| = . | Mihai Constantin [15.Mar.09 21:13] |
| și textul ăsta, și cel postat cu puțin timp mai înainte, suferă de aceeași boală. sunt anacronice. nu e zis că nu trebuie să se scrie despre dragoste și nu spune nimeni că - vezi-doamne - acum, odată cu fracturiștii, mizerabiliștii etc., trebuie (de)scrise doar experiențe amoroase abjecte, sau tristețile depresive. nu, se poate scrie și senin, solar & benefic despre lucruri frumoase. doar că trebuie spuse lucruri noi, sau - mai exact - trebuie insinuate dintr-o perspectivă nouă, pe cît posibil nespusă încă. asta pentru că dragostea, natura, moartea, viața, orașul, omul etc. nu s-au schimbat. dar, de fapt... s-au schimbat :) în fine, sper că înțelegi ce spun. de ex. texte cu teme similare cu ale tale s-au scris acum 70 ani și mai bine de către maria banuș, de exemplu, când autoarea nici măcar nu împlinise 20 ani, și au rămas în istoria literaturii (spre deosebire de ce a scris ulterior, dar asta e altă poveste). deci azi trebuie ceva nou. trebuie o perspectivă nouă, asupra unei mâncări vechi, cum e ratatouille / cum e dragostea. :) pentru că azi purtăm tanga, nu gogoșari, nu? și e trist că, revenind aici după 2 ani, astăzi, scrii la fel de anacronic & lipsit de interes... nimic semnificativ & benefic nu s-a întâmplat în răstimpul ăsta? | |
| = Poate că da | Anca Vasilescu [25.Mar.09 16:18] |
| Cred că ai dreptate, Mihai, probabil că nu aduc nimic nou și nimic altfel. Revin pe siteul acesta la răstimpuri nedefinite, cu aceeași nostalgie și tandrețe cu care revin la mine însămi, căutând să mă regasesc acolo unde m-am lăsat la ultima mea înrolare în viața. Poate că uneori plec să trăiesc uitând să mă iau cu mine. Dar trebuie să-ți fac o mărturisire: în poezie îmi sunt întotdeauna prezentă. De fiecare dată uit să caut forma pe care cititorul avid de nou ar vrea să mi-o găsească printre rânduri. În scriere instinctele altruiste mă părăsesc, în fața foii albe sunt doar eu cu mine însămi (oribil egoism, nu-i așa?) și atunci mă prăvălesc în cuvinte cu o spontaneitate naivă, cu toată nuditatea a stărilor care mă ființează. Pentru mine orice scriere este descătușarea unor trăiri nealterate de teama ochiului critic formal. Dealtfel cred că orice creație autentică se naște nu din dorința de a fi apreciată, ci din nevoia de sublimare a unor stări. Orice creație sinceră este o stare. De aceea îmi pare adesea o impietate să critici o stare. Ai dreptate, nu mai purtăm chiloți gogoșar, am trecut la tanga, de, ne-am modernizat, dar ne întristăm și ne bucurăm, iubim și murim la fel ca acum 100, 200, 1000 de ani. Și atunci, poate prea nesătui în orgoliul nostru de a fi mai mult, mai altfel, de a ne desprinde de linie, ne punem chiloței cu fundițe roșii, cercei în vârful limbii și căutăm forme noi cuvintelor vechi. Citim zeci, mii de poezii. Și totuși...nu tresărim niciodată asupra celor cu fundițe colorate, ci doar la cele în care ne regăsim propriile rezonanțe. Ne putem aroga pretenția unicatului? Și oare are vreun sens? Oamenii ne îndrăgesc scrierile doar atunci când undeva, cumva, se regăsesc în ele. | |