Că Eminescu e supus adesea unor interpretări aiuritoare, a devenit ceva care nu mai miră. Poetul însuși intuia cu amărăciune această posibilitate: „Astfel, încăput pe mâna oricărui, te va drege...”. Cu alte cuvinte, îți va modifica verbul, mesajul și, uneori, viața.
Motivele unor asemenea deformări au fost (și mai sunt), adesea, politice. În anii '50, poemul „Împărat și proletar” era oprit, în manualele școlare, la strofa care conținea îndemnul „Zdrobiți orânduiala cea crudă și nedreaptă”. Iar bieții profesori, dintre care unii erau chiar supraviețuitori ai „orânduielii” aceleia, erau nevoiți să repete ca papagalii frazele tipărite despre „putreda orânduire burgheză”.
În ultima vreme, însă, deformarea are la bază mai ales incompetența, semidoctismul, incultura, ba chiar prostia. Situația e evidentă cu deosebire când în treabă se bagă mass media. Iată un exemplu grăitor, legat tot de poemul amintit mai sus. În stilul său agresiv și voind să șocheze, Cristian Tudor Popescu exprima, în urmă cu câtva timp, opinia că Eminescu a fost ateu. Uite-așa! Aducând ca unic argument strofa din prima parte a poemului mai sus evocat, în care proletarul socotea că religia e „o frază ... inventată”. Și reluând (cu voie sau din ignoranță) opinia ideologilor comuniști din „obsedantul deceniu”. Numai că, dacă respectivii ideologi (deloc proști!) mistificau în deplină cunoștință de cauză, jurnalistul de azi, depozitar al unei spoieli de cultură, ignoră întregul, supralicitând partea. Căci, în realitate, poemul e unul filosofic, iar concluzia e amar-melancolică: eforturile umane sunt zadarnice, dincolo de toate se înstăpânește moartea (”Că vis al morții eterne e viața lumii-ntregi”). Textul este, de altminteri, după cum se știe, integrabil amplei construcții de tinerețe „Memento mori”, de peste cinci mii de versuri, panoramă a strălucirii și decăderii civilizațiilor, cu o concluzie asemănătoare: „La nimic reduce moartea cifra vieții cea obscură/ În zădar o măsurăm noi cu-a gândirilor măsură,/ Căci gândirile-s fantome, când viața este vis”. Multă lume (ba chiar și unii tineri scriitori, mai prieteni cu internetul decât cu biblioteca) socotește astăzi, ca și Cristian Tudor Popescu, că în poemul cu pricina poetul este socialist și ateu.
Tâmpeniile cele mai pitorești (de fapt, revoltătoare!) sunt emise, totuși, la scară mare, în momentele aniversare sau comemorative. Adică la jumătatea lui ianuarie sau la cea a lui iunie. Lăsând la o parte atitudinile festiviste, ochii dați peste cap de admirație și excesul de sirop liric care te face să leșini, ori, dimpotrivă, încercările autorilor de ultimă generație de a-l da pe poet jos de pe soclu sau de a-l citi, chipurile, pe „adevăratul Eminescu”, ar fi de reținut un alt simptom: goana după senzațional. Boală (de origine europeană) a tabloidelor noastre, avide de scandal, dar și a emisiunilor televizate, obsedate de rating. Astfel că, după ce s-au ocupat până la nebunie de triunghiul amoros Drăgușanu – Slav – Cristea, de războiul Ponta-Băsescu, de amanta președintelui Franței ori de afacerea Nana, moderatorii caută elemente similare și în viața poetului. Și le găsesc, de obicei, în câteva texte de care e plin internetul. Acestea, fie apocrife, fie aparținând unor pretinși eminescologi (dintre care ceva mai cunoscuți ar fi Nicolae Georgescu și emulul său hușean Theodor Codreanu), susțin că poetul a fost „asasinat politic”, ba chiar ucis de-adevăratelea. Cu alte cuvinte, pentru că, în calitate de jurnalist, exprima adevăruri inconvenabile (și, într-adevăr, exprima!), a fost oprit să scrie, internat cu forța în ospiciu și, mai apoi, cu complicitatea unor doctori, otrăvit cu mercur. Acesta fiind unul dintre scenarii.

Cum să nu abordeze televiziunile un asemenea subiect, năucind, și în acest caz, populația?! Chit că moderatorii, avizi de a face trimiteri la starea de lucruri de azi, dar încredințați, în prostia lor nudă, că Eminescu a trăit „acum câteva sute de ani” (cum se exprima o cucoană), habar n-au despre ce vorbesc și se tot uită pe două amărâte de foi care le tremură-n mână, rezultat al metodei de largă utilizare copy-paste.
Ce-ar fi de spus față de asemenea stupizenii? Păi tocmai ce spunea Titu Maiorescu (pe care primii comuniști îl declarau reacționar, iar pretinșii eminescologi sau jurnaliștii de azi sunt gata să-l considere asasin!), când vorbea despre falșii poeți (dar și despre falșii critici): ÎN LÃTURI!