Nici nu știu ce să spun mai întâi despre Mircea Eliade. Faptul că s-a consacrat ca romancier înainte de a pleca din țară și de a deveni savantul Eliade, ar trebui să dea de gândit și să arunce o lumină asupra operei sale. Pasionat de lectură, înfometat de scrisul său, creând universuri în opera beletristică, iată că în opera științifică lumea inventată devine mărturisire. Se spune că fiecare savant își descrie sau își defulează propria identitate transpoziționând-o în abstracțiune. La Eliade se întâmplă același lucru. Personalitatea sa polimorfă ia accente dramatice atunci când este transpusă în operă științifică. Preocuparea pentru mistere, inițieri, extaze, experiențe ascetice, rituri, aspecte ce țin de mit, revelă la Eliade identitatea complexă ce-i aparține. Expandat la nivelul atâtor capitole care se referă la viața religioasă, Eliade este el însuși acolo, în acele capitole, trecând prin inițieri, participând la rituri de creație, de regenerare, inaugurând mitologii, luând parte la mistere. Am impresia că întreaga viață a lui Eliade este comprimată în capitole cu nume atât de frumoase: timpul sacru, repetarea cosmogoniei, regenerare, etc. Am impresia, de asemenea, că există o unitate între opera beletristică și preocupările sale științifice, unitate ce o mărturisește de atâtea ori el însuși în Jurnalul său.
Dacă ar fi să ne referim la câteva doar dintre scrierile lui Eliade am vedea că principala sa preocupare este aceea de a reînvia gândirea simbolică sau măcar de a o evoca evidențiindu-i avantajele față de o gândire pozitivistă și hiperraționalizată care bântuia epoca sa.
Asemenea lui Blaga, ce vedea în mister și în aprofundarea în el o soluție pentru a vindeca rănile unei lumi în criză, Eliade descoperă că homo religiosus n-a dispărut încă din contemporaneitate. De asemenea, Eliade vedea cum comportamente ale omului religios subzistă camuflate în viețuirea omului profan din actualitate. Chiar scrie un întreg capitol despre asta în Sacru și profan pomenind acolo de întreaga gamă de „urme” ale unei sacralități funciare în gesturile omului contemporan. Ar fi vorba despre miturile moderne ale Binelui în luptă cu Răul, transpuse în cinematografia contemporană, sau inițierile din sânul comunităților militare actuale ce corespund inițierilor arhaice, sau mișcarea hippie ca fiind dovada unei orientări spirituale spre recuperarea Paradisului pierdut, sau experiența lecturii care ar fi experiența arhaică de participare la un timp mitic. Toate acestea vorbesc despre un Eliade care încearcă să arunce punți de legătură între arhaic și contemporaneitate, dezvăluind un sens cultural plin de surprize neașteptate, luminând gesturile omului contemporan care era cât pe ce să piardă orice sens al gestului său, asta prin uitarea originilor. Arheologia pe care o face Eliade în domeniul spiritualității este de bun augur, în acest sens, întrucât lămurește un gol istoric care risca să ne transforme, pe noi, ca oameni contemporani, în niște umbre care nu-și cunosc obârșia și nici propria istorie.
E asta o tendință pentru autenticitate a omului contemporan. Eliade încearcă să găsească tocmai starea aceasta de autenticitate a omului contemporan. Căutarea autenticității se poate deduce și din definiția regenerării timpului pe care Eliade o pomenește atât de des. Un mod de a fi autentic este cel prin care Timpul este abolit datorită participării la Timpul sacru. Timpul sacru este durata care nu mai este durată, este intervalul intensiv, nu extensiv, în care Cosmosul este creat din nou și odată cu el subiectul care întreține o astfel de experiență. Cosmosul, Timpul, Subiectul sunt reînnoite ritualic prin participarea la sărbătoarea schimbării anului, de exemplu. Revenirea periodică la un timp inițial, un timp resimțit ca „stare” sau experiență temporală, are rolul de a ne apropia de momentul de plenitudine al lumii, de maximă putere și realitate a acesteia, de momentul când lumea era in status nascendi. Aici stă explicația autenticității: omul era reînnoit până la momentul maximei sale plenitudini, a maximei sale stări de a fi plenar și puternic. Eliade spune undeva, referindu-se și la faptul că orice construcție, orice locuire se clădește în Centrul Lumii, că omul arhaic nu caută altceva, în întregul său comportament religios, decât să devină deținătorul plenarității sale iar plenaritatea sa se identifică întotdeauna cu maximul de real la care ia parte. Realul omului arhaic există în măsura în care acesta îl poartă către plenitudine. Astfel se explică și autenticitatea: ca formă de accedere la real, adică la plenitudine și putere.
*
Eliade determină istoricitatea subiectului pornind de la înțelegerea timpului. Există un Timp sacru care depășește istoricitatea. Renunțarea la istorie deschide ontologia subiectului. Subiectul își determină propria sa istoricitate însă chiar această determinare îi dictează polaritatea temporală în care se află. Termenii dihotomiei sunt, pe de-o parte timpul cronologic al evenimentelor trăite și înnodate într-o istorie iar pe de altă parte timpul identic nediferențiat, anistoric. Urmând această dihotomie, subiectul este pe de-o parte dispersat în evenimentele trăite iar pe de altă parte, păstrat într-o identitate care nu se distribuie evenimentelor, identitate de natură temporală însă anistorică. Poate exista Timp fără Istorie? Timpul lui Eliade este un timp hierofanic, sacru, noncronologic, eterogen, deci diferit de Istorie. Mai există un altfel de timp – care nu e a lui Eliade – timpul echivalent duratei profane, un timp în care evenimentele își pierd valoarea și importanța. Timpul sacru „poate desemna timpul mitic, fie recuperat indirect printr-un ritual, fie realizat prin repetarea unei acțiuni înzestrate cu un arhetip mitic. În sfârșit, el mai poate desemna ritmurile cosmice, în măsura în care aceste ritmuri sunt considerate revelații – înțelegem prin aceasta manifestări, acțiuni – ale unei sacralități fundamentale subiacente Cosmosului.” Se vede cum, în Tratat, Eliade desemnează timpul sacru ca o „stare de spirit” în măsură să reactualizeze timpuri îndepărtate sau „grele” de o încărcătură simbolică specială. În primul caz, timpul linear, istoric, își pierde linearitatea, momente din trecut pot fi reiterate, trecutul este reactualizabil, iar în cel de-al doilea caz avem de-a face cu participarea la un simbol, participare ce anulează durata profană decantând un timp special diferit, și acesta, de Istorie.
Eliade există prin aceste două tipuri de timp sacru chiar în viața lui: pe de-o parte reiterează atunci când își amintește (jurnalele sale sunt scrise pentru a retrăi) și pe de altă parte participă la o realitate simbolică atunci când scrie (unele nuvele și romane sunt astfel de participări la o realitate sacrală).
Fiecare pagină de jurnal reintegrează într-o identitate fragmente de timp concret. A lega fragmente de timp concret într-un continuum, a realiza că ești identic în toate acțiunile trecute, că ești același și unul singur, înseamnă a depăși condiționările istoriei personale și a înainta pe calea Eternității.
Timpul sacru se dezvăluie conștiinței întotdeauna prin participarea ei la un arhetip. Eliade dezvăluie în Tratat existența unei logici a simbolului bine închegată. Gândirea în simboluri înseamnă o gândire asupra realului pornind de la arhetipul ce guvernează felia respectivă de real. (Asta se întâmplă pentru participarea la simbol iar pentru reiterarea timpului trecut este vorba de totalizarea într-un continuum tot prin intermediul arhetipurilor bucăților de real.) Realitatea este, de fapt, o multiplicitate de arhetipuri-simbol. Pentru orientarea în realitate, dincolo de reflexivitatea în expresie lingvistică, omul gândește prin arhetipuri. Transconștientul este depozitarul și exersorul acestor arhetipuri.
Repercursiunile ipotezei transconștientului sunt surprinzătoare. Realitatea trecută poate, prin intermediul arhetipului, să fie reactualizată, de asemenea și realitatea simbolică poate fi trăită plenar tot prin intermediul arhetipului. Arhetipul nu are a face cu succesiunea, el transgresează istoria pentru că este mediul pur al tuturor conexiunilor ontologice dintre diversele zone ale realității fie că este vorba de un eveniment, lucru sau entitate temporală – aflate fie în eu, fie în afara lui. Practic nu există ceva stabil în care subiectul să se plaseze dar există arhetipul care este singurul reper ce rămâne din succesiune, depășind-o. Gândind prin intermediul transconștientului, omul nu face altceva decât să depășească succesiunea, el este propriu-zis în afara timpului și tot ceea ce se întâmplă în acest transconștient este recunoașterea continuă a arhetipului în orice eveniment, lucru sau entitate temporală. Cunoașterea umană, conștiința însăși, este această recunoaștere a arhetipului prin care se exercită Eternitatea însăși.