poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | ÃŽnscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ PaÈ™adine în vers alb (73)
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-02-04 | |
Liliana Filișan scrie feminin, afectat, dar nu până la căderea în genunchi, cu o revoltă interioară acută, gata să explodeze, dar în același timp resemnată până la umilire, despre un fel de autoflagelare sufletească. Dragostea este pentru ea un fenomen pe care-l redescoperă de fiecare dată dintr-o altă postură și dintr-un alt punct de vedere. Uneori, în poeziile sale, dragostea e egală cu moartea: la fel de dureroasă, la fel de tenace, la fel de șireată, la fel de bolnăvicioasă.
m-am înstrăinat întotdeauna dinspre trup spre suflet – spune poeta în niciodată duminică, vers în care varsă sticluÈ›a cu esență a unei dragoste neîmplinite. Femeia se află întotdeauna la jumătatea unei îmbrățișări, este actul neterminat al iubirii, mereu pe fugă înspre È™i dinpre acest sentiment care are aparenÈ›a nestatorniciei în versurile autoarei. Sângele unei femei orchestrează arta fugii de propriul păcat. Iubirea presupune un loc în care să existe, un trup care îi cedează. Cu plăcere sau din motive existenÈ›iale, iubirea este arta profană de a a fi viu! Este o luptă de rezistență a două trupuri care se asediază reciproc. De aceea între trupurile încinse se semnează un armistiÈ›iu Ele cedează plăcerii, în timp ce mângâierile îmbătrânesc în pielea femeii. Ea este purtătoarea păcatului, asemenea undei, È™i drumul nu-i este uÈ™or. mă spăl până la sânge de bărbatul ce mi s-a impregnat în piele –asta afirmă poeta în poezia sunt tristă. Pentru ea, plecările iubitului sunt ca niÈ™te obiecte spintecătoare, taie în carne vie, decapitează: ca pe un copac ce simte pe trup respiraÈ›ia fierbinte a joagărului. CondiÈ›ia femeii silită să-È™i câștige demnitatea prin recurs la prostituÈ›ie, pentru a nu deveni o întreÈ›inută, să nu ajungă să fie dependentă de un el, este ilustrată prin comparaÈ›ie cu viaÈ›a artistului Toulouse-Lautrec, în poemul La Goulue, în care poeta vorbeÈ™te de femeia hărÈ›uită chiar în iubire - acolo unde s-ar zice că există o salvare-, batjocorită de niÈ™te oarecare sau, È™i mai rău, de niÈ™te artiÈ™ti care văd întotdeauna imperfecÈ›iunile. Prin urmare, îi sunt detestate calitățile, chiar È™i aceasta de a fi la dispoziÈ›ia oricărui bărbat. Noaptea È™i moartea sunt elementele întunecate ale poeziei Lilianei FiliÈ™an, prezente impudic în peisajul unei tristeÈ›i insistente. Nici trupurile nu lipsesc cumva! Ele sunt protagonistele unei vieÈ›i lipsite de iubire, dar supuse iubirii la moment. O iubire imaginară îi È›ine locul pe tot parcursul volumului. Iubirea este tranchilizantul menit să amorÈ›ească până la neuitare, creează acalmia de dinainte de moarte. Iubirea este senzaÈ›ia de plăcere, se ia cu canabis ori cu opiu ori cu alte substanÈ›e dătătoare de bine, creatoarele stării de excepÈ›ional, vrăjitoare care alungă tristeÈ›ile, te scot pe nesimÈ›ite din paranoia melancoliei. Poeta are insistent sentimentul femeii înÈ™elate, al femeii iubite pe furiÈ™, al femeii detestate pentru actul de dăruire: bărbaÈ›ii care au iubit-o au fost întotdeauna ai altora/ religia cărnii; o femeie tânără al cărei bărbat se întoarce în zori obosit de la alta/ ceasuri potrivite niciodată la ora uitării; patul bărbatului nu va fi niciodată un loc gol/ Dumnezeul Dumnezeilor mei de femeie; bărbatilor nu le plac sfintele/ sunt cea mai frumoasa femeie. Cuvinte precum: narcomană, È›igara de foi, cânepă, canabis, drog, delir întăresc stările de iluzionare, crearea de plăceri false, de fericiri inventate, de reacÈ›ii prefăcute al unui bine exagerat... corsetul frivolității/ femei fără căpătâi, bordelurile, feudele decadente/ modus vivendi, desfrâu, târfă, trupul este feuda stearpă a diavolului/ feuda stearpă a diavolului sunt câteva titluri È™i sintagme care sugerează umilire, batjocorire, descompunere morală, destrămare, murdărire, greață, defăimare, păcătuire trupească È™i sufletească, prăbuÈ™ire, repudiere, deznădăjduire, iubire nedusă până la capăt È™i deci jumătăți de măsură. nu mi-am vândut niciodată sufletul/ dar el m-a vândut ca pe o zdreanță în târgul săracilor/ pasăre cu suflet de femeie. Dumnezeu este prezenÈ›a de care are nevoie, lumina care să împrăștie gândurile întunecate, puterea care să o mântuiască. Femeia este un templu, acolo este locul lui Dumnezeu. Lucrul acesta n-o impiedică totuÈ™i pe autoare să afirme: sunt o femeie ca oricare altă femeie/ dar nu pot să trăiesc într-o lume normală ca o femeie normală/ Anaïs, lăsând să se observe că femeia nu È›ine să iasă în față, să se afiÈ™eze, să se descopere, nu doreÈ™te să fie o pradă, nici uÈ™or de prins, nici simplu de strivit de ochii È™i de gura lumii. Ea doar împarte tagma femeiască în femei de iubit È™i târfe. Cu deznădejde, dar neplecându-È™i capul, Liliana FiliÈ™an spune că dragostea este o promisiune pentru a fi dusă în pat/ parfumul trupului posedat se uită repede/ femei de iubit È™i târfe. ÃŽn mod ironic, poeta vorbeÈ™te despre profesiunea de femeie/…/ a dracului muiere pe asta n-o poÈ›i trânti uÈ™or pe spate/ în cearceafurile ei nu s-a tăvălit niciodată minciuna/ cana de lut È™i profesiunea de femeie (de-a râsu’ plânsu’) . Femeia de profesie nu face nimic din ceea ce ar face o femeie normală, ci se preocupă de frumuseÈ›ea personală: voi spălaÈ›i podelele eu îmi spăl patimile în braÈ›ele bărbaÈ›ilor voÈ™tri/ voi coaceÈ›i pâine eu coc în pântec sămânÈ›a desfrâului/ îmi rodeÈ™te copacul în fiecare noapte/ vreau să uit ce îmi spunea mama că sunt o femeie întreagă/ doar având un bărbat alături È™i nu prin mine însămi/ sunt cea mai frumoasă femeie. Femeia de profesie are o cruce pe care o duce în fiecare noapte, în fiecare pat, în fiecare bărbat, se prăbuÈ™eÈ™te de fiecare dată, este bătută în cuie într-un coÈ™ciug al păcatului È™i de fiecare dată moare È™i învie la loc, pentru încă o noapte È™i încă una, căzând în acele iubiri descreÈ™tinate până la tălpi. ÃŽn poemele sale, autoarea insistă asupra unei judecăți a trupului femeii de profesie care nu se supune decât unei legi, cea a cărnii în care bărbaÈ›ii intră mereu flămânzi È™i pleacă fără nicio remuÈ™care pentru sămânÈ›a păcatului care va germina în pântecul femeii: acolo unde am trăit eu trupurile erau judecate cu piatra/ viaÈ›a ca un rictus amar pe buzele morÈ›ii. Aproape că se roagă, umilindu-se: ia-mi dragostea asta de pe umeri nu este a mea/…/ prefer zdreanÈ›a singurătății peticită cu vise pe coapse/ pe umeri/ pe sâni/ de mâinile bărbaÈ›ilor care au vrut să o sfâșie pentru a le aparÈ›ine/ fie-È›i tăcerea uÈ™oară femeie. Tot ce i se întâmplă femeii se petrece sub semnul naÈ™terii, obsedant în poemele acestui volum. ViaÈ›a femeii este însemnată cu pecetea mentalității de a fi supusă, obedientă, la cheremul poftelor masculine. Femeia este ca un È›ipăt de extaz în iadul bărbatului/ fie-È›i tăcerea uÈ™oară femeie. Liliana FiliÈ™an întăreÈ™te ideea generală conÈ›inută în poemele acestui volum printr-o declaraÈ›ie uimitor de contrastantă comparativ cu condiÈ›ia femeii de profesie: iubesc bărbatul: în patul meu bărbatul a intrat doar pentru că am vrut/ chiar dacă Eros m-a oferit ca pe-o femeie de-o noapte/…/ dragostea nu are simÈ›ul măsurii. Este revolta femeii îndrăgostite care este tratată ca o târfă chiar È™i de bărbatul care pretinde că o iubeÈ™te. Este dureros pentru orice femeie când gândurile bărbatului își spun rugăciunea de seară în trupul altei femei/ Ora ceaiului. De clocotul sângelui se teme femeia, el se face vinovat pentru împătimirea în dragoste. Poeta atribuie puterii sângelui semnificaÈ›ia de dinastie: blestemate dinastii ale sângelui/ dinastii sub blazonul efemeridelor, creând astfel o imagine gigantică, excesivă, a tumultului iubirii, sângele nu poate ierta jocul de-a oarba cu viaÈ›a È™i totodată, din dragoste plecăm întotdeauna prea târziu/ .../ È™i mă prefac a dragoste până când sfârÈ™esc strivită între zidurile patimei/ dinastii sub blazonul efemeridelor. Cele trei capitole ale cărÈ›ii nu fac decât să unifice, să întărească sentimentele care mocnesc în inima femeii tratată ca un object sexual, ca un mijloc de divertisment, ca o lagună de plăceri. Fiecare capitol în parte transmite un amalgam de stări care răscolesc, revoltă, se confundă ba cu ura, ba cu iubirea, când cu blesteme, când cu iertare, cu Dumnezeu ori cu diavolul, atingând dinadins extremele. Este o carte de o intensitate suflească profundă È™i chiar dacă abordează tema condiÈ›iei femeii în societate din unghi feminin, ea poate fi citită cu acelaÈ™i interes È™i cu maximă curiozitate È™i de bărbaÈ›i. ÃŽn fond, dragostea este liantul dintre ea È™i el, iar toate ipostazele în care se dispută femeia nu pot fi concepute în lipsa lui. e întotdeauna o singurătate distanță între noi È™i noi înÈ™ine/…/ între mine È™i mine însămi moartea își adună înfrigurată genunchii la piept/ în/între – asta simte femeia: o iubire-singurătate, o iubire-moarte. Ultim-ultima-ultimul este folosit nediscriminatoriu, cu toate astea, ultimul bărbat îngropat în sine È™i ultima femeie au conotaÈ›ii total opuse din punct de vedere moral. Poeta nu face abuz de metafore, dar acolo unde apar, ele strălucesc prin maturitate È™i adevăr. Crucea-sângele-păcatul formează o triadă des întâlnită în volumul femeia sixtină. Se pare că poeta este urmărită de aceasta în discursurile ei verticale. Pântec-coapse-carnal este o altă triadă obsesivă, pregnantă în contextul tematic al volumului de față. Femeia sixtină este un joc de iele! Spre deosebire de primele două cicluri lirice, cel de-al treilea, Canonul sixtin, este scris în vers clasic, cu un stil precis, hotărât, È™i într-un ritm alert. Poemele albe din primele capitole au densitate, au încărcătură lirică, sunt stufoase atât pe verticală cât È™i pe orizontală. Gândurile poetei aleargă uneori între Bacovia, Esenin, Nichita, alteori între Dumnezeu È™i Toulouse-Lautrec, când cuminte, când trist, când filozofic cu Schopenhauer, Proust etc. Nu degeaba îsi zice femeia fără căpătâi. Ea nu se lasă învinsă, nici umilită, nici disperată, deÈ™i probează toate aceste ipostaze. Volumul de față este el însuÈ™i o triadă: niciodată duminică, Lilith, abi!, canonul sixtin. Ce le uneÈ™te È™i ce le dezbină pe cele trei, aflaÈ›i doar citind de la prima È™i până la ultima poezie! Dacă vrei să vezi iubirea pe toate părÈ›ile, citeÈ™te femeia sixtină! Ottilia ARDELEANU, 4 februarie 2017 |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate