interior, a unui fundament de judecată în funcÈ›ie de care se realizează adevărata ierarhie din cadrul reflecÈ›iei: „inteligenÈ›a trebuie adesea (mereu?) să se supună judecății morale, iar aceasta credinÈ›ei, fără fanatism, dar fermˮ; în schimb, „tentaÈ›ia noastră majoră este aceea de a adera la iluzii, capcană foarte periculoasă, fiindcă e marcată de idolatrie: indolență a reflecÈ›iei, prea multă stimă de sine È™i infatuare, fals sentiment de plenitudine. Pe scurt, orgoliu, absenÈ›a modestieiˮ (p. 32).
PaÈ™ii înapoi făcuÈ›i de Biserică pentru o „conciliereˮ cu lumea laică au dus la o conciliere cu patimile ei, nu cu adâncul omenesc pentru a-i alina rănile; acest regres poate fi comparat cu micÈ™orarea luminii farului, ducând inevitabil la rătăciri fatale pentru mulÈ›i dintre cei care caută un reper să ajungă cu bine la țărm: „Dar e vorba de mult mai mult decât de moravuri depravate. Lumea a mai văzut aÈ™a ceva. Nouă e lichidarea forÈ›ată, statală dar deja mondială, a structurilor familiale, sociale, de la bărbat la bărbat, de la bărbat la femeie. Familii de lesbiene cu dreptul de a adopta copii; culte orgasmice; jocuri sexuale la È™coala primară; interdicÈ›ia ca părinÈ›ii să-È™i spună cuvântul atunci când fiica lor concepe, apoi avortează; secte satanice; scene de viol urmate de tortură È™i de omor autorizate pe video de Curtea Supremă, în numele libertății de expresieˮ (p. 34); „Mai mult decât Simah, eu îmi dau seama de decadență, de sfârÈ™itul, nu al unei epoci, ci al unei reconstrucÈ›ii posibile. Noi nu am schimbat mobilele, am demolat casaˮ (p. 35).
Universitatea, cea de-a treia Temă EsenÈ›ială, nu se află deloc într-o situaÈ›ie mai bună. După al Doilea Război Mondial, „piramida È™colarăˮ, construită încă de pe vremea lui Platon È™i Aristotel din discipline care să asigure cunoaÈ™terea È™i contemplarea cu scopul de a te înălÈ›a la esenÈ›ial, a fost dărâmată. Aceasta nu stopează setea firească de adevăr a tânărului, însă, în lipsa cadrului care să vină în întâmpinarea unei nevoi vitale, antenele morale slăbesc È™i studentul („produsul universitarˮ) se va înregimenta în tristul mecanism social, perpetuându-l: „În locul adevărului, se inculcă un relativism devastator, dispreÈ›ul față de profesori, revolta contra programelor lipsite de valoare, care fac din el o ființă distrată, lipsită de curiozitate, cinică – finalmente un nihilist în miniatură. Povara unei politici È™colare gândite ca o afacere devine în curând apăsătoare pentru el. Pentru un salariu bun È™i o adaptare la societate, el acceptă să își golească sufletulˮ (p. 39). A gândi politica È™colară ca o afacere înseamnă să faci o prioritate absolută din profit acolo unde nu este deloc recomandat. ÃŽn lumea antică, universitatea era modelată de un grup restrâns în jurul unui Platon È™i aspirând să cunoască esenÈ›a lucrurilor, în abaÈ›ia medievală ea aspira la un dincolo spiritual, iar în lumea contemporană universitatea este concepută după modelul industrial, uzina în care muncitorii produc instrumentele bunăstării; acesta este campusul luat cu asalt în fiecare an de masele viitorilor producători.
Universitatea a devenit un auxiliar al multiplelor tranzacÈ›ii ale pieÈ›ei, impunând tot mai mulÈ›i tehnicieni È™i specialiÈ™ti, astfel încât învățământul (cândva) universitar s-a încadrat în rubrica È™colii tehnologice. De aceea diplomele emise nu au acoperire culturală, ci reprezintă „niÈ™te certificate de competență tehnico-birocraticăˮ sau „un fel de carnet de membru de sindicatˮ. Pentru a da impresia de echilibru, „tartuferia“ a introdus sub eticheta de „cultură umanistăˮ discipline de psihologie, de cooperare, de human management, de promovare a înÈ›elegerii rasiale sau între sexe, având rolul „de a înlesni colaborarea între lucrătorii uzinei-planetă. (...) Goethe, scriind către Frau von Stein, în 1786, afirmă că «lumea noastră (deja!) devine un mare spital, în care fiecare dintre noi e infirmierul celuilalt». (...) poetul german a sesizat deja apariÈ›ia unui tip uman, jalnic È™i smiorcăit, omul «transparent» al filosofiei moderne, care are nevoie de doze importante de «sfaturi psihologice». Ceea ce nu e deloc în contradicÈ›ie cu imaginea sa colectivă: o umanitate debilă, robotizată, interiorizând în chip de etică regulile unui infantilism pronunÈ›atˮ (p. 43). ÃŽn contextul noilor discipline „umanisteˮ un loc aparte îl deÈ›ine literatura motivaÈ›ională, ale cărei limbaj È™i criterii de „salvareˮ o apropie foarte mult de o sectă. De altfel, se poate spune că ispita gnozelor a rămas până astăzi, deÈ™i a început să ia forme edulcorate, patetice sau chiar ridicole.
Realitatea decadentă/decadenÈ›ei, ai cărei nori s-au ivit în perioada postbelică, nu a mai lăsat nicio îndoială despre forÈ›a sa în anii ’60, când la universitățile din Berkeley (1964) È™i Sorbona (1968) s-a dat tonul la... orice. Lupta împotriva instituÈ›iilor care au însemnat ceva în menÈ›inerea continuității spirituale reprezintă un front ce nu putea fi ratat de valul dez-ordinii globale: „La Berkeley, studenÈ›ii protestatari încă mai purtau cravată, dar au redactat un manifest prin care își invitau colegii să «utilizeze peste tot, inclusiv în sălile de clasă, un limbaj murdar» (speak dirty!). La Paris (unde, în mai 1968, am regăsit aceleaÈ™i scene de stradă precum în ajun la New York), studenÈ›ii au aruncat gunoiul în capul rectorului Paul Ricœur; la Columbia University, au ocupat biroul preÈ™edintelui È™i au defecat pe masa lui; la Freie Universität din Berlin, o studentă È™i-a descoperit sânii, provocând astfel un atac cardiac profesorului Adorno, care era împreună cu Marcuse, marele adept al tuturor libertăților. Se cuvine să facem observaÈ›ia că aceste afirmaÈ›ii, gesturi È™i acÈ›iuni erau cele ale terorii care se declanÈ™ează de obicei prin «desacralizarea» persoanelor È™i obiectelor purtătoare de prestigiuˮ (p. 72).
Cultura, un alt pilon pe care s-au sprijinit civilizaÈ›iile, în special cea europeană, este grav afectat prin dezvoltarea „unui fel de turism cultural. (...) Exact asta fac universitățile de stil nou: în loc să reprezinte continuitatea, care e sinonimă cu cultura È™i care constituie cea mai preÈ›ioasă realizare a generaÈ›iilor, un fel de imortalitate a rasei, ele servesc drept supermagazin pentru curiozitatea sau lipsa de curiozitate a momentuluiˮ (p. 44). Din păcate, de la Kant la Nietzsche È™i Freud – scrie Molnar vorbind despre orizontul cultural deschis de Iluminism –, majoritatea teoriilor sunt variaÈ›ii orbeÈ™ti pe tema infailibilității personale È™i a solipsismului. De aici libertatea de a inventa „infinite metode manipulatoareˮ, o consecință firească a proiectării unei culturi din centrul căreia au fost alungate imaginea omului È™i imaginea lui Dumnezeu.
Eseul „Omul È™i maÈ™inaˮ ar fi meritat o prezentare separată, dar, întrucât este legat de pierderea Temelor EsenÈ›iale, am încercat să fac unele trimiteri È™i mai sus, iar în rândurile următoare mă voi limita la a enumera o mică parte dintre subiectele tratate de autor. Din păcate, literatura apărută pe acest subiect a ajuns la o anumită superficialitate, făcând să fie trecute cu vederea problemele acute, aÈ™a cum un bandaj ascunde o rană foarte adâncă. Nu este È™i cazul lui Thomas Molnar, care analizează creÈ™terea È™i descreÈ™terea dorinÈ›ei omului de a imita maÈ™ina încă de la Democrit (protopărintele celor care se închină la zeul tehnologiei), echilibrând ca nimeni altul istoria ideilor È™i a culturii cu exemplele bine alese.
O explicaÈ›ie a apariÈ›iei acestui nou viÈ›el de aur se pare că se găseÈ™te în teama de anarhie, care implică dorinÈ›a de ordine perfectă, însă ordinea fără transcendent duce la crearea È™i adoptarea unui model ce funcÈ›ionează după principiile mecanicii. „RaÈ›ionamentul ascuns, începând cu secolul al XVI-lea, este că legile mecanizării, sprijinite pe o bază matematică – ea însăși modelul filosofic al lui Pitagora È™i al lui Platon – oferă mai multe garanÈ›ii decât Dumnezeu È™i rugăciunile adresate Luiˮ (p. 133). Modelul a luat forme diferite ideatic È™i tehnologic, însă acum este considerat singurul model bun, creând un drum cu sens unic. Există de multă vreme niÈ™te prototipuri sau cazuri limită pentru cei care au făcut o religie din progresul tehnologic È™i un ritual din experimentul È™tiinÈ›ific: perpetuum mobile (idealul reducerii la zero a factorilor opuÈ™i miÈ™cării) È™i maÈ™ina inteligentă, ce presupune „adaptabilitatea materiei la spirit sau, dacă vreÈ›i, intelectualizarea materiei. Oricum, se depășeau limitele pe care pare să le impună dualitatea intrinsecă a fiinÈ›ei umaneˮ (p. 109). Iar pentru că este dovadă de nebunie să priveÈ™ti omul È™i lumea prin tija unui pai, crezând că beneficiezi de cea mai bună perspectivă, în plus obligându-i È™i pe ceilalÈ›i să creadă asta, e firesc să apară efecte personale È™i sociale tot mai grave pe măsura trecerii timpului. AÈ™a se întâmplă – afirmă Molnar făcând trimitere la cartea lui Georges Steiner, Réelles présences. Les arts du sens – È™i cu „forfota tragicomică a «cercetării» È™tiinÈ›ifice din laboratoarele noastre, din întreprinderile industriale/comerciale. «Cercetarea» a devenit parola pentru pseudoelita universitară, chiar dacă această cercetare e lipsită de un obiect identificabil È™i mai ales lipsită de seriozitate. ÃŽi vedem efectul nefast în muzee È™i galerii de artă, unde orice asamblare de obiecte heteroclite trece drept operă de artă, candidată la premii, burse, suport publicitarˮ (p. 123).
Punerea în practică a vechiului ideal mecanicist a început în jurul anului 1750, când au apărut primele condiÈ›ii propice, atât teoretice (apariÈ›ia Enciclopediei franceze, 1751), cât È™i practice, odată cu producÈ›ia industrială È™i cu masele dezrădăcinate ce contribuie la extinderea ei. Industrializarea a continuat cu darwinismul, „unde mecanica se manifestă în pretinsa adaptabilitate – mecanică! – a organelor la condiÈ›iile de existență; È™i se termină (?) prin ultimul produs comun al industriei È™i biologiei, când noua rasă, omul planetar, devine el însuÈ™i maÈ™ină, deci perfecÈ›iuneˮ (p. 139).
ÃŽn societatea spectacol, noii piloni sunt golirea Cerului, adică secularizarea, „mecanica fiind copilul nelegitim al demitologizării radicaleˮ (p. 132), apoteoza inutilului (marcă a societății industriale), socializarea omului interior (viaÈ›a intimă este subiectul celei mai savurate publicități), cercetarea È™tiinÈ›ifică (din toate domeniile) fără orizont, de aceea atât de schimbătoare în alegerea ipotezelor, obiectului, încercând să mascheze vidul cultural, pierderea logos-ului È™i a coerenÈ›ei discursului, crearea planului unic, prin abolirea distanÈ›ei între „a fiˮ È™i „a trebuiˮ, pierderea distanÈ›ei critice, din moment ce alÈ›ii ne pun permanent în față o imagine în care toate lucrurile, oricât de divergente, par să se concilieze fără probleme, jocul de dragul jocului È™i mobilitatea cu orice preÈ›, recrearea lui Adam după modelul maÈ™inii, omul unidimensional al „limbajului orizontalˮ, fără mit È™i imaginaÈ›ie, trăind în lumea „atât de plină È™i de mulÈ›umită de ea însăși încât o altă lume să nu fie nici măcar imaginabilă, gândită, dorităˮ (p. 87), societatea „deschisăˮ a existenÈ›ei predeterminate între doi poli: economia È™i petrecerea timpului liber; este o societate mecanizată ce tinde către mecanizarea totală, pentru că maÈ™ina nu tolerează obstrucÈ›iile în funcÈ›ionarea ei; peste toate tronează „un du-te vino permanent, într-o atmosferă de banalități – È™i numim acest talmeÈ™-balmeÈ™ cumplit È™i deghizat transparență!ˮ (pp. 146-147).
Așadar, umanism fără om, rațiune fără transcendent, sau alungarea raționalității reflexive, teleologice (a scopurilor) pentru a lăsa suveranitate absolută raționalității instrumentale, a mijloacelor de realizare a scopurilor prestabilite de alții.
Sigur, iubitorii de sloganuri au grijă să vorbească despre anomia care nu se va opri, din păcate, aici, în termenii unei „renaÈ™teriˮ, aÈ™a cum tragica proclamare a „morÈ›ii lui Dumnezeuˮ de către Nietzsche a fost salutată drept o „răsturnare a valorilorˮ, ca È™i când ar fi vreun motiv de bucurie să vezi o corabie cu susul în jos.