poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 

Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 10696 .



Linte Marius Dumitru, Ordinea Trupului și/în Sfera Juridică (Platytera, 2011)
articol [ Presa ]

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [teotim ]

2011-01-16  |     | 



Prefață

O carte se spune că este valoroasă atunci când incită gândirea celui care o lecturează, atunci când cititorul descoperă în ea gândurile sale neexprimate și care nu au găsit modalitatea de a se expune fie din lipsa unor lecturi adecvate, fie din timiditate. Când ai în mână o astfel de carte, îți spui spontan: „ideile astea le-am avut și eu, însă autorul a știut să le exprime”. O carte este valoroasă, deci, atunci când vine cu ideile sale în întâmpinarea gândurilor ascunse ale cititorului, acesta din urmă însușindu-și-le ca pe propriile sale idei. Și câte idei nu ne populează mintea atunci când este vorba de Comunitatea Europeană, dar pe care nu le exprimăm niciodată. Cartea lui Marius Dumitru Linte, căci despre ea este vorba, are darul de a provoca în cititor o anumită deschidere către interogare.
Volumul de față are meritul de a ne pune în situația de a medita deschis despre destinul unei Europe comune. Ceea ce este interesant de reținut este faptul că autorul pare la prima vedere că nu propune soluții cu privire la construcția europeană, ci pune în cumpănă optimismul cu îndoiala, teama cu speranța referitoare la viitorul Europei. Autorul, cu alte cuvinte, nu răspunde, ci pune întrebări. Întrebarea este cheia de bază a volumului acestuia, dincolo de exprimarea unei soluții.
Dacă am înțeles eu bine, întrebarea este generatoare de îndoială, de incertitudine. Putem vorbi de certitudine atunci când este vizat viitorul? Frământările autorului sunt frământările unui cetățean european care trăiește într-un spațiu care se pregătește să devină ceva, dar nu se știe încă ce anume va deveni.
Europa se pregătește să nască o nouă Europă și în momentul actual trece prin chinurile facerii. Acum se întrevăd zorii unui început cu care omenirea nu s-a mai confruntat. Nimeni nu poate spune cu certitudine ce drum va urma Europa, ce destin vor avea oamenii ce locuiesc acest spațiu. Aceste frământări sunt reliefate cu rațiune și, de ce nu, cu afectivitate de autorul cărții de față.
Folosind un material bibliografic bogat, M. D. Linte își strecoară cu abilitate propriile îndoieli cu privire la construcția europeană. O astfel de îndoială, printre multe altele, este și cea exprimată cu privire la identitatea europeană. El se întreabă „de ce nu ar fi foarte cu putință ca instituțiile, structurile și rețelele construcției europene, educația de tip european și cultura comună europeană, dintr-un spațiu de valori comune realizat cu mijloace de comunicare media de performanță fără precedent, să deformeze conștiința europeană și nu să o formeze, așa cum pretinde, și să constatăm, într-un târziu, că este un experiment ratat?”.
Din această întrebare complexă se desprinde o altă întrebare, și anume aceea dacă a reușit Comunitatea Europeană să câștige sau dacă va câștiga vreodată lupta cu Statul-Națiune. În contextul acestui raport, M. D. Linte analizează problematica identității. Analiza realizată este de profunzime și degajează iarăși aceleași întrebări care ne fac să medităm, nu fără oarecare angoasă, la viitorul nostru. Va exista un viitor comun? Pluralitatea identităților este una dintre problemele esențiale ale modernității, pe care autorul încearcă să o surprindă în multiplele sale articulații. Printre numeroasele abordări ale problemei identitare, care în opinia sa nu rezolvă, în nici un fel, în mod substanțial relația dintre Noi și Eu, dintre individ și comunitate, autorul propune o cale proprie care în esența sa este de sorginte creștină, și anume aceea a tainei filiației ca origine a memorialului identității personale și caracterul ființial al acesteia, având ca temei „unirea neamestecată” în Hristos. „Resursele identitare – susține autorul – au un conținut ontologic”, ceea ce în modernitate s-a pierdut cu totul pentru că substanțialismul logosului arhetipal a fost înlocuit cu formele abstracte ale rațiunii. Formele identitare își pot găsi un reazem ferm, după autor, în revenirea la origini, iar originea nu este decât taina filiației întru Hristos. În taina filiației contingentul este penetrat de esență, identificându-le. Așa cum afirmă autorul cărții, „Criza identității personale, ca dimensiune primordială a crizei identităților, este în primul rând uitarea Originii ...”.
Dacă trecem din planul teologic în cel al filosofiei, putem spune că actuala criză a identităților se datorează uitării Binelui ontologic (Binele gândit de vechii greci precum cel ce ține la un loc tot ceea ce ființează și îl consacră) ca origine arhetipală a comunității, singura în care individualitățile puteau fi puse, cu adevărat, în valoare. Binele originar și ființial se situează dincolo de binele moral și el trebuie să fie temeiul oricărei întemeieri morale, juridice, politice etc. Uitarea acestei origini, adică uitarea acelui a-fi-împreună stă la baza oricărei crize identitare. Autorul evidențiază acest a-fi-împreună prin conceptul de filiație întemeietoare în Hristos. Aspectul teologic, susținut de autor, nu diminuează, ci întărește această întemeiere existențială a ființelor umane: întemeierea pe acel a-fi-împreună liber consimțit în care Eul personal își găsește rostul în acel Noi, impersonal și invers. Numai așa Europa poate avea un viitor comunitar.
Întemeierea ființială, evidențiată de M. D. Linte, vine să susțină conceptul de ordine. În opinia sa, în Europa și de ce nu și în lume, își face apariția ideea unei noi ordini, „providențială”, rezultatul unei concepții moniste exacerbate care conduce către o viziune globală impusă fără a se mai ține cont de specificitățile locale. „Credem – susține autorul – în existența istorică a ordinii juridice specifice, deci a pluralităților ordinilor juridice”. Acest mod de a gândi devine pentru autor ca o profesiune de credință pentru că, afirmă acesta, sursa ordinii juridice nu poate fi decât multitudinea specifică a ordinilor religioase, morale, cutumiare, politice, sociale. Toate aceste surse conduc către ideea de des-centralizare și la ideea că juridicul nu este singura sursă a ordinii ... De fapt, se aud tot mai multe voci în rândul juriștilor care susțin conceptul dreptului în context, conform căruia extinderea unor concepte juridice la nivel global, fără a se lua în considerație contextul specific al fiecărui spațiu, este o gravă eroare. În susținerea acestei idei, M. D. Linte apelează la conceptul de demnitate umană care, în numele Umanității, suprimă orice urmă de specificitate cu grave urmări în plan politic și juridic. „Plierea acestui concept pe realitate – este de părere autorul – poartă în sine un risc al agresării, al violării, al uniformizării concretului divers”.
Tendința de a suprima diversitatea este prezentă și în domeniul drepturilor omului. Temeiul individualist al civilizației occidentale, care a dat naștere mișcării liberale, se încearcă să fie impus ca fundament universal și deci ca întemeietor global. Or, se știe, sunt civilizații (asiatice, africane) care s-au dezvoltat (și chiar au avut succes) fără să aibă ca temei individualismul. Autorul volumului de față pledează pentru conceptul de universalitate specifică, cea care ține cont de modalitățile diverse în care o societate se constituie și își dezvoltă potențialitățile. Unitatea în diversitate trebuie să fie cheia de boltă a înțelegerii între civilizații. În gândirea autorului, un aport deosebit îl poate aduce, în acest sens, religia.
Trebuie remarcat faptul că autorul este adeptul unei gândiri substanțialiste, având în centru ideea de Dumnezeu, contrar unei concepții procedurale adoptată de Europa occidentală atât în planul gândirii filosofice, cât și în cel al gândirii politico-juridice. Pozitivismul juridic exacerbat duce adeseori la un simplu joc al formelor fără fond și, ca urmare, fără orice legătură cu realul. Exagerarea formalismului însă duce la suprimarea diversității reale și la construirea unui „real” dominat de artificialitate. Substanțialitatea poate fi recucerită, așa cum procedează M. D. Linte, prin regăsirea de sine apelând la conceptele de identitate, ordine, corporalitatea pătrunsă în/de suflet, diversitate etc.
Prin intermediul acestor concepte se încearcă regăsirea spiritului comunitar în care drepturile intră în echilibru cu obligațiile. Se poate vorbi de libertăți fundamentale într-o societate ce tinde să se atomizeze? Or, drepturile fundamentale nu se pot evidenția decât într-o societate care se manifestă ca un corp în care sufletul se substanțializează, iar corpul vibrează penetrat de către acesta.
Lecturând cartea aceasta a lui Marius Dumitru Linte nu poți să nu te întrebi: oare este posibilă o Europă unită, atee, negându-și originile religioase?
Cartea se cuvine a fi citită, pentru că ea aduce o undă de neliniște. Este virtutea cărții de valoare.

Prof. univ. dr. Gheorghe Dănișor


***

Cuvântul editorului

Dreptul, cu fața în oglindă

Cu priză în actualitate și beneficiind de aportul unor informații minuțioase și pertinente, menite, totuși, să atragă publicul larg, seria de studii grupate sub titlul „Ordinea trupului și/în sfera juridică”, avându-l ca autor pe Marius Dumitru Linte, se constituie, în ultimă instanță, ca o meditație metafizică, întreprinsă dintr-o perspectivă creștină, asupra ideii de juridic. Aceasta ne este prezentată cu sfera acaparantelor sale implicații, de ordin teoretic și practic, sub aspectul raportului dintre drept, pe de o parte, și filosofie juridică, morală, politică și teologie, pe de altă parte.
De altfel, încă din titlu suntem puși la curent cu problematica de fond a lucrării și cu reperul ei central, făcut cunoscut în chip plastic prin mijlocirea unei metafore, o metaforă cu conținut revelatoriu: „ordinea trupului”. Respectiva sintagmă trimite la fundamentul creștin al existenței comunitare, care este „Trupul lui Hristos”, o unitate cosmică a mădularelor ce susțin și apără același trup al Vieții comunionale.
Între tendința asimptotică a societății istorice către această paradigmă și abaterile de la ea încape descrierea comprehensivă a ceea ce este în istorie dreptul, ca și o critică nuanțată a teoriilor și practicilor juridice.
Raportul dintre drept și morală, dintre noțiunea de individ și cea de persoană, un număr de teme dominante ale modernității juridice, printre care la loc de frunte se înscrie dezbaterea despre drepturile omului, ideea complexă de demnitate umană, iată numai câteva dintre subiectele abordate din unghiuri diverse și incitante, ce reușesc să țină trează atenția pe tot parcursul lecturii, a cărei miză, de altfel, nu este exclusiv – și nici măcar preponderent – teoretică, pentru că în fond este vorba de aceeași viață care ne privește pe noi toți.
Recursul la „jurisprudența” inedită a lui Michel Villey, cel ce în Franța a restituit studiilor juridice dimensiunea lor filosofică, ne pare astăzi chiar mai oportun decât oricând, în situația de accentuată criză economică și spirituală globală.
Se anunță faptul că umanismul golit de transcendență riscă să se facă responsabil de o concepție despre drepturile omului greșită și chiar imorală. O atare concepție ajunge să promită și să „garanteze” (pe hârtie) drepturi fantastice ale persoanei umane – drepturi utopice ale fiecăruia la cultură, la sănătate, la confort etc., care în fapt nu pot fi obținute.
Extrapolarea în drept a valorilor filosofice morale, în paralel cu omiterea intenționată a oricărei referiri la valoarea infinită a omului și a demnității sale în raport cu supranaturalul, aceste răsturnări – pricinuitoare cel puțin de inadecvare – riscă să antreneze, prin confuzia valorilor, un eșec penibil în plan practic, să pună în mișcare un limbaj de lemn și să agraveze dezorientarea spirituală.
Consecința respectivelor mutații este tragică pentru insul uman, cel ce se trezește în situația de a fi dublu inadaptat: neadaptat nici la viață (această viață), nici la moarte (e vorba de evenimentul morții sale, care a fost vidat de sens și de taină), respins de istorie și, deopotrivă, de eternitate...
Chiar dacă, după cum se specifică, un consens în ceea ce privește conținutul naturii umane, chipul antropologic, nu a fost atins și nici nu va fi, ceea ce dăunează este „indistincția conținutului și a sensului acestor drepturi ale omului, care au în contemporaneitate o instrumentare nu conformă spiritului biblic, putându-se totuși, în mod superficial, acredita ideea că drepturile omului de azi sunt girate și că își au sursa în Biblie, își au și o justificare în ea”.
Tendința de „fondare în imanență a unei transcendențe” e rezultatul confuziei dintre drept și morală, apreciase Villey. La acest punct de vedere, autorul cărții, Marius Dumitru Linte, a aderat parțial, totodată păstrând rezerve asupra unei tendințe de a împinge dincolo de un punct critica imanenței. Nu trebuie uitat, totuși, că Villey a invocat laudativ umanismul antic, în ce privește moderația, conștientizarea limitelor umanului și, în genere, ale existenței umane date.
Existența unui așa-zis „drept natural” biblic (E. Safta-Romano) indică mari probleme de specificitate. Mai degrabă, „dreptul natural” clamat de Rousseau este un concept cu conținut opus înțelesului biblic. Utopia „întoarcerii la natură”, natura ca sursă a valorii, libertății și drepturilor individului nu sunt imagini autentic creștine. Ideea că libertatea interioară a omului corespunde scopurilor urmărite de natură sau aceea a conflictului dintre natură și civilizație ignoră fundamentala viziune creștină despre comunitatea de destin a omului cu lumea, cu natura – aceștia „cad” împreună și „se ridică” împreună.
În 1914, germanul Franz von Baader, el însuși un mistic al naturii, distingea două tipuri de legături, înțelese ca două moduri generale ale existenței ce se opun una alteia: ontologic și calitativ. Este vorba fie de o legătură fundamentată pe iubire și atracția reciprocă a părților, fie de o legătură bazată pe constrângerea ce leagă, într-un mod mecanic, atomii sociali, dar și lucrurile între ele, creând, în acest caz, rețele cu noduri de „rezistență” materială, mai degrabă decât „țesături de afinități” spirituale.
Iubirea care face inutilă forța, după afirmația lui von Baader, nu reprezintă aici numai un sentiment omenesc, un dat subiectiv, unul printre altele, ci există ca o forță obiectivă a existenței restaurate, ca un liant cosmic și ca un fundament deopotrivă supranatural și natural al moralei.
În orice concepție tradițională, morala nu poate constitui un domeniu autonom. Valoarea sa realmente normativă ține de fundamentarea în sfera sacrului și a metafizicului. În acest sens, funcția morală veritabilă este de a restitui ființei ceea ce corespunde naturii sale adevărate. Acest „a fi tu însuți” se complică în creștinism prin faptul că se vorbește de o natură adevărată, originară, dar și de o pseudonatură a ființei umane, rezultat al alterării sale spirituale și, consecutiv, fizice. O critică onestă a imanenței poate feri de ispitele utopiei o conștiință însetată după un ideal. Utopic este acel ideal (valabil, în sine) care-și ratează punctul de aplicație. „A rata ținta”: iată, pe scurt, definiția creștină a păcatului.
Acordul dintre om și propria sa natură creată de Dumnezeu, acord care nu se poate realiza plenar decât într-o lume ea însăși restaurată, nu se lasă auzit în plenitudinea răsunetului său, aici, pe pământ. Să ne gândim – nu altfel decât ca la un caz, deși unic, extrem de reprezentativ pentru condiția umană – că, în această lume, Beethoven a creat muzica sa, dar tot el a fost marele surd. Biruința i-a fost agonică, survenită în „noaptea” auzului.
Biblic, suntem încredințați că Împărăția lui Dumnezeu nu este din această lume, deși începe de aici. Referindu-ne la Ortodoxie, nu puțini analiști ai fenomenului utopic au afirmat că ar fi ferită de utopia de tip clasic. Spre exemplu, Sorin Antohi remarca, în lucrarea sa „Utopia”, improbabilitatea utopiei de tip clasic în Ortodoxie, aceasta din urmă remarcându-se „prin universalismul mesajului social și mistic, prin legitimism și prin preeminența valorilor spirituale în raport cu cele sociale și politice”.
Pe firul multiplu și ingenios disecat al analizelor întreprinse de Marius Dumitru Linte, cititorul poate învăța să ajungă singur la anumite concluzii, întrucât autorul ne propune totodată și o metodă de a gândi. Aceasta e menită să convoace „martorii din umbră”, să disocieze retorica (în fond, o modalitate a politicului) de fondul problemei. Regula „citării literale” este să promoveze discreditând. Cum ar fi, să „promoveze” omul „uitând” de om… După Villey, e vorba de „falsul antidot”, prin care unii „devin complici cu răul pe care țineau să-l corijeze”. Acest anume clivaj al gândirii a fost descris de Alain Besançon, în „Originile intelectuale ale leninismului”, după cum urmează: „Ceea ce este central este împins la margine, iar ceea ce este periferic este pus în centru”. Cu aceasta, am fost preveniți că teologia însăși, în anumite condiții, poate aluneca pe panta ideologiei, „al cărei câmp de acțiune este politicul” (Alain Besançon).
Elocvent, în acest sens, a fost cazul istoric al lui Kireevski. Înflăcărat adept al patristicii, el a ajuns să justifice cu citate din sfinții părinți gândirea slavofilă și, în cele din urmă, să „așeze” efectiv Împărăția lui Dumnezeu pe pământul slav.
Concretismul, după Petre Þuțea, este incompatibil cu ordinea de drept, pe care o caracterizează un număr determinat de facultăți juridice uniform distribuite. Societatea prinsă în istorie și în împrejurări unice se comportă, însă, diferit față de așa-zisele constante ale dreptului. Cunoaștem că Picard, unul dintre teoreticienii dreptului pur, a și numit formele de drept forme raționale constante, cu conținut variabil. Această variabilitate a lor, însă, cum a văzut-o plastic același Petre Þuțea, nu poate cuprinde varietatea temperamentelor, vocațiilor, pregătirilor, înclinărilor bune sau rele, partea de „ispită” a momentului, reprezentativitatea acestuia în raport cu un trend major al vieții etc.
Nuanța sufletească, posibil aducând cu sine ponderea a tot ce-i mai personal, intim și inefabil în atitudinea și acțiunea individuală, nu constituie obiectul cazuisticii în nici un „dosar de judecată”. Locul de judecare a „infinitezimalului” nu e aici și nici nu poate fi aici, sub pecetea numărului de înregistrare. Pledoaria ultimă a autorului este să cheme fața omului spre vederea lui Iisus Hristos. Dumnezeu Care S-a înomenit S-a așezat pe Sine în locul omului și, printr-o iubire supremă, a împlinit toată dreptatea, pentru că a purces la înțelegerea persoanei din interior, din concreșterea ființei concrete în fluxul de infinită durere al vieții... Concluzia ce se desprinde e una optimistă: iertarea există pretutindeni, numai dacă o dorim cu adevărat!
Punând accent pe întrepătrunderea între factorii impliciți ce țin de conținuturile de credință sau de apartenența la o tradiție de gândire și spiritualitate, pe dezvoltările teoretice în materie de drept și modurile practice ale interpretărilor și implementărilor juridice, Marius Dumitru Linte oferă multiple deschideri în ce privește modelarea normelor din științele juridice. În fond, posibilitățile acestei modelări sunt subîntinse de o viziune asupra lumii ce se poate decela în urma unei analize conceptuale atente.
Reconsiderarea, în știința juridică actuală, a însemnătății dezvoltărilor conceptuale, spre exemplu în dezbaterile actuale privind noțiunea de drepturi ale omului și cea de demnitate umană, privite într-o tensiune necesară, repune în lumină importanța determinantă a înțelegerilor despre Dumnezeu, om și lume ce stau la baza respectivelor dezvoltări conceptuale. În același fel, sunt repuse în prim-plan problema conștiinței, ca instanță critică ce dă seamă de „capacitatea și exigența de a distinge binele de rău”, precum și cea a culpabilității, care implică o „deschidere la alternativa căreia i se supune orice acțiune, cea de a fi ori bună, ori rea”, fără să însemne „neutralitate” ci, după cum remarcă Paul Ricoeur în studiul „Iubire și justiție”, presupunând obligația de a tranșa între bine și rău, ca „evaluare prin judecată”.
Sfera juridică nu mai poate fi gândită, în aceste condiții, a se derula aparte de un demers hermeneutic și un angajament spiritual, izolat de concepțiile filosofice și, în ultimă instanță, de viziunea teologică. Dezbateri moderne importante favorizează o asemenea abordare integrală, cu toată exigența dialogală cuvenită. Prin acestea, înțelegem că sunt posibile diverse modelări ale științei juridice și suntem încurajați în demersul legitim de a cerceta și dezvolta modele și aplicări viabile ale ordinii juridice compatibile cu „ordinea Trupului”, mărturisită de credința creștin-ortodoxă.

Florin Caragiu



.  | index










 
poezii poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
poezii Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. poezii
poezii
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!