poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 5598 .



„Eu sunt acum într-un anotimp în care pot să trăiesc și să muncesc în tihnă, așa că voi face muzică pentru mine însumi” de vorbă cu Dan Andrei Aldea
articol [ Interviuri ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Marina ]

2017-01-06  |     | 



foto DAA interviu


Despre Dan Andrei Aldea se spune că este o legendă vie a muzicii rock românești din anii ’70 încă din vremea când era recunoscut ca liderul inconfundabil al formației Sfinx. Piesa sa Om bun a devenit sloganul generației sale. Albumul-concept Zalmoxe constituie un punct de referință în istoria muzicii contemporane, un prag greu de atins și mai ales, de depășit. Împreună cu regretatul său prieten Dorin Liviu Zaharia a compus coloana sonoră a filmului Nunta de piatră.
Extrem de talentat, Dan Andrei Aldea este un poliinstrumentist de excepție, capabil nu numai să cânte la cel puțin șapte instrumente, dar să fie în egală măsură, compozitor, cântăreț, aranjor. Având studii de interpretare muzicală vioară la Conservatorul Ciprian Porumbescu din București astăzi Universitatea Națională de Muzică din București, Dan Andrei Aldea a reușit întotdeauna să învețe cu o rapiditate de invidiat un nou instrument, să compună instant o nouă piesă sau să improvizeze legendare bib-synthesizer din scândura de călcat a soției lui, ca pe vremuri.
Din 1981 s-a stabilit la München unde are un studio modern de înregistrări dotat cu tot ceea ce are nevoie. În Germania a compus, printre altele, imnul unui land precum și muzica pentru audiobook-ul Faust, citit de actorul Rolf Günther, celebru pentru filme ca de exemplu Der Mann und das Mädchen (1972).
De curând, Dan Andrei Aldea a revenit temporar în țară într-un anotimp personal al restituirii. Anotimpul bucuriei de a cânta și a ne încânta.

Marina Nicolaev: – Dan Andrei Aldea, puțini cunosc faptul că de mic ai studiat vioara. A fost o tradiție de familie, un deziderat anume? De la ce vârstă ați început să studiați acest instrument? Ce-și doreau părinții, ce visa copilul Dan?


Dan Andrei Aldea: – N-a fost nici o tradiție de familie. Am început să studiez pianul pe la trei ani, dar pe la 5 ani am început să studiez vioara. De ce am părăsit pianul e prea lung de explicat aici. Părinții, evident, își doreau un al doilea Menuhin. Copilul Dan își visa să bată mingea pe maidan, cu ceilalți copii :)


– La 17 ani, ai fost acceptat în trupa Sfinx. Cum au decurs evenimentele, mai ales că în acea perioadă te pregăteai pentru admiterea la Conservator? Cine te-a descoperit ?

– Am intrat la Sfinx cam pe poarta din dos; Marian Toroimac, noul baterist al trupei, i-a șantajat, sau vin cu chitaristul meu, sau nu vin de loc – așa că, mârâind printre dinți (bănuiesc), m-au acceptat. Spun bănuiesc deoarece în acel moment grupul Sfinx avea cel puțin trei chitariști, să zicem competitivi: Octav Zemlicka, Petrică Iordache și Puiu Ivanițchi. Cum, de ce să-și dorească un al patrulea?

– The Animals a constituit un moment de cotitură sau doar un moment de a te îndepărta de clasici? De ce nu Pink Floyd? Care au fost mecanismele acestei revelații?

– În acel moment nu știu dacă Pink Floyd existau deja – mai ales în România. Pentru mine benzile imprimate de o cooperativă, care din asta trăia, erau singurele surse – și pe una din ele s-a întâmplat să se găsească și Don’t Bring Me Down a grupului The Animals. Am ascultat piesa o singură dată și am știut ce fel de muzică vreau să fac mai departe.

– Un bun prieten de atunci, muzician și el, povestind despre prima întâlnire cu tine în casa lui Fromi Moreno (tatăl Mirei Moreno) spune că „am început prin a vorbi despre muzică și pot spune din toată inima că Dan m-a ajutat să-mi formez mentalitatea muzicală de la clasici până la Zappa, trecând prin Mahavishnu (John McLaughlin n.n.) etc… el a fost cel care mi-a arătat ce înseamnă o temă bine scrisă, o progresie armonică clar și corectă, psihologie și limbaj muzical, lucruri pe care în școala de muzică nu le făceam… Reușind să obțină din străinătate pe Allan Holdsworth și UK cu Eddie Jobson ca și Zappa 200 motels care erau cumva marfă serioasă pe vremea aceea… le-am luat la Dan care în timp m-a făcut să-l apreciez corect pe Zappa… iar apoi Dan mă creditează pe mine cu faptul că acelea au fost primele înregistrări cu Allan pe care le-a auzit vreodată și, bineînțeles că a devenit admirator… aș zice că și Allan a devenit admirator al lui Dan pentru ca i-am dat Zalmoxe și a fost foarte impresionat că Dan a scris, a cântat, a produs, a mixat a făcut masterul, etc… să cânți la așa de multe instrumente la așa nivel înalt… Allan are o armată care îi fac toate acestea… Dan citește la cu totul alt nivel decât Allan !”… Te-ai întâlnit în cele din urmă cu Allan Holdsworth ?

– Vorbești de Gia? Gia Ionesco trebuie să fi fost, nu? Sper să izbutesc să-l conving să-mi dea telefonul tatălui său, poate-mi recuperez chitara-vapor, fie și temporar :). Cu A.H. nu m-am întîlnit niciodată, nici n-aș avea ce să-i spun, și cred că nici el mie. Prea depărtate sunt lumile în care trăim.

– Când ai înregistrat muzica la filmul lui Bacalu Celula un alt univers? Prietenii încă își mai aduc aminte de soundtrack-ul final.

– Nu mai știu cu exactitate. Din sunetul de synth deduc că am folosit primul nostru synth, creația lui Bibi Ionescu, în cea mai primitivă versiune – deci trebuie să fi fost ceva între ’71 și ’74, sau cam așa.

– Trebuie să îți spun că prima oară te-am descoperit pe scena cenaclului Flacăra și am fost realmente fascinată de interpretarea perfectă la chitară, vioară și sintetizator și mai ales, compoziții. Erau de-o calitate superioară, profesional vorbind. Și nu pot uita când ai cântat perfect cu vioara la spate Balada lui Ciprian Porumbescu. La ora actuală, după mai bine de 40 de ani, este cenaclul Flacăra un subiect care poate fi analizat cu obiectivitate? Adrian Păunescu, Poetul versus Adrian Păunescu-Flacăra?

– Este foarte greu de analizat obiectiv, mai ales de mine, care am fost atât de aproape. În orice caz, orice s-ar spune (și s-au spus foarte multe), cartea de sonete a lui A.P. stă și azi la loc de cinste în dulapul meu.

– În colaborare cu Dorin Liviu Zaharia (1944-1987), ai compus muzica pentru filmul Nunta de piatră. Cum a decurs această simbioză creativă, să-i spunem așa?

– Am făcut, și eu, și D. L. Zaharia, ceea ce trebuia făcut. Ce a ieșit, rămâne și azi o muzică de referință – cel puțin judecând după ce scrie lumea. A fost o cinste pentru mine să colaborez cu el.

– Întâlnirea cu regizorul Liviu Ciulei de la Teatrul Bulandra din București a fost marcantă. Te-a influențat într-un anume fel, a marcat evoluția Sfinx-ului?

– Lui Liviu îi datorez enorm, și asta pe diferite planuri. Nu numai că ne-a ajutat decisiv la Zalmoxe, dar ascultând multă muzică compusă și produsă ulterior de mine în Germania, deslușesc crîmpeie din Liviu Ciulei, de parcă ar fi fost lângă mine. Cine a lucrat o dată cu Liviu, lucrează pînă la moarte cu Liviu.

– Creativi din toate punctele de vedere, împreună cu membrii formației ai creat și utilizat pentru prima oară un sintetizator. Lipsa de instrumente adecvate pe vremuri nu v-a împiedicat să improvizați, să vi le confecționati, cu prietenii, mai ales cu Corneliu Bibi Ionescu. Unde se mai află acum legendarul bib-synthesizer?

– Cred că am citit că a fost cumpărat de cineva de prin Ploiești. S-ar putea să mă înșel.

– Fiecare muzician are un laborator propriu, intim, de creație, o anumită interioritate în care poate realiza, poate modela sunetele. Cum se materializează o nouă compoziție?

– În cazul meu se materializează într-un mod foarte comic. Am de făcut piesa cutare, oricum ar fi ea? Păi… prima dată mă gândesc la ea, la una, la alta…cum se rezolvă virgula cutare? dar semnul de întrebare? etc. După care, o perioadă de timp uit de ea. Și deodată, în cel mai neașteptat moment, poate în mijlocul unei fraze despre plantele monocotiledonate, pac! – mă opresc uimit căci în acea clipă am auzit piesa, de la cap la coadă, cu introducere și final, cu solo-ul 1 și 2. Din acea clipă nu mai pot schimba nimic la ea. Toată munca ulterioară se reduce la implementarea piesei în viața reală, exact așa cum am auzit-o în cap în acea clipă. Comic, nu? Jur că așa compun eu piesele. M-am gândit mult la asta. Sigur, există o grămadă de events teoretice la care m-am gândit mult pe vremuri. Infinit de multe. Dar să iau pixul, foaia și să scriu piesa Om bun, sau să încerc măcar să o cizelez prin încercare și eroare, asta nu mi s-a întâmplat vreodată. A venit tocmai cînd ziceam plantele monocoti…, pac. :)

– Un prieten comun îmi povestea cum ai interpretat odată într-un studio Din nou acasă împreună cu Adrian Enescu (1948 –2016) la sintetizator și cu Marian Toroimac la tobe, o versiune extraordinară, din păcate pierdută. Și din nefericire, Adrian Enescu a plecat de curând dintre noi. Ce a reprezentat pentru tine Adrian Enescu ?

– N-a fost Marian la tobe, ci tot eu. Imprimarea cu Adrian Enescu s-a născut așa: Dănuț, ia hai să imprimăm și noi doi ceva, că mâine-poimâine dăm ortul și nu rămâne nimic. Nu-i păcat? Ba, mare păcat. Te-ai gândit ce piesă imprimăm? Păi, una de-a mea…sau una de-a ta… Uite, Din nou acasă îți convine? Tu cânți chitarele iar eu synthesizerele. Atunci dacă-i pe așa, ai ceva împotrivă să cânt eu și la tobe și la bass? Că, fără tobe, nu prea se potrivește. Mult succes, a răspuns Adrian sec. Se pare că m-am descurcat și la tobe. Adrian s-a descurcat splendid cu synthesizerele. Mare păcat că s-a pierdut sau s-a șters.
Cu Adrian eram în relații de mare prietenie – fusesem colegi de Conservator. Moartea lui e o pierdere inestimabilă. Nu știu dacă cineva își dă seama cu adevărat cât de uriaș a fost Adrian Enescu. Odihnește-te în pace, bunule prieten, poate ne vom întâlni curînd ca să imprimăm Din nou împreună, cine știe?…

– Puțini știu că cele două albume de referință Lume albă (1975) și Zalmoxe (1978) ale formației Sfinx în care erați lider, compozitor, textier, chitară electrică, sintetizator, vioară, blockflöte, voce, au deschis o pagină legendară în istoria muzicii rock românești. Compozitorul Gia Ionescu, atunci de față, își amintește: „să-l vezi pe Dan care a pus toate acele sintetizatoare all together… pe vremea aceea erau monofonice și el a combinat la nesfârșit ca să obțină ansamblul acela coral și orchestral nemaipomenit!”

– Gia e un drăguț. Dar în parte, subiectiv. Fiecare om din Sfinx a fost responsabil pentru câte ceva și, la judecata de apoi, va trebui să dea seamă de ce-a făcut. A fost un job lung, de încredere reciprocă. Mă îndoiesc că ar mai fi realizabil și astăzi. Nici n-aș avea timp măcar să încerc :)

– Lipsa de libertate, cenzura, retragerea de pe piață a discurilor, anumiți colegi ți-au creat mari probleme pe atunci. Putem vorbi despre acest Trecut și toți cei care ți-au/ne-au alterat idealurile?

– Scuză-mă, dragă Marina…nu cred că ar fi posibil. Hai să lăsăm trecutul pentru cei morți, și să ne ocupăm de cei vii. Nici n-ar mai interesa pe cineva să tocăm acum mărunt mărarul. Pe de altă parte, fiecare eșec de atunci a fost de fapt și o motivație de a deveni mai bun, mai performant. Și ca să fim cu totul cinstiți, eu cred că artiștii din epoca actuală sunt mult, infinit mai mult, supuși eșecurilor pe care nici nu le mai iau ca atare. Să ajungi să-ți evaluezi eșecurile drept victorii… hm…interesant, o să mă mai gîndesc la asta.

– În Germania, te-ai dedicat cu adevărat muzicii în studioul tău de înregistrare. Ai abordat toate genurile: rock, free jazz, Ai compus, printre altele, un imn al unui land german sau muzica pentru audiobook-ul Faust, interpretat de Rolf Günther. Cum se respectă legislația privind drepturile de autor acolo?

– Fiecare țară – cu bunele și cu relele ei. Nici măcar Germania nu este o excepție.

– De la Arthur Rubinstein, Jose Van Dam sau Lawrence Foster până la personalitățile din România ca David Ohanesian, Nicolae Herlea, Dan Iordăchescu, Ionel Pantea, Ludovic Spiess, sau Radu Lupu, au fost prezenți la Festivalul George Enescu ce devine un reper de prestigiu internațional. Ce impresie ai despre Festivalul George Enescu?

– Nu cunosc deloc festivalul Enescu, deci n-am cum să am vreo impresie. Pe vremea copilăriei mele, festivalul era o uriașă întreprindere, și copil fiind, am văzut pe viu cei mai grei muzicieni ai lumii. Sau poate pentru copilul micuț care eram să se fi văzut așa eroic? Mă mai gândesc și la asta. Ce-a devenit între timp… mă întreb ce-ați fi vrut să devină, în condițiile date?

– Este oare publicul de-aici pregătit să-și formeze o minimă cultură muzicală? Nigel Kennedy sau André Rieu?

– Întrebarea asta nici n-ar trebui să fie pusă, după 30 de ani de la revoluție. Pesimistul, sumbru, ar declara: Mai rău nu se poate. Optimistul, vesel: Ba da!

– În octombrie 2014, la Filarmonica de Stat Oradea a avut loc concertul Din nou acasă cu prilejul întoarcerii tale. De atunci, ai participat la festivalurile de muzică rock și folk din țară: Danube Rock Festival Galați 2015; Gala Premiilor Uniter Oradea 2016 (invitat de Ion Caramitru); Chariots of fire Băile 1 Mai – Oradea, iunie; Zilele Cetății – Oradea, iulie; Festivalul WolfBlues Gărâna 29-30 iulie (invitat de Nicu Covaci). Ce părere ai de noua generație de interpreți și formații rock?

– O părere victorioasă. :)

– Există locuri unde porțile nostalgiei se deschid larg atemporal. În ultima vreme, aflat între Germania și România, ai reușit, alături de familie, să fii mai mult decât acasă, aici, la conac, prin Câmpia Bărăganului, spre mare. Un loc în care dorești să te relaxezi, să creezi în continuare. Ce disc pregătești acum?

– Sunt într-o fază finală cu discul lui Doru Stănculescu. Sunt destul de avansat cu discul lui Gia. Restul nu contează. Nici nu mă apuc de altceva, pentru că pot în sfârșit să coc discul meu personal. N-am venit să cânt. Eu sunt acum într-un anotimp în care pot să trăiesc și să muncesc în tihnă, așa că voi face muzică pentru mine însumi, mă voi relaxa în grădina noastră de lângă București, voi bea o cafea oricând cu apropiații mei, pe balconul nostru, plin cu flori, din Oradea, voi călători în afara țării, împreună cu Dana, de câte ori mi se va pune pata. Mai mult să facă tinerii frumoși și liberi. :)

– Îți mai amintești livada bunicii ?

– Ia să vedem: stăteam cu chirie acolo. Curtea era în Militari, Bd. Păcii 214, avea 2000 mp; casa era pe la mijlocul curții. Pe ambele părți ale curții aveam florile acelea galbene cărora nu le-am știut niciodată numele. În mijloc aveam un tei uriaș și un nuc gigantic, pe care nici n-au avut voie să-l taie, dar au găsit soluția: au construit în jur blocuri falnice, și au asfaltat restul, încât după un an, îngrămădit de atâta ciment, nucul meu iubit s-a stins. Cam la nivelul casei aveam fântâna, de unde scoteam apă rece și bună, iar în spatele casei aveam o sumedenie de cireși pietroși, albi și roșii, și câțiva corcoduși. În fundul curții aveam closetul, unde când am vrut să-mi ascund țigările, am descoperit în una din găurile din tavan ascunse niște alte țigări – ale mamei. Își ascundea și ea micul ei avut pe unde putea. Aveam și o magazie cu un dud mare deasupra, în magazie o asistam pe scroafa noastră la naștere, și pe capra noastră Bița. Acolo mi-am trăit copilăria, eu și verișoară-mea Smaranda. În spatele curții exista o portiță prin care ieșeam pe maidanul din spate, să joc fotbal cu gașca de prieteni sau să mă bat cu armata Eftimiștilor. Cu curtea noastră (aproximativ) se terminau Bucureștii, ceva mai încolo era stația RATA și vizavi era teritoriul Academiei, așa se zicea – de unde de două ori pe an veneau zgomote înfricoșătoare și rafale de mitralieră. Tot pe-acolo existau niște depozite suspecte, în care am găsit niște niște gloanțe vechi și niște carbid pe care l-am folosit să ne facem motoare de bărcuță. Lângă maidanul din spate era casa domnului Sgondea, cu doi copii, Dorel și Mădălin, ambii în USA, cu Mădălin m-am văzut acum un an la Vama Veche; mai departe începeau străzile, Eftimie Croitoru unde se aflau Florin, mare fotbalist, și frații Roșu, Ginel și Dan (Dan a murit înecat în canal), după care era strada Castra Nova, pe care locuia Tanța Popescu, cea mai bună prietenă a mamei, care avea singurul televizor din zonă, ce mai Sfântul și Baronul vedeam! – cu copilul lor Dan, care cred că a murit și el prin acele timpuri. Sunt timpuri demult trecute și îngropate în inima mea.
Numai bine tuturor.


De undeva, din sertarele adolescenței, Dan Andrei Aldea se reîntoarce din nou și din nou ACASÃ. Cântând.

1911846_724910347587906_7758118071991315180_n

daa16 (2)


ZDanAA - Copie




Interviu realizat de Marina Nicolaev
Ilustrații din arhiva personală Dan Andrei Aldea



Articol publicat in revista TRIBUNA Cluj-Napoca nr.339/2016

.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!