Comentariile membrilor:

= Cu multumiri
Manolescu Gorun
[29.Aug.07 16:53]
Cornel,
Mulțumesc că mă provoci. Cum i-am mulțumit și lui Ion-Mircea Popovici. Îți voi răspunde cu cele ce urmează.
1. I-am luat, în șirurile de eseuri pe care le-am postat pe aici și prin alte părți , la rând, pe câțiva „monștrii sacri” ai postmodernismului (Baudrillard, Lyotard, puțin Deleuze și Derrida, Rorty...) pentru a înțelege – cât pot – ce este în capul lor. Teza mea este că postmodernismul este limita paroxistă a modernismului. El nu are nimic de-a face cu realitatea (zic eu, postmodernă) în care trăim și care trebuie altfel abordată. Cum? Sper să reușesc să mă lămuresc într-o oarecare măsură, cu timpul. Dar, pentru a critica ceva, trebuie, mai întâi, să-l înțelegi. Ori pentru asta, trebuie să te postezi în modul de gândire al acestui „ceva” pentru ca apoi, detașându-te atât de el cât și de propria gândire (condiționată de ceea ce știai până la un moment dat) să poți judeca (dacă e posibil) cât mai lucid lucrurile.
2. Cu Wittgenstein este o treabă cu totul deosebită. Iar „jocurile de limbaj”, deși nu a stat în intenția sa, au servit excelent punctul de vedere postmodernist. Și lucrul ăsta am încercat să-l pun în evidență „vorbind” chiar din interiorul postmodernismului.
3. Cum Wittgenstein (paradigma limbajului), alături de Huserll (paradigma conștiinței) și Heidegger (paradigma ființei – ontologie) sunt stâlpii gândirii secolului trecut, gândire care, într-un fel, a făcut posibilă trecerea (deviantă) de la „modernism” la „postmodernism” dar poate face și și trecerea de la modernism la postmodern, am încercat să-i înțeleg și pe ei, la fel cum am încercat și cu postmodernismul. Că am reușit sau nu, e altă poveste.
4. Revenind la Wittgenstein. Vor urma câteva eseuri în care voi încerca să-l privesc din alte puncte de vedere prin prisma cărora sper să-l înțeleg mai bine. Și asta pentru că, dintre cei trei enumerați anterior, Witt. este cel mai fascinant de contradictoriu.
5. Anticipez spunând că Witt. I, în „Tractatus...”, vorbește despre ceea ce eu numesc >paradoxul incomunicabilității< : „Înțelegerea unei propoziții, presupune înțelegerea numelor care o compun; dar înțelegerea numelor presupune înțelegerea, dinainte, a propoziției care este compusă din aceste nume. Altfel spus: înțelegem o propoziție doar în măsura în care, în ultimă instanță, am înțeles-o deja „. Ori o astfel de înțelegere nu mai aparține „limbajului”. Ea stă în „spatele” acestuia. În structurile profunde (intuitive) ale minții care, printre altele, produc și „limbajul” (și care nu sunt izomorfe cu cele ale zisului „limbaj”). Ceea ce reproșez eu, în calitate de, să zicem, „critic al filosofiei analitice” (centrată pe „analitica limbajului”, pe filiera: Frege, Russell, Wittgenstein și... nebunia ce a urmat și care azi e la modă), este faptul că „limbajul” a fost pur și simplu „rupt” de amintitele structuri profunde ale intuiției care produc sensuri și semnificații și e studiat ca o insectă moartă dintr-un insectar pe care, culmea, „analiticii” o văd „vie”. Dar aici e foarte mult de discutat. Și trebuie, cred eu, discutat, înainte de a încerca o definire a „postmodernulu”i în opoziție cu „postmodernismul”. Pentru că, în mare măsură, „postmodernismul” merge mână în mână cu „filosofia analitică” (mai ales a „limbajului”).
6. Modul tău de a percepe și interpreta ceea ce am încercat să spun despre Witt. și jocurile de limbaj a fost extrem de interesant și mi-a produs, ca și în cazul „re-situării”, o coagulare a unor idei, lucru pentru care îți mulțumesc mult.
Cu prietenia care ți-o port și cu gratitudinea de a-mi da prilejul să postez considerațiile anteriore (care nu știu ce valoare au pentru ații, dar pe mine mă ajută
extrem de mult ),

Gorun

= drumul tau
cornel marginean
[30.Aug.07 12:30]
Iti doresc sa duci pana la capat acest imens travaliu ce este o extraordinara perfomanta, indiferent daca vei gasi raspuns si solutie. Pot sa spun ca de fapt fiecare pas al tau este deja o parte din raspuns si o parte din solutie.
Nu stiu daca mersul istoric este determinat in totalitate de greselile oamenilor, sau nu, si daca mai exista si determinari pozitive sau exterioare. Intr-un mod firesc nu se petrece nimic, de cand a aparut limbajul uman, si nici nu se fac treceri de la o epoca la alta pe baza unor scrieri filozofice, cum cred de obicei folozofii. Iuresul si nebunia de astazi sunt mereu si mereu consecinte ale ceea ce s-a petrecut in secolul trecut si in celelalte.
Sunt de partea ta in toata aceasta frumoasa intreprindere.
Cu prietenie.

Nu sunt permise comentarii(texte) anonime!
Pentru a înscrie comentarii(texte)
trebuie să te înscrii şi să te autentifici.

Înapoi !

= Cu multumiri	Manolescu Gorun [29.Aug.07 16:53]
Cornel, Mulțumesc că mă provoci. Cum i-am mulțumit și lui Ion-Mircea Popovici. Îți voi răspunde cu cele ce urmează. 1. I-am luat, în șirurile de eseuri pe care le-am postat pe aici și prin alte părți , la rând, pe câțiva „monștrii sacri” ai postmodernismului (Baudrillard, Lyotard, puțin Deleuze și Derrida, Rorty...) pentru a înțelege – cât pot – ce este în capul lor. Teza mea este că postmodernismul este limita paroxistă a modernismului. El nu are nimic de-a face cu realitatea (zic eu, postmodernă) în care trăim și care trebuie altfel abordată. Cum? Sper să reușesc să mă lămuresc într-o oarecare măsură, cu timpul. Dar, pentru a critica ceva, trebuie, mai întâi, să-l înțelegi. Ori pentru asta, trebuie să te postezi în modul de gândire al acestui „ceva” pentru ca apoi, detașându-te atât de el cât și de propria gândire (condiționată de ceea ce știai până la un moment dat) să poți judeca (dacă e posibil) cât mai lucid lucrurile. 2. Cu Wittgenstein este o treabă cu totul deosebită. Iar „jocurile de limbaj”, deși nu a stat în intenția sa, au servit excelent punctul de vedere postmodernist. Și lucrul ăsta am încercat să-l pun în evidență „vorbind” chiar din interiorul postmodernismului. 3. Cum Wittgenstein (paradigma limbajului), alături de Huserll (paradigma conștiinței) și Heidegger (paradigma ființei – ontologie) sunt stâlpii gândirii secolului trecut, gândire care, într-un fel, a făcut posibilă trecerea (deviantă) de la „modernism” la „postmodernism” dar poate face și și trecerea de la modernism la postmodern, am încercat să-i înțeleg și pe ei, la fel cum am încercat și cu postmodernismul. Că am reușit sau nu, e altă poveste. 4. Revenind la Wittgenstein. Vor urma câteva eseuri în care voi încerca să-l privesc din alte puncte de vedere prin prisma cărora sper să-l înțeleg mai bine. Și asta pentru că, dintre cei trei enumerați anterior, Witt. este cel mai fascinant de contradictoriu. 5. Anticipez spunând că Witt. I, în „Tractatus...”, vorbește despre ceea ce eu numesc >paradoxul incomunicabilității< : „Înțelegerea unei propoziții, presupune înțelegerea numelor care o compun; dar înțelegerea numelor presupune înțelegerea, dinainte, a propoziției care este compusă din aceste nume. Altfel spus: înțelegem o propoziție doar în măsura în care, în ultimă instanță, am înțeles-o deja „. Ori o astfel de înțelegere nu mai aparține „limbajului”. Ea stă în „spatele” acestuia. În structurile profunde (intuitive) ale minții care, printre altele, produc și „limbajul” (și care nu sunt izomorfe cu cele ale zisului „limbaj”). Ceea ce reproșez eu, în calitate de, să zicem, „critic al filosofiei analitice” (centrată pe „analitica limbajului”, pe filiera: Frege, Russell, Wittgenstein și... nebunia ce a urmat și care azi e la modă), este faptul că „limbajul” a fost pur și simplu „rupt” de amintitele structuri profunde ale intuiției care produc sensuri și semnificații și e studiat ca o insectă moartă dintr-un insectar pe care, culmea, „analiticii” o văd „vie”. Dar aici e foarte mult de discutat. Și trebuie, cred eu, discutat, înainte de a încerca o definire a „postmodernulu”i în opoziție cu „postmodernismul”. Pentru că, în mare măsură, „postmodernismul” merge mână în mână cu „filosofia analitică” (mai ales a „limbajului”). 6. Modul tău de a percepe și interpreta ceea ce am încercat să spun despre Witt. și jocurile de limbaj a fost extrem de interesant și mi-a produs, ca și în cazul „re-situării”, o coagulare a unor idei, lucru pentru care îți mulțumesc mult. Cu prietenia care ți-o port și cu gratitudinea de a-mi da prilejul să postez considerațiile anteriore (care nu știu ce valoare au pentru ații, dar pe mine mă ajută extrem de mult ), Gorun

= drumul tau	cornel marginean [30.Aug.07 12:30]
Iti doresc sa duci pana la capat acest imens travaliu ce este o extraordinara perfomanta, indiferent daca vei gasi raspuns si solutie. Pot sa spun ca de fapt fiecare pas al tau este deja o parte din raspuns si o parte din solutie. Nu stiu daca mersul istoric este determinat in totalitate de greselile oamenilor, sau nu, si daca mai exista si determinari pozitive sau exterioare. Intr-un mod firesc nu se petrece nimic, de cand a aparut limbajul uman, si nici nu se fac treceri de la o epoca la alta pe baza unor scrieri filozofice, cum cred de obicei folozofii. Iuresul si nebunia de astazi sunt mereu si mereu consecinte ale ceea ce s-a petrecut in secolul trecut si in celelalte. Sunt de partea ta in toata aceasta frumoasa intreprindere. Cu prietenie.