Ceea ce nu se cade



Orice mamă normală, fie ea și din regnul animal, își apără puiul. Afirmație banală!
Cât copilul crește, mama își manifestă nedisimulat afecțiunea iar copilul o păstrează în memorie. Există o vorbă la români : „Spune-mi orice, dar nu mă înjura de mamă!”.
Cine n-a avut afecțiune în copilărie, ca adult are un handicap, este gol pe dinăuntru. Oricâtă avere ar strânge, oricâte aventuri fie ele și amoroase ar avea, indiferent ce poziție socială sau profesională ar dobândi, rămâne tot gol pe dinăuntru și uneori pradă deznădejdii.
Un astfel de om oricând poate adresa cuvinte grele despre propria mamă, nu are opreliști în a-i spune hoață, curvă, criminală!
Dacă despre ființa care i-a dat viață poate spune orice, în mod sigur n-are nicio rezervă în a-și blagoslovi țara cu epitete greu de suportat ca urâțenie, „țară de rahat”, „țară criminală”, „m-am săturat de România!”.
Lăsând la o parte cuvintele mari, ar trebui ca orice om să nu formuleze invective față de propria mamă, față de anumite simboluri și cu atât mai mult față de țară, de locul unde s-a născut și a copilărit.
Chiar și păstruga se întoarce cu un instinct inextricabil după ani și ani, la locul de baștină!
Și totuși există indivizi pentru care țara devine o noțiune abstractă. Cu o noțiune abstractă, fără vibrație emoțională, se poate face orice.
Trădătorii se recrutează din rândul unor astfel de oameni sau dintre aceia care prin educație li se imprimă credința că a trăda reprezintă o formulă a succesului (vezi politicienii care schimbă partidul precum pălăria).
Trădarea, de obicei, se cumpără. Se poate obține însă și prin constrângere, cum a fost cazul multor politicieni închiși după 1945 și care au semnat angajamente de colaboratori. Pentru indivizii care trădează din convingere, etalonul valorii o reprezintă banul sau puterea reflectată în ocuparea unor poziții sociale înalte. După ce și-au dobândit „jucăria” nu au probleme de conștiință, în numele banului pot ucide sau trăda orice, părinți, prieteni, firmă, partid, interes național.
Sunt prea puține cazurile când se trădează din motive ideologice, de regulă inamicul exploatează slăbiciunile de caracter ale virtualului trădător, alcoolismul, curvăsăria, accederea la o poziție socială importantă. Bineînțeles, sunt folosite din plin și amenințarea, șantajul, presiunea psihologică .
Un caz special îl reprezintă colonelul Kuklinski Ryszard din armata poloneză, trădarea lui nu s-a referit la denigrarea Poloniei ci doar la ocuparea țării de către sovietici. El niciodată n-a făcut dezvăluiri care să afecteze onoarea națiunii poloneze, Polonia ca stat. Nici măcar pe Jaruzelski nu l-a trădat în acest sens, deși acesta îi fusese șef comunist. A refuzat orice stimulent material.
Ce s-a întâmplat cu „Pa ce Pu”? El, prin informațiile furnizate, a lovit în economia României și scuza că ar fi fost patriot, distrugându-l pe Ceaușescu, este deplasată iar posibila comparație cu colonelul Kuklinski devine o blasfemie!
„Pre ce Pu” a fost în primul rând animat de interese materiale, inclusiv după ce a fost reabilitat, a cerut despăgubiri de un milion de euro pentru tablourile „cumpărate” cât și-a slujit „șeful”.
Un caz special îl reprezintă și „Blu Canci”. El înfiera cu mânie proletară în „Scânteia” anilor 50 pe „exploatatori” iar soția sa îi trimitea direct la moarte ca procuroare!
Sfârșitul bunicii mele a fost o consecință a propagandei deșănțate făcute de el în oficiosul partidului. Crima perfectă, dispariția maichii, a fost doar o pierdere colaterală!
În 1990 cine a cerut moartea a patru sute de ofițeri?! De fapt pe cine slujea „Blu Canci”? În Biblie stă scris: „niciun om nu poate sluji doi stăpâni deodată” iar acesta slujea mai multe „direcții” care îl plăteau. Simultan!
El fusese unul din cei ce ne vârâse pe gât comunismul și tot el ne învăța după cinci decenii să scăpăm de el, scoțând „prostia” din mintea românilor!
Și comportamentul generalului „Stan cu Leasa” trebuie comentat, și-a prins piciorul în propriile intrigi și apoi s-a dat patriot. Interesant este cazul lui „Ariana Savarina”. Cum, nu vă amintiți?! Prin 1990 vorbea cu emfază despre H2O (apă) care conține un gaz toxic, hidrogenul. Ar fi putut rămâne în istorie doar cu această împlinire, dar nu, și-a pus pecetea și pe Insula Șerpilor, de asta n-avea nevoie România, ducă-se pe pustii, la Ucraina! Pentru trădarea țării sale se învârte azi prin toate forurile europene și o reprezintă! Dar și aici, recent și-a dat în „petec”.
Rămăsese totuși o parte din platforma continentală maritimă. După ani grei de judecată la foruri internaționale, nu se știa care va fi verdictul.
În timpul ăsta, stimabila doamnă „Călina Pop Moliceanu”, un simbol al eleganței feminine prin îmbrăcăminte și limbaj, ticluia soluții în tenebrele minții sale. Culmea e că a și reușit, a înstrăinat bogățiile petroliere din zonă unei companii canadiene, că românii oricum, nu sunt dornici să intre cu capul la apă!
Unii însă trădează din plăcerea de a experimenta mișelia, au în genă acest virus! Aceștia sunt cei mai răi!
Am cunoscut un om în satul Vulturești, pădurar, luptător în al doilea război mondial. Era un om simplu, neșcolit și ca atare nu vehicula noțiuni abstracte de genul țară, trădare, patriotism. Știa pur și simplu că anumite lucruri se cade sau nu să le faci! În tranșee, niciodată nu și-a pus problema să dezerteze, chiar dacă gloanțele îi șuierau în permanență pe la urechi!
Desigur, era un om „prost”! Trădarea, indiferent când a fost înfăptuită (vezi înlăturarea prin trădare a lui Mihai Viteazul, a lui Tudor Vladimirescu, sau a lui Alexandru Ioan Cuza etc.) are aceeași conotație și se datorează uneia din cauzele enunțate mai sus!
Aceia care-și vorbesc urât țara, așteaptă doar împliniri materiale de la viață. „Ce a făcut țara pentru mine?!” se justifică ei, bravându-și nesimțirea.
Cine își iubește părinții, copiii, bunicii, locul unde s-a născut și a copilărit, păstrează în memorie întâmplările de atunci, frumoase sau urâte, înseamnă că nu este gol pe dinăuntru, înseamnă că poate iubi, iar acele sentimente, prin extensie, reprezintă o parte din dragostea de țară.
Þuțea a făcut ani grei de pușcărie, ajunsese aproape un om al străzii și nu deținea valori materiale era imun la ierarhii mercantile. Nu s-a dezis însă niciodată de părinții lui din Boteni Muscel (tatăl preot, mama țărancă neșcolită), nu s-a dezis de satul unde s-a născut, nu s-a dezis de neam. L-a obosit uneori așteptarea! Poate de aceea, recent, un scriitor, L.C. afirma că Þuțea trebuie demitizat, dat jos de pe soclu. Culmea este că în decreptitudinea lui, Þuțea arăta mai viu (în filmul care ne-a fost prezentat) decât stimatul domn L.C. care îl comenta.
Este interesant de a analiza și cazul „Vladimirei Pismă Neamu” care pentru a ocupa anumite poziții sociale înalte s-a dezis chiar și de părinții săi.
Prin comparație, profesorul de latină Alexandru Samoilă din Telega-Prahova, mort numai după un an și jumătate de pușcărie, la toate întrebările puse cât a fost sub urmărire și apoi încarcerat a răspuns „Nu cunosc”. Dosarul său conține 5200 file (10400 pagini) și ultimul său elev a fost ciobanul macedonean Constantin Cioti în celula de la Aiud. El a învățat de la profesor „Doina” lui Mihai Eminescu în limba latină.
Discursul politic, lamentabil, gol de conținut deși vehiculează cuvinte sacre, devine și o scuză pentru denigrarea țării, argument pentru repetatele eșecuri politice. „Minciuna este adevărul nostru”, reprezintă crezul politicienilor versatili, deși chiar și ei în momentele de sinceritate (în somn) spun „Iubesc trădarea dar nu și pe trădători”.
A iubi ceva sau pe cineva din țara în care te-ai născut, a fi solidar cu ai tăi, a acționa astfel încât să nu le provoci suferințe în numele unor idealuri sau concepte de import, a avea curajul să aperi valorile propriului neam fără a le ataca sau înjosi pe cele ale altor popoare, reprezintă conținutul „de facto” al sentimentului patriotic. Pentru a fi cetățean universal trebuie mai întâi să ai identitate națională.


Nicolae Aurelian DIACONESCU