| = cu admirație | valeriu dandes ganea [17.Apr.06 20:39] |
| ce mici sunt morțile, când nu mai ai nici un dumnezeu de plâns te minți că ai mai atins un zbor soarta celui care ucide lumina ...soarta celui care ucide lumina este cea a fostului "țiitor al luminii" care în mândria lui a schimbat planurile Domnului; a făcut așa pentru simplul fapt că-i lipsea iubirea. "cum eu sunt țiitorul luminii și tot Domnului îi aduceți slavă?" Gravă și pătrunzătoare, în sine, te aștepți să născocească otrăvuri noi cel care ispitește... Deznădejdea este un drum răsucit. cu admirație V.D.G. | |
| = Valeriu | Ela Victoria Luca [17.Apr.06 21:27] |
| Despre comentariul tău pot spune că aduce sensurile poeziei mele personale mult mai la suprafață, le lasă vederii. Mulțumesc, ai văzut bine totul. Ela | |
| = traiesc ca sa pot muri mai aproape de MOARTE | cornel stefan ghica [17.Apr.06 21:44] |
| nimic nimic din nimic in tot si pretutindeni inca o zi pentru somn dintr-o fereastra de foc nimic… „a mai ramas” nimic pasii de furnica intre stanci coboara lacrima prapadul cand am trait?… cand am trait, am ucis „in tine o pasare” legata-ntre pene cu iubire de cer, fara pamant… doar cer si Dumnezeu. Am simtit ca nu mai sunt, cand tu erai acolo sa-mi poti „simtii moartea din ochi”. M-am asezat la coada si-am asteptat odata sa mor… sa mor pentru prima data mai viu, mai liber… sa mor si aici si dincolo si oriunde as fi fost omul iubind alti oameni… si atat. Cand am trait?… cand am trait „a doua zi”?… unde am fost in prima zi, dupa primul tipat si unde sunt in ultima zi, dupa ultimul strigat?… unde mai pot arunca lesul si unde mai pot mintii ca am mai atins un zbor? ziua si noaptea alintati in desert cu trandafiri si molii coloram un pastel magnetic atrasi inconsecvent de situatii cu gust de alge ziua „parcurgi deznadejdea’ frecvent purificata-n oceanul lenes iar noaptea „cu fruntea atinsa de fantoma aripilor” traiesti ecuatia intunericului in geometria unei umbre pofticioase tampla mea obosita, ochii tai vii, leaganul si lemnele netaiate, traiesc plictisite la marginea noastra, intr-un destin de cioburi. Se sparg iluziile usor… tot mai usor, altele, refac o simfonie de sange. Ma uimeste mirarea mea muta in fata oglinzilor mate. „ce mici sunt mortile cand nu mai ai / nici un Dumnezeu de plans”… de ce as plange un dumnezeu murind? ziua „cand iei la intamplare ziua si” stingi potopul si-l lasi sa zaca cu irisul prabusit in tarana odihnita, mocnita si verde vezi acelasi nimic il „spargi in dinti ca un caine turbat ultimului os” ziua asta are gust de anotimp, ca si cum un timp ar fi trecerea de la o idee la alta „am imbatranit” de atata tinerete… de iubire am imbatranit, iubind prapastii, culegand cerul din nori si dintre stele coapte prefacandu-ma-n IUBIRE. Traiesc in otrava ca sa pot muri mai aproape de MOARTE… mai departe de „soarta celui ce ucide lumina”. | |
| = Ștefan | Ela Victoria Luca [17.Apr.06 22:52] |
| Ai realizat o compoziție, un colaj versuri-gânduri, un mini-portret literar, pentru care îți mulțumesc, uneori chiar rămân tăcută în fața unui tumult. Ela | |
| = trecerea ucigasului de lumina | Nuta Craciun [18.Apr.06 02:04] |
ucizi ca sa ramana in tine un zbor strain de spaimele tale ucizi atat cat sa lasi loc de intoarcere aripilor uitate in moarte ca-ntr-o intamplare cu fantome cu aripi prea scurte veghea masoara trecerea ucigasului de lumina iar vina apartine doar micimii acestei morti fara dumnezeu ucizi ca sa cada odata timpul acesta otravit asa cum staruie pe lucruri le poate anihila sensurile ucizi pasarea din launtru ca sa se inalte liber zborul Anana | |
| = ...ai mai atins un zbor. | ciurtin octavian sergiu [18.Apr.06 08:39] |
| "...am imbatrinit nu-mi mai cereti sa veghez, soarta celui ce ucide lumina. Nici un Dumnezeu de plans cand mortile-s mici. Sa ii simti moartea din ochi", e fantastic. Multumesc de primire, mi-a placut, o saptamana mai buna, cu deosebit respect, tavy | |
| = Anana, Octavian | Ela Victoria Luca [18.Apr.06 09:25] |
| Anana, ce bine e să poți trece prin morțile acestea mici din fiecare ffără să le poți pre-simți, resimți marea moarte. Fiindcă acea otravă numită umbră lasă fără păsări cerul sufletului. Mulțumesc pentru reflectare. Octavian, ochii cei în care poți vedea derularea vieții-morții celui ce le poartă în el. Ochii aceia îți rămân întipăriți cumva în al treilea timp. Mulțumesc. Ela | |
| = "să îi simți moartea din ochi" | Erika Eugenia Keller [18.Apr.06 14:55] |
| "ce mici sunt morțile când nu mai ai niciun dumnezeu de plâns când iei la întâmplare ziua și o spargi în dinți ca un câine turbat ultimul os" puternica e poezia ta, Ela..daca am reflecata fiecare...la ce facem zilnic ..poate nu ne-am mai otravi timpul si nu am mai otravi sufletele de ingeri c e ne vegheaza...dar poti cand suntem atat de mici si intamplarile snt deasupra noastra? citindu-ti poemul mi-a venit in minte unul din cele sapte spuse ale lui Hristos de pe Cruce: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac" "omorandu-l pe cel drept ...ei ...preschimbandu-se cat mai mult in animal" | |
| + soarta celui ce ucide lumina | Adina Batîr [18.Apr.06 15:44] |
| Niciodata nu ne este uitat a primi otrava zilnica, altfel cum am putea trece prin conurile de lumina, cum ni le-ar inchide altii cand umbrele trebuie sa vina impreuna cu stihiile si lesurile si mortile... Poezia ta e un strigat pana departe, e uciderea inauntru a timpului. Alegerea sortilor, a zilelor nu este mai importanta decat modul cum ele vibreaza din fiecare trup inspre al tau. Ultimul os ca aerul cel din urma are filiatii spre descarnarea fizica; simt cum din viu se rupe tot cate putin provocand imbatranirea din durere, durerea dinspre nefiinta. Mergem pe aceeasi banda ingusta, nu ne putem misca, ramanem tintiti fara urme de lumina. Obosim in acest timp. Obosim cu deznadejde. Superb... | |
| = și eu am ucis lumina, dar cu gura! :) | Alina Livia Lazăr [18.Apr.06 15:57] |
| Ela, E minunat, cine altcineva deține otrăvuri mai eficiente decât timpul?! Mai ales că despre "am ucis lumina", am scris și eu, pe 16, cred - doar că eu o asasinam cu gura, adică o înghițeam, cum s-ar spune, să mă lumineze pe dinăuntru, cu nepăsare spre întunericul din afară. Mie mi se pare cea mai reușită a doua strofă. Prima urmează o formulă de adresare din aceea, generalizatoare, care mie îmi sună stereotipic, iar ultima e prea îngâmfată :) pentru gustul meu.. :) De aceea, consider strofa a doua cea mai bună a acestui poem, cu o imagine puternică și în consens cu titlul. li | |
| = Ela dear... | Catalin Gaian -Konig [18.Apr.06 17:53] |
| nu mai ai niciun dumnezeu de plâns "când iei la întâmplare ziua și o spargi în dinți ca un câine turbat ultimul os...am imbatranit"Doamne iarta-ma !..noi iti vom cere ca mereu sa veghezi soarta tuturor care incearca sa ucida lumina ...grea misie ti-ai ales, dar ceva imi spune ca daca iti vei lua ajutoare, vei reusi ! | |
| = răspunsuri | Ela Victoria Luca [18.Apr.06 21:27] |
| Erika, da, de la acele cuvinte a plecat și această poezie, de la "Iartă-i, Doamne, că nu știu ce fac". Cât despre timpul otrăvit din celălalt, e necesar să îl trăiești și tu ca să îi diluezi efectul, în cazul în care nu etse mortifer sau dincolo de puterea ta. Adina, este o îmbătrânire nu doar din durere, este o îmbătrânire din nașteri. Durerea încă te face să simți. Aici, da, este un timp ucis, o lumină aneantizată. Mulțumesc, e tot ce mai pot lăsa acum deschis. Li, hai că m-ai făcut să râd cu îngâmfarea, mai ales că nici umbră de ea. Și cu ucisul, sorry, nu am văzut cum faci tu, dar fiecare cred că înfăptuiește asta în felul său. Eu așa am mers cu imaginația. Da, ai prins tu bine firul din a doua strofă, du-l mai departe. Eu veghez așa, în Limitele mele de oamă. Cătălin, ce face poezia asta din om, îi duce imaginarul până acolo unde nici nu mai știi cât e real și cât nu. Bine, dacă îmi ceri și tu, voi face pact în alb cu cel Luminat, să vă asculte. Mulțam de revenire. Ela | |