“Traducerea s-a efectuat pe baza lucrării lui Gustav Meyrink” intitulată “Das grüne Gesicht”, Kurt Wolff Verlag, Leipzig, 1916 – menționează îngrijitorul singurei ediții și traducătorul din germană Daniel Bichiș. Însă o mare ciudățenie constă în faptul că acțiunea romanului nu se petrece înainte de 1916, ci după tratatul de pace care urma să se semneze la Versailles, deși atmosfera citadină olandeză ne amintește foarte mult de Zürichul tinerilor curentului Dada. Enigma postdatării cu câțiva ani a acțiunii față de publicarea cărții îi aparține exclusiv romancierului. Meyrink anticipează că războiul mondial, în plină desfășurare, urma să se termine printr-un tratat de pace cu totul opus celui din 1878, de la Berlin, în urma căruia Franța ieșise umilită și fără ultimul ei rege, Napoleon al III-lea, așadar cu un tratat semnat în capitala rivalei Germaniei, Parisul, cel de-al doilea oraș al avangardei literare, după Zürichul anilor 1916-1919.
Contradicția nu este lămurită de către Daniel Bichiș care semnează și toate notele de subsol, ilustrațiile (luate după picturi renascentiste, baroce, însă și după o grafică astrologică, ezoterică, cabalistă), iar la urmă, prezentarea subiectului epic al romanului, pe ultima copertă a romanului.
“Amsterdam, puțin după încheierea primului război mondial: un fel de El Dorado, o Meccă a tuturor celor ce tânjesc după o schimbare. Unii cred că speranțele le vor putea fi îndeplinite dincolo de Atlantic și se îmbulzesc să-l traverseze. Alții, încearcă să treacă limita lumii aparențelor, pentru a trăi în lumea parcă mai reală a forțelor oculte.
În această mulțime interpolă și burlescă, iluzioniști și iluminiști, șamani africani și cabaliști fervenți coexistă, se întâlnesc pe planul real și pe cel magic, participând cu sau fără voie, conștient sau inconștient, la dragostea dintre inginerul Hauberisser și frumoasa Eva van Druysen, o minunată, dar periculoasă aventură interioară. Etapa finală a evoluției lor este apariția Feței Verzi, spirit ce nu se arată decât celor a căror inimă este curată, și pe care îi eliberează de suferință și durere, ba chiar și de moarte...
Izvorât dintr-o profundă cunoaștere a realităților spirituale, romanul denunță falsele reprezentări ale Divinității care stau la baza succesului (ce renaște în prezent) al sectelor și magilor șarlatani. Poveste pasionantă, cu intrigă de un inedit absolut, cartea de față este și un roman cifrat, un adevărat îndrumar pentru cei care, asemeni personajului său principal, sunt gata să se avânte pe calea spre trezirea adevăratei conștiințe.”
Hauberisser, protagonistul din “Fața verde”, nu are de la început, când tocmai ajunsese în Amsterdam, nicio înclinație spre lumea tenebrelor și a misticii. Fiind un tânăr cu avere, chiar nobil, acest inginer va fi atras de inscripția scrisă pe “firma neagră” a unui cabinet de iluzionism, care se afla pe Jodenbreestraat, așadar în cartierul evreiesc din Amsterdam. Și grafica primului capitol începe cu un antet negru, cu scris alb:

I O
Z N
U I
L S
I M
Salonul lui
Chidher-cel-Verde.


Întregul prim capitol devine avanscena misterului acaparator, pentru derutantele exerciții de scamatorie. Prestidigitațiile se vor derula rapid, pigmentate de narator cu destul kitsch, pentru a reliefa mai bine efectele optice fantastice, dar și iluzorica aflare acolo a lui Chidher-cel-Verde (arborele vieții, evreul cu destin vagant de două milenii - după cunoscuta legendă). Chiar și Hauberisser își lasă mărinimos obolul, când asistă și nu ghicește deloc alba-neagra celor trei-patru dopuri de plută, cu ochii mai mult la decolteul “trupeșei” vânzătoare și animatoare a cabinetului. Va auzi vocea și va vedea fața “evreului rătăcitor” Chidher-cel-Verde, năluca blestemată să nu moară până la sfârșitul lumii, despre care el va crede până la un timp că e patronul magazinului:
“ – Vrei să mergi în deșert pentru a învăța înaltele taine ale magiei, nebbich, dar ești suficient de prost pentru a plăti scump un troc idiot de trei dopuri de plută, când nu poți face diferența dintre un salon de iluzionism și lume, când nici măcar nu ți-a trecut prin minte că toate cărțile vieții conțin altceva decât ce este trecut pe cotor? Tu ar trebui să te numești « cel-Verde », și nu eu!, răspunse gândurilor străinului o voce tremurândă și gravă.
Iar când acesta-și ridică, uimit, privirile, îl văzu pe bătrânul evreu, proprietarul prăvăliei, ce tocmai intrase în cameră și îl privea fix.
Străinului i se făcu frică: nu mai văzuse nicicând o astfel de față.
Era o față netedă, cu o bandă neagră pe frunte, și în același timp o față profund ridată, așa cum marea, în ciuda valurilor înalte, nu se cutează nicicând. Ochii, semănând cu niște abisuri întunecate, erau totuși cei ai unui om, și nu niște simple caverne. Pielea verde-măslinie avea aspect de bronz, semănând cu cea a oamenilor preistorici, despre care se spune că aveau culoare verde-aurie.” (p. 16)

Mai târziu, pe la mijlocul romanului, Hauberisser va intra iarăși în aceeași clădire, însă vânzătoarea de la prăvălia-salon de iluzionism, fiind întrebată unde l-ar mai putea găsi pe “savantul” evreu Chider-cel-Verde, așa-numitul ei patron, va râde de el. Nici pe sigla firmei nu scria ce crezuse el la început. Iar savanți evrei nu trecuseră niciodată pe-acolo, afacerea nefiind în realitate evreiască, ci a unei familii burgheze ce se pretindea a fi tradițională, creștină.
Tangențial la atmosfera magică din acest cabinet, Gustav Meyrink ne va familiariza și cu boema, cosmopolitismul din cluburile, localurile, cabaretele mai puțin sau mai mult rău famate ale Amsterdamului. Într-un bar se se va juca pe bani, măsluindu-se cărțile chiar cu acordul patronului, părtaș la câștigul necinstit. Chiar din primele pagini apare la “Chidher-cel-Verde” și un șaman zulus, venit din Africa de Sud, care se va dovedi în alte capitole un adevărat coribant – dansator pe jar, însă și un foarte primejdios medium al Feței Verzi:
“Speriat, străinul se întoarse și observă o siluetă ciudată, care îl miră la culme.
Era un negru zulus, de înălțime gigantică, cu barbă neagră și creață, cu buze groase, îmbrăcat cu un impermeabil în carouri și purtând o zgardă roșie în jurul gâtului. Părul său, abundent uns cu seu, era tuns artistic în formă de perie, dând impresia că ar fi purtat pe cap un platou de abanos.
În mână ținea o lance.” (p. 8)
Fiecare detaliu dat de către naratorul omniscient poate căpăta importanță mai târziu. De exemplu, “zgarda roșie” va avea rolul unui ham pentru Eva van Drysen, specificarea “înălțimea gigantică” a zulusului îl va ajuta s-o răpească luând-o în spate și fugind pe străzi, iar faptul că Hauberisser este “străin” înseamnă că poate fi manipulat cu ușurință de către “domnul profesor de pneumatism, Herr Zitter Arpad, din Presburg” – cum i se recomandă escrocul iluzionist, pe care îl va evita în capitolul următor, al doilea. Acest farsor își schimba mereu identitatea, pentru că va pretinde că este contele polonez Ciechonski. De fapt el era chiar patronul salonului de iluzionism, ce nu se numea în realitate “Chidher-cel-Verde”, ci exact după numele proprietarului, “Zitter Arpad”.
“Străinul” Hauberisser cumpără din acest magazin acel expozat magic din vitrină, craniul de mucava cu orbitele vopsite în verde.
Rapida metamorfozare interioară pe care o trăiește inginerul Hauberisser, în urma dispariției neașteptate și fără voie a Evei van Druysen se datorează, în special, citirii și urmării exacte a “jurnalului unei iluminări”. Păstrarea acestuia ca “sul” mucegăit, având foile lipite, într-un spațiu mural secret din camera lui de hotel îl intrigă pe inginer, ca de altfel și felul în care s-a desprins, într-o noapte din zid ca să-i mângâie fața și să-i ajungă la picioare. Acest manuscris dotat cu energia lui Chidher-cel-Verde, care fusese al unui bizar și nobil locatar dinaintea sa, mort de mult timp, îl ajută să-și regăsească în sinele devastat prietena dispărută. Hauberisser trebuie să treacă, exact precum călugărul Ieronim în partea finală a nuvelei “Cezara”, exilat pe insula lui Euthanasius, printr-o asceză de ordin contemplativ, purificându-și reacțiile, neșovăitor la orice influență, la orice glas al lumii prin propriile gânduri, încercând să unească într-un mod original inima cu rațiunea (este și o parabolă în cartea “Fața verde”, conform căreia ar fi trebuit ca inima să-i urce în calota craniană, iar creierul să coboare în piept – cum preconizează și doctrina isihastă, a sfinților scriitori Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul și Paisie Velecikovski). Acest pasaj anticipează, numai până în faza mortificării sentimentului erotic, discursul îndrăgostit din “Fructele pământului” de André Gide:
“« Somnul corpului meu îmi fură mereu fructele experienței », își spusese în astfel de cazuri, și pentru a le evita, hotărâse să nu mai doarmă atâta timp cât se mai putea ține pe picioare. Dar într-o bună dimineață, fu iluminat de ideea că această ciudată ștergere a oricărei amintiri nu era nimic altceva decât fenomenul « cenușei care arde », și din care pasărea Phoenix trebuie mereu să se renască, întinerită, că dorința de a-și crea metode și a le respecta meru era ceva terestru și trecător, că nu un tablou terminat avea preț, așa cum spusese Pfeill la Hilversum, ci capacitatea de a picta.
De când ajunsese la acest mod de a vedea lucrurile, stăpânirea gândurilor sale devenise o plăcere pentru el, în loc să mai fie o luptă epuizantă, și urca treaptă cu treaptă fără să-și dea seama, până ce într-o zi realiză faptul că se afla în posesia cheii unei măiestrii pe care nici măcar nu ar fi îndrăznit să o viseze.
« E ca și cum până acum aș fi fost înconjurat de un roi de gânduri, semănând cu unul de albine, care s-au hrănit mereu din mine », îi explică el lui Swammerdam, cu care încă mai avea, în acea vreme, obiceiul de a-și comenta experiențele interioare. « Acum, însă, pot să le modific potrivit voinței mele, și atunci când le chem, ele vin încărcate de idei, așa cum albinele vin încărcate de miere. Înainte, gândurile mă jefuiau, acum ele mă îmbogățesc. »
O săptămână mai târziu, găsi din întâmplare printre hârtiile din sul descrierea unei experiențe spirituale făcută aproape în aceiași termeni, și spre marea sa fericire, se convinse că fără a primi instrucțiuni precise în acest sens, găsise singur calea exactă a dezvoltării interioare.” (p. 202)
Gustav Meyrink, autorul “Feței verzi”, a devenit celebru abia în anul 1915, când a publicat “Golemul”, carte ce a atins în anul următor (al apariției “Feței verzi”) tirajul pe-atunci inimaginabil, de o sută de mii de exemplare. Până atunci fusese nuvelist și traducător în germană din opera lui Charles Dickens. Manuscrisul (“sulul”) găsit de Hauberisser reprezintă de fapt doctrina eliberării spirituale, pe care a construit-o și a perfecționată de-a lungul vieții chiar G. Meyrink, ea nediferind în mare parte, în esență nici de mesajul ultimului său roman, “Îngerul de la fereastra dinspre Apus” (1927). De obicei, după cum ne-a învățat Vladimir Propp, apare îndeosebi la marii romancieri o motivație firească de-a surprinde multe tipuri discursive, din toate sferele societății, însă pretenția de-a le dirija corect spre “dialogul interior”, ce se desfășoară și în mintea autorului, nu-i este rezervată decât unui artist genial. Acest al doilea roman tipărit de Gustav Meyrink, “Fața verde (Jurnalul unei iluminări)”, a fost elaborat într-un ritm foarte alert, pentru că altfel n-ar fi avut mijloace de trai pentru soție, fiică și băiat. Armonia discursivă nu atinge toate standardele, iar la prima impresie (lectură) mulți rafinați cititori pot rămâne cu un gust amar. E remarcabilă însă densitatea de idei, atât din dialogurile personajelor, cât și din diegeza propriu-zisă ori manuscrisul jurnalului epistolar, în care aflăm că cineva văzuse cu adevărat proiectat pe cerul Amsterdamului chipul fericirii absolute, al lui Chidher-cel-Verde, o combinație geometrică, nefirească a galbenului cu albastrul, care alcătuiește demiurgic și viața pe pământ. Primul personaj din acțiunea romanului care este privilegiat să vadă această splendoare increată, platonică, este Eva van Druysen, cu puțin timp înainte de-a fi fost răpită de șamanul zulus. Apoi aflăm, din capitolul al unsprezecelea, calea spirituală urmată de cel care scrisese manuscrisul, la capătul căruia i s-a revelat, într-un final, efigia nemuririi pe bolta cerească:
“Unul dintre cei care păstrează cheile misterelor magiei a rămas pe pământ, pentru a-i căuta și aduna pe cei care sunt chemați.
Așa cum el nu poate muri, legenda despre el nu poate nici ea să moară.
Unii spun despre el că ar fi « evreul rătăcitor »; alții, îl numesc Elie; gnosticii pretind că ar fi Ioan Evanghelistul; dar fiecare dintre cei ce l-au văzut, îl descrie altfel. Nu te lăsa păcălit dacă în vremurile care vor veni se vor găsi unii care să ți-l descrie.
Este normal ca fiecare să-l vadă altfel: o ființă de genul lui, care și-a preschimbat trupul în spirit, nu poate fi legată de nicio formă fixă.
Un exemplu îți va demonstra faptul că forma și fața sa nu pot fi decât niște imagini, s-ar putea spune chiar o aparență fantomatică, a ceea ce este de fapt în realitate.
Să presupunem că ți-ar apărea sub forma unei ființe de culoare verde. Verdele, chiar dacă poți să-l vezi, nu este o culoare în sine, ci rezultă din amestecul albastrului cu galben. Atunci când amesteci intim albastrul cu galbenul, obții verdele.
Acest lucru este cunoscut de toți pictorii. Dar foarte puțini dintre cei mulți știu că și lumea înconjurătoare stă sub semnul « verdelui », și că în realitate nu este ceea ce pare, ci galben și albastru.
Trebuie deci să înțelegi din acest exemplu că dacă ți se va înfățișa sub forma unui bărbat cu fața verde, adevărata sa față nu ți-a fost revelată.
Dacă-l vei vedea așa cum este în realitate: ca formă geometrică, ori ca un sigiliu pe cer pe care nimeni altcineva în afară de tine nu-l putea zări, atunci să știi că ești chemat să faci miracole.
Eu însumi l-am întâlnit, și mi-am vârât mâna în coasta lui.
Numele său era…………… Chidher-cel-Verde.” (pp. 197-198)
Galbenă fusese coroana purtată la ritual și înainte de-a fi omorât de către șamanul zulus de către cizmarul Klinkherbogk. Albastre sunt pelerinele și galbene coifurile spectrelor ciudate (ale urmașilor unor rosacrucieni, din Orient) care l-au înconjurat în romanul anterior, “Golem” pe Ahanasius Pernath, dănțuind la el în locuință după “botez”, când mâna golemului îi întinde semințele cunoașterii de după cunoaștere.
Cu entuziasm costant, ca în toate romanele sale, Gustav Meyrink instaurează la un moment dat un fel de insurecție neobișnuită, a unei atipice iubiri, la care nu ne-am fi așteptat, ce ajunge să se ipostazieze într-o eroină. Iubirea la Meyrink nu este carnală. Sau, dacă se cuibărește la modul profan în corpurile bărbătești, ea nu este concretă, ci doar o ispită imensă, precum aveau atâția monahi din Apusul Europei, încă din antichitate și din perioada scolastică. Apariția unei iubiri pure determină abolirea puterii materiei, a funcționalității rațiunii, a legilor conservării energiilor cosmice. Hauberisser o cheamă mai întâi pe Eva van Druysen “sub formă vampirică”, adică prin închipuiri simili-picturale, exersate îndelung, ceea ce duc la epuizarea sa nervoasă, la obsesii:
“După ce stinsese lumina, Hauberisser se așezase la masă și aștepta. Aștepta, cufundat într-un întuneric deplin.
În fața ferestrei, noaptea se întindea asemeni unei draperii grele și întunecate.
Simțea că Eva era în apropierea sa, dar nu o putea vedea.
Atunci când își închidea ochii, pe sub pleoape-i treceau mii de culori, asemeni unor nori care se dispersau și se formau la loc. Experiența pe care o câștigase îi sugeră că aceasta era substanța din care-și putea crea după dorință imagini, imagini ce păreau mai întâi fixe și imobile, pentru ca apoi să capete o viață autonomă, fiind puse în mișcare de o forță misterioasă și devenind într-un fel asemănătoare lui.
Cu câteva zile înainte, reușise să creeze și să animeze în acest fel fața Evei, și crezuse că această cale spirituală i-ar fi putut permite să o întâlnească din nou. Dar apoi, își aminti de un pasaj din sul în care era vorba despre halucinațiile vrăjitoarelor, și înțelese că de acolo începea regatul nesfârșit al spectrelor, în care era suficient să intre pentru a nu mai putea ieși niciodată.
Cu cât i se dezvolta capacitatea de a incorpora în imagini dorințele secrete ale sufletului său, cu atât simțea că era mai mare pericolul de a se rătăci pe o cale ce părea fără întoarcere.
Se gândi cu oroare, dar și cu nostalgie, la clipele în care reușise să dea viață fantomei Evei. La început gri ca o umbră, aceasta căpătase puțin câte puțin culorile vieții, și ajunsese să stea în fața lui cu aceeași aparență de realitate ca și o ființă din carne și oase.
Mai simțea încă fiorii de gheață ce-i parcurseseră întregul trup atunci când încercase să-și antreneze și celelalte simțuri – auzul și pipăitul – în comunicarea cu această viziune.” (pp. 204-205)
Nu se petrece nimic din maniacala necrofilie nobiliară a romanului fantastic “Castelul din Carpați” de Jules Vernes – carte într-adevăr scrisă după indicațiile altui “manuscris”, o monografie a Văii Jiului, din apropiere de orașul minier Vulcan.
Gustav Meyrink are strălucita idee, inspirată parcă tot de la Eminescu, din “La steaua”, că la sfârșitul timpurilor sufletele vor deveni fotonii Luminii absolute, unindu-se și-n mântuire prin comuniune (după cum a descris și Dumitru Stăniloae în “Teologia dogmatică ortodoxă” această rearticulare a luminii originare, a patra dimensiune fiind ipostasul ei trinitar și cosmic totodată). În romanul “Fața verde” Meyrink afirmă încă o ipoteză cosmogonică și astronomică: ar fi cu adevărat eterne actele umane bine plăcute lui Dumnezeu, prin oglindirea lor în lumină, până la capătul universului. Am crede că se neglijează aspectul Parusiei și al Judecății finale, că se cade deseori în teozofie ori antropocentrism. Însă scriitorul austriac nu poate cădea ușor în capcana mefistofelică a doctrinei lui Meister Eckart, nici în cea a “Marilor Inițiați” tibetani. Lumina cunoașterii vine de la Logos. Iar când în sulul manuscrisului stă scris faptul că trupul iluminatului nu va zăcea în coșciug, bineînțeles se insistă asupra calității noi dobândite de trupul sfințit ca templu hristic, încă din ascetica viață – tocmai pentru a fi combătută erezia saducheilor. Platon și Sfânta Scriptură își dau mâna ca s-ajute cititorii lui Meyrink să iasă din încurcături, din arcanele magiei – folosite ca semne de carte, nu ca repere absolute, așadar neexcluzând rolul Bisericii luptătoare pe pământ și pe al aceleia din ceruri (îngerilor și sfinților). În momentul unde Meyrink vorbește despre existența unei a “trei lumi”, chiar la acestea două – credincioșii din viață și oștirile cerești – face referire, ultima lume fiind a celor Încuiați, a morților de peste veac, a adormiților, netrezi în această viață.
Pentru a o vedea pe Eva van Druysen, Hauberisser va recurge la tehnica meditativă învățată din manuscrisul locatarului necunoscut. Își ia atitudinea marțială, într-un fel de “război nevăzut” cu gânduri, amintiri, tentații care l-ar asalta. Dezinteresul față de amăgirea exterioară se activează precum un scut ori o armură de aer în jurul său. Taoismul acestei experiențe nu este cu nimic mai prejos decât metoda învățată de la maestrul grădinar din romanul “Jocul cu mărgelele de sticlă” al lui Hermann Hesse. Hauberisser începe să se situeze pe acele poziții ale defensivei și ofensivei concomitente – după cum îl învățase fantoma lui Chidher-cel-Verde din prăvălia lui Zitter Arpad, sau blânzii evrei Jan Swammerdam, Sephardi și Ezechiel (Lazarus Eidotter, cel care luase crima zulusului asupra sa):
“Progresele pe care le realizase în cursul ultimelor săptămâni îl învățaseră că această metodă consta în a emite întrebări și a aștepta cu încăpățânare răspunsul la ele. Această alternanță conștientă și lucidă între stările active și pasive nu dădea greș niciodată, chiar și atunci când era vorba despre lucruri care erau imposibil de lămurit printr-un proces de gândire logică. [...]
Îi veni în minte, sub forma unui exemplu plin de învățăminte, faptul că dansul dervișilor arabi nu avea în fond decât scopul de a biciui corpul astfel încât să-l aducă la o « stare de veghe » mai înaltă.
Ca sub influența unei inspirații bruște, își puse mâinile pe genunchi și își îndreptă spatele, stând pe scaun în poziția tipică a statuilor zeilor egipteni, care-i apărură brusc, cu fețele lor imobile, părând a fi simbolul forței magice. Își constrânse corpul la o imobilitate cadaverică, trimițând în același timp spre toate fibrele corpului curentul excitator al dorinței fierbinți.
După câteva minute, în el izbucni un adevărat uragan.
O amestecătură lipsită de sens de voci umane și animale, lătrăturile furioase ale câinilor și strigătele stridente ale unui număr mare de indivizi răsunară în mintea lui. În cameră se produse un tumult de parcă întreaga casă ar fi fost pe punctul de a exploda. Vibrațiile metalice ale loviturilor de gong, părând a anunța venirea Zilei de Apoi, răsunau în toate oasele sale, făcându-l să aibă impresia că peste o clipă urma să se descompună în praf și pulbere. Pielea îi ardea, ca o tunică a lui Nessus, dar strânse din dinți și nu permise corpului să se clintească.
În tot acest timp, neîncetat, cu fiecare bătaie a inimii, o striga pe Eva.” (pp. 205-206)
Hauberisser nu se lasă înduplecat nici de o “voce blândă, de-abia șoptită”, glasul rațiunii mărginite, care îl asigura că iubita sa urma să apară altădată, nu în vacarmul acela de adevărat “Infern”. “Vârful de ac” al acestei voci străine, mefistofelice, nu-i mai presus însă decât “boldul morții” despre care vorbește Sfântul Vasile cel Mare cu ocazia Paștilor. Hauberisser, foarte liniștit, taie nodul gordian ascultând de sfaturile prietenilor săi, dintre care baronul Pfeill, Sephardi (care îi spusese lui Pfeill ceea ce auzise de la tatăl Evei van Druysen: « El, precursorul, este singurul om care nu mai este o fantomă) sau entomologul Swammerdam, care îl învățase să ia cu asalt absolutul, fără a se teme de viziunile înfricoșătoare, ci de cele feerice (hedoniste). Hirofania omului-șarpe, invocat anterior și de șamanul zulus, va apare în odaia de hotel a lui Hauberisser:
“Această dorință arzătoare de a o ține pe Eva în brațe, fie și numai pentru o clipă, îi luase mințile.
Brusc, tumultul se sfârși, și văzu cum camera se lumină ca în plină zi.
În mijlocul camerei păru să țâșnească dintre scândurile podelei un stâlp de lemn putred, având partea de sus o bârnă transversală, care se ridică până aproape de plafon asemeni unei cruci decapitate.
Un șarpe de culoare verde-deschis, gros cât un braț de om, având capul atârnând de bârna transversală, îl privea fix cu ochii săi lipsiți de pleoape.
Capul – având fruntea înfășurată într-o basma – semăna cu cel al unei mumii. Pielea buzelor, uscată și subțire ca un pergament, se întindea deasupra dinților gălbui și cariați.
În ciuda deformării cadaverice a trăsăturilor feței, Hauberisser recunoscu în acest cap o asemănare îndepărtată cu fața lui Chidher-cel-Verde, atunci când îi apăruse în prăvălia din Jodenbreetstraat.
Cu părul măciucă de groază, cu inima bătându-i nebunește, ascultă cuvintele ce ieșeau lent, silabă cu silabă, din gura în descompunere, asemeni unui șuierat înfundat:
- Ce... vrei... de... la... mine?
O clipă, groaza nesfârșită îl paraliză – simțea cum moartea îl pândea pe la spate – i se păru că observă cum un păianjen negru, oribil, s-ar fi furișat pe masa lăcuită… apoi inima sa strigă numele Evei.
Pe dată, camera fu din nou cufundată în întuneric, și când se îndreptă, șiroind de sudoare rece, spre ușă pentru a găsi comutatorul, crucea decapitată împreună cu șarpele dispăruseră.” (pp. 207-208)
Apariția lui Chidher-cel-Verde nu este demonică, pentru că-i precedată de apariția lemnului unei cruci egiptene, în forma literei grecești tau. Fără să fie un trimis al zeiței Isaïs cea Întunecata, omul-șarpe cu fața lui Chidher-cel-Verde este un adjuvant, singurul care intermediază întâlnirea cu Eva van Druysen. Într-un fel se repetă ceea ce se petrecea, după cum relatează savantul Erwin Rohde, în lucrarea sa științifică intitulată “Psyché”, invocarea de către preotul de la oracolul din Delphi a lui “Pyton, spiritul oracular htonian”. Mantica, ce presupunea comunicarea prin vise, apoi numai prin cuvintele sibilelor a voinței divine, rostite de Apollo se transformă la Meyrink în copleșire hierofanică, aproape hipnotică sub privirea omului-șarpe. Mircea Eliade, în romanul din 1936 “Șarpele”, va stărui mai pe larg asupra totemului om-șarpe, Andronic (tot om primordial, se pare inspirat direct de la “evreul rătăcitor”, Chidher-cel-Verde al lui Meyrink). Personajul Hauberisser se teme că a produs un hybris peste hybris, o încălcare intenționată a prăpastiei dintre lumea viilor și cea a morților, că ar trimite-o chiar atunci pe dispăruta Eva van Druysen din lumea viilor în cea a morților. El crede că totul e cauzat de o simplă “halucinație” dată de “febră”. Însă nu-i vorba niciodată la Meyrink, până la urmă, de un fantastic straniu, ci permanent de cel miraculos (în accepțiunea lui Tzvetan Todorov). Autorul instituie suspansul, ezitarea sau incertitudinea, ca în orice proză fantastică (după cum și Edgar Allan Poe, cu șase ani mai mic decât G. Meyrink excelase deja), însă își plasează personajele sale memorabile direct “în inima fantasticului” (Roger Caillois), pe câte o margine sau în plină “gaură neagră a sfântului Patrick” – cum se exprimă în ultimul său roman din 1927.
Hauberisser se căiește că a dezlănțuit forțele tenebrei. Se duce la fereastră, aproape automat. Își dă seama că făcuse acest gest ca să vadă dacă nu vine Eva sau spectrul ei. Pe dușumea observă o “pată de mucegai” unde i se arătase înfiptă crucea egipteană. Un amănunt are rol de prolepsă: “pentru a pândi, credea el, primele semne ale zorilor”. Aude apoi din stradă, în plină noapte o bătaie puternică în poartă. Hauberisser va reacționa aproape la fel ca personajul principal Müller din romanul “Îngerul de la fereastra dinspre Apus”, care a primit mai întâi vizita lui Theodor Gardener, apoi și pe cea a Assyei Chotokalungin (decedați deja) apăsând o comandă mecanică sau electronică pentru a deschide poarta imobilului unde locuia. Hauberisser disperă și el că Eva van Druysen ar fi deja moartă. Pentru Eneas din cântul al patrulea al epopeii lui Vergilius, dar și pentru preoții druizi, creanga de aur semnifica o cheie prin care se putea pătrunde însă și lega gura Infernului. Hauberisser nu-și dă seama că iubita sa, Eva van Druysen avea această cheie conțiuntă în numele neamului său (van Druysen = din Druizi), că fusese ajutată să se salveze și de tatăl său, un înțelept nobil, care nu supraviețuise prea mult morții nevestei sale.
“Trase de butonul învelit în catifea roșie al cordonului ce comanda deschiderea porții.
Zăvorul scârțâi.
Tacere de moarte.
Trase cu urechea. Nimeni.
Nici cel mai mic zgomot pe scară.
În cele din urmă, un foșnet abia perceptibil, de parcă o mână ar fi căutat clanța ușii camerei sale.
Apoi, ușa se deschise și intră în tăcere negrul Usibepu, cu picioarele goale și gleznele udate de ceața nopții.” (p. 210)
După ce Hauberisser este gata să îl atace cu o armă, se potolește văzându-l în transă hpnotică pe criminalul zulus Usibepu, cel care îl ucisese pe cizmar ca să-i fure cele o mie de monede de aur pe care i le dăduse inițial într-o bancnotă baronul Pfeill. Ca și golemul praghez acest negru fusese urmărit de mulțime, chiar de când o luase peste umăr pe Eva va Druysen și o dusese într-o curte boierească, ucigând la poarta acesteia pe unul sau mai mulți marinari olandez care căutau s-o salveze.
Ritualul celebrat de Usibepu, pentru a-l chema pe strămoșul tribului său de zuluși din Africa de Sud devine o scenă de pantomimă, foarte bine detaliată (chiar și prin didascaliile epico-dramatice oferite de naratorul omniscient, de exemplu “mimică [...] expresivă”, “expresia fizionomiei”):
“- Căutați ceva aici?, îi strigă Hauberisser.
Negrul nu-i răspunse, nici măcar nu întoarse capul spre el.
Respirația sa profundă, semănând cu un gâfâit, indica faptul că era absolut inconștient, ca un somnambul.
Deodată, aparent găsi ceea ce căuta, căci o luă în altă direcție, ținând în continuare capul plecat spre podea și ajunse la pata de putregai, unde se opri.
Apoi, privirea i se ridică, de parcă ar fi urmărit o linie invizibilă, îndreptându-se spre plafon, și rămase suspendată în aer. Această mimică fusese atât de expresivă și convingătoare, încât chiar și lui Hauberissen i se păru o clipă că vede din nou crucea țâșnind din podea.
Nu se mai îndoia acum de faptul că în prezent negrul privea la șarpe, căci ochii săi rămăseseră ridicați, parcă ancorați pe un unic punct, iar buzele sale groase se mișcau într-un murmur, de parcă i-ar fi vorbit. Expresia fizionomiei sale se modifica continuu, trecând de la dorință arzătoare la epuizare cadaverică, de la o fericire sălbatică la o gelozie aprinsă și la o furie nestăpânită.
Discursul inauzibil păru a se fi sfârșit: își întoarse capul spre ușă și se ghemui pe podea.
Hauberisser observă că deschidea gura, de parcă ar fi avut crampe, că-și scotea limba, o băga la loc brusc și părea a înghiți ceva, dacă era să te iei după gâlgâitul care se auzea și după efortul mușchilor gâtului.
Pupilele ochilor săi coborâră tremurând pe sub pleoapele deschise larg, iar fața îi deveni pământie.
Hauberisser vru să se apropie de el, pentru a-l zgâlțâi și a-l trezi, dar o oboseală inexplicabilă îl reținu, ca paralizat, pe scaunul său. Abia de-și putea mișca mâinile. Catalepsia negrului i se transmisese și lui.” (p. 211)
Numele pe care îl are prințul negru, cel de Usibepu, cel al conducătorilor unui mare trib războinic ne face să ne întrebăm dacă nu cumva Gustav Meyrink a parodiat prin acest personaj al său – când îl prezentase în primele capitole pe zulus ca pretendent la tronul unui stat african ce și-ar fi declarat independența – pe eroul pozitiv sau negativ (ambiguu) din ciclul dramatic “Ubu rege” de Alfred Jarry. Pe lângă acest fapt, știm că mitul “bunului sălbatic” persista de la “Robinson Crusoe” până la începutul anului 1916, când încep serile Dada sub auspiciile expozițiilor de măști africane ale lui Hugo Ball, cel care înregistrase fidel și muzica negrilor pentru a o prezenta în cabaretul Voltaire din Zürich, după cum relatează Sașa Pană în “Primele poeme ale lui Tristan Tzara (și « Insurecția de la Zürich » prezentată de Sașa Pană)”, Ed. Cartea Românească, București, 1971:
“Hugo Ball (poreclit Rimbaud; va trăi și muri în mizerie) a închiriat o sală într-un local din vechiul Zürich, în Niederdorf. Un local unde burghezul cumsecade (pleonasm) nu intra. Alegerea s-a făcut sub degetul ajutător al providenței: patronul cu care încheie contractul de preluare artistică a localului – denumit imediat Cabaret Voltaire – era un om călătorit mult prin Africa. Revenise cu o valiză mintală de poezii, cântece negre și de ritualuri ale triburilor de cari s-a apropiat și cu altă valiză de concrete măști africane. Aceste valize vor fi « materialul de consultat » la alcătuirea programului de cabaret de către poeții entuziasmați pentru o artă până atunci după cortina ignoranței. Ball acoperă pereții cu tablouri trimise de Picasso, Arthur Segal (originar din România) și cu altele luate de la prietenii de acolo, Marcel Iancu și O. van Rees.
5 februarie 1916: seara deschiderii. Emmy Hennings citește versuri simultaniste de Richard Huelsenbeck, Tristan Tzara și poeme trimise de Blaise Cendrars. O orchestră de balalaici cântă arii populare și dansuri rusești.
În același an, la 15 mai, apare prima publicație « Cabaret Voltaire » redactată tot de Hugo Ball și aidoma celor cari îi vor urma – apare la date sporadice. Revistele mișcării au fost discontinue, câteva nume, câteva titluri.
Muzica neagră și variația celor mai nebănuite improvizații aduceau cu fiecare seară următoare, un public mai dens. Manifestațiile din mâneca de prestidigitator a Cabaretului dospeau în amploare. [...]
Grupul mai organiza spectacole încheiate cu conferințe, expoziții de pictură și desen cubist. Versurile noi, poemele simultaneiste crestau mințile ascultătorilor nedumeriți cu apa tare a noutății. Conferințele explicau tendințele tineretului în febră. Se însămânța entuziasm pentru muzica și dansurile negre. Dragostea pentru arta primitivă a negrilor, înțelegerea și perseverarea întru răspândirea ei e una din temerarele contribuții ale dadaiștilor. Influența a fost covârșitoare: curentul pentru arta primitivă a făcut școală. Descoperirea filonului revine lui Dada.”
Punctul culminant al romanului “Fața verde” este atins atunci când, imediat după plecarea intempestivă, “tot în stare de transă”, a negrului Usibepu din locuința inginerul Hauberisser își va face apariția “din ceața albicioasă” a străzii, când nu se mai aștepta deloc s-o vadă, chiar iubita sa, Eva van Druysen. Regăsirea este descrisă la modul romantic, trupul zvelt al Evei părând însă decupat dintr-o grupul pictural “Nașterea iubirii” al marii serii pre-expresioniste de tablouri “Friza vieții” din creația artistică a norvegianului Edvard Munch:
“Voia să se întoarcă în cameră, când auzi deodată un pas ușor și, o clipă mai târziu, Eva apăru din ceața albicioasă și se îndreptă spre el.
Cu un strigăt de uimire, o luă în brațe, dar părea a fi complet epuizată, și nu își reveni decât după ce o duse în brațe până în casă și o așeză cu delicatețe pe un scaun.
Rămaseră mult, mult timp îmbrățișați, cu inimile bătându-le puternic, incapabili să-și controleze fericirea excesivă.
El stătea în genunchi în fața ei, mut, neputând spune o vorbă. Ea îi luase fața în mâini și i-o acoperea cu sărutări fierbinți.
Trecutul era deja pentru ei un vis uitat. Orice întrebare în legătură cu lunga absență a Evei și cu cele întâmplate i se părea că ar fi pângărit acea clipă.
Camera fu invadată de un val de sunete puternice: clopotele bisericilor se treziseră. Dar ei nu le auziră. Lucirea palidă a acestei dimineți de toamnă pătrunse prin ferestre. Dar ei nu o zăriră. Nu se vedeau decât unul pe celălalt. El o mângâia pe obraji, îi săruta mâinile, gura, respira parfumul părului blond, neputând încă să se convingă de faptul că toate erau reale și că-i simțea inima bătând alături de ea.
Eva! Eva! Să nu mă mai părăsești nicicând!
Cuvintele îi fură înăbușite sub un val de sărutări.
Spune-mi că n-o să mă mai părăsești, Eva!
Ea îi înconjură gâtul cu brațele și își lipi obrazul de al său:
- Nu, nu, voi rămâne alături de tine mereu. Chiar și după moarte. Sunt atât de fericită, nespus de fericită că am putut veni la tine !
- Eva, Eva, nu-mi vorbi despre moarte !, strigă el, simțind că mâinile i se răciseră brusc. Eva! Eva!
- Nu te teme... De-acum încolo, nu te voi mai putea părăsi. Iubirea este mai puternică decât moartea. El a spus-o. Și el nu minte! Eram moartă, el m-a înviat. El mă va învia mereu, ori de câte ori voi muri...
Vorbea ca în delirul cauzat de febră. Hauberisser o ridică și o duse pe pat.
- El m-a îngrijit atunci când eram bolnavă. Săptămâni de-a rândul am fost nebună, și am stat continuu agățată cu mâinile de zgarda roșie pe care o poartă la gât. Mă aflam astfel suspendată între cer și pământ. Iar el a rupt zgarda! De atunci, eu m-am eliberat! Nu ai simțit că era alături de tine, clipă de clipă? De ce... de ce… de ce… trece timpul atât de repede ?
Vocea i se frânse.
- Lasă-mă, lasă-mă să fiu femeia ta! Vreau să fiu mamă atunci când mă voi întoarce la tine!
Se strânseră în brațe și făcură dragoste în mod sălbatic, cufundându-se cu simțurile rătăcite într-un ocean de fericire.” (pp. 213-214)
Propoziția “Iubirea este mai puternică decât moartea” nu reprezintă decât mesajul în jurul căruia pivotează toată Revelația Noului Testament și a tainei Învierii Domnului. Faptul că este transmis cititorilor din partea frumoasei eroine Eva van Druysen, cu un prenume emblematic (Eva = Viață), poate să dea de înțeles că romancierul Gustav Meyrink vrea să unească în această femeie toate aspectele eternului feminin: enigmă, intuiție genială, atașament, tandrețe, curaj, autojertfire, maternitate.
Salvatorul Evei este tot aceeași persoană cu răpitorul ei de pe podul, unde și-ar fi putut pierde cunoștința sau ar fi putut ajunge într-un azil: Usibepu, șamanul ucigaș, care a acționat mereu hipnotizat de puterea Feței Verzi, ucigându-l pe acel cizmar numai pentru a avea destui bani ca s-o îngrijească și s-o vindece, cu leacuri aduse de el din Africa pe fascinanta femeie blondă Eva van Druysen, în pericol să înebunească definitiv, chiar să și moară. Gustav Meyrink așează în prim-planul acestui roman anumite deziderate ale umanității, astăzi aproape uitate de majoritatea oamenilor pretinși “civilizați”: credința nestrămutată, toleranța, nediscriminarea de niciun tip, cinstea, filantropia, credincioșia între bărbat și femeie. În toate cele paisprezece capitole ale romanului “Fața verde” personajele se pierd unul de altul pentru a se regăsi radical schimbați. Etapele ritualului erotic dintre Hauberisser și Eva van Druysen sunt puține (sunt arse imediat), durând numai câteva ore – din prima zi a întâlnirii lor, apoi din ziua fericitei lor regăsiri.
Foarte bine documentat în privința tâlcuirii talmudice, personajul cel mai pitoresc al romanului, nebunul-înțelept Lazarus Eidotter, care luase asupra sa, ca Simon din Cirenaica pe drumul Golgotei, vinovăția negrului Usibepu în care intrase spiritul strămoșesc (câteodată ucigaș) al Feței Verzi, spusese chiar la ritualul din odaia cizmarului Klinkherbork: “ – Lasă-mă și pe mine să vorbesc, Swammerdam!, strigă Lazarus Eidotter, incisiv. Sunt convins că voi cunoașteți Cabala. Dar și eu cunosc Cabala. « La început, era Cuvântul » este o traducere greșită. « Bereschith » înseamnă « ființa inteligentă », nu « la început ». În raport cu ce, « la început » ?” Swammerdam nu-l contrazice, însă adaugă faptul că nici « la început » nu este o traducere greșită, ci incompletă. Cunoscutul aforism apare și ca verset prim(ordial) al “Evangheliei lui Ioan”. Gustav Meyrink, autorul acestui roman, parcă ar face un semn amical cu un ochi, către publicul său, vrând să arate că până și umila credință a zulusului Usibepu în zeul Fața Verde (“ființa inteligentă”), în entitatea iubitoare primară din care s-a făcut lumea, exact ca în mitul lui Parusha din “Upanishadele” hinduse merită pusă la același nivel de cinstire cu monoteismul mozaic, islamic și, bineînțeles, cu acela al Iubirii treimice absolute.
Ritualul de înmormântare egiptean și o apocalipsă – în care adevăratei zeițe Isis i se conferă drept de judecată – încheie fulminant ca deznodământ și “Concluzie” romanul “Fața verde”, orașul Amsterdam fiind șters de pe fața pământului prin apariția invaziilor de lăcuste, furnici, șoareci, prin revărsearea oceanului peste diguri și tornadele devastatoare. Reîntâlnirea dintre Hauberisser și frumoasa Eva van Druysen are loc în casa cumpărată de inginer, de la marginea Amsterdamului (construită la adăpostul unui tumul), în apropierea căreia este pomul vieții. Acest pom este un măr care va rămâne veșnic înflorit, chiar și după pustiitoarele cataclisme ale Zilei de Apoi, care se încheie totuși cu un heepy end: după ce în sufletul lui Hauberisser avusese loc, printr-o îndelungă suferință, “inversarea luminilor” (provocată chiar de evreul rătăcitor, Chidher-cel-Verde, când o pierduse pe aleasa vieții sale, Eva și voise să-și scoată ochii precum Oedip), el rămâne printre puținii supraviețuitori ai devastării apocaliptice. Casa lui se transformă într-un măreț templu egiptean. Chidher-cel-Verde este chiar arborele vieții, acel măr înflorit de pe câmpul din fața casei devenită templu al aleșilor Împărăției celei noi. Întrepătrunderea lumii vechi cu cea veșnică este prezentată atât prin estetica barocă a lui Gracian Baltazar (din romanul “Criticon”), cât și prin parodizarea, șarja avangardei, asistând la derularea cu repeziciune a unor tablouri și imagini plastice, în genul alegoriei suprarealiste a lui Salvador Dalí.

Nota bene:

Gustav Meyrink a avut și o altfel de activitate, din anul 1891, fondând Blue Star Lodge, de mai mică importanță. A fost printre primii scriitori care se opuneau războiului, iar ideologia sa se apropia de aceea a lui Rudolf Otto, nu de aceea a lui Rudolf Steiner, a teozofiei sau antropozofiei. Spirit prin excelență eclectic, el nu a pus nicicând vreo doctrină (de exemplu New Age-ul, ce căpăta destui adepți cu peste un veac în urmă) mai presus decât Tradiția creștină sau mozaică, taoismul, buddhismul, hinduismul, islamul, religiile sau cultele africane, amerindiene etc. Pacifismul, pentru Gustav Meyrink presupune, la bazele sale, larga toleranță, combaterea formelor de discriminare.
Ar mai trebui traduse multe alte romane, ori volume de nuvele ale sale. Ar fi necesar să fie prezente în viitoarele ediții ale celebrelor sale romane chiar unele traduceri de recenzii din Occident, despre proza lui Gustav Meyrink. Oare "Golemul" (1915) și "Fața verde" (1916) nu pot fi considerate drept primele două romane de avangardă ale lumii?
Avangarda literară nu a constat doar în manifestele Dada, ci era atunci un fenomen mai extins. Succesul sau receptarea "Golemului", ca roman simili-experimentalist, simili-experimentalist, poate fi un argument în plus că avangarda istorică a literaturii secolului XX ar debuta cu Gustav Meyrink. De altfel nici proza suprarealistului grup format din Gherasim Luca, Gellu Naum, Virgil Teodorescu, Paul Păun, D. Trost nu prea e luată-n considerare. Citatul următor, de pe un blog din vara anului 2009, este tendențios nu numai la adresa lui Gustav Meyrink, ci mai ales a lui Friedrich Nietzsche ori doamnei H. P. Blavatsky, antropozoful ce l-ar fi influnțat radical pe Hitler - cum consideră new-age-iștii:

" Friedrich Nietzsche (1844–1900) a fost un astfel de filosof profund anti crestin, anti islam si anti iudaism ce a influentat nazismul. Considera ca iubirea, compasiunea, smerenia trebuie eliminate. Dorea o societate formata din doua categorii: superoamenii si servitorii lor. In 1895 publica lucrarea Der Antichrist .

Gustav Meyrink (1868–1932), bancher, budist, scriitor. Cea mai celebra lucrare a sa a fost nuvela The Golem. Rolul sau in literatura austriaca este considerat a fi similar cu cel al lui Edgar Allan Poe in cea americana. Scria despre personaje similare sefilor secreti descrisi in miscarea new age. Adept al reincarnarii si alchimiei. Practicant yoga. Membru al faimoasei Hermetic Order of the Golden Dawn din Londra si al societatii teosofice. In 1891 fondeaza Blue Star Lodge.

Dar cea care a ravarsit mintile intr-o proportie covarsitoare incepand din secolul 19 si pana in zilele noastre a fost H. P. Blavatsky (1831–1891), despre care am vorbit mai detaliat in capitolul NEW AGE."

(Saccsiv’s Weblog, NOUA ORDINE MONDIALA – rezumatul blogului, partea 1. Posted in NOUA ORDINE MONDIALA by saccsiv on iulie 6, 2009)".

Incompetenții pot lansa-n pustiu fel de fel de afirmații, pe care le citim pe astfel de bloguri! La noi chiar nu există o sursă mai bună pentru a afla date biografice despre Gustav Meyrink?