| + măi cârlanilor! | Maria Mitea [05.Aug.23 14:42] |
| Ilie, înstelez pentru că ai aici o scriere de ”prim ordin” chiar dacă pe ici colea mai cere puțină ”chiteală” scrierea e apă vie, din vântâna poeziei ... mu-mi place metaphora ”mie îmi păreau cruci aduse de spate” nu se aliniează cu restul scrieiri, nu-și prea are locul aici, pentru că e despre cârlani, miere, băieți, soare, dealuri, viață mie, ai putea și tu să le dai viață acelor bătrâni care țineau/ duceau satul în spate, lumea, ca niște lumăânări care duc flacăra/lumina/ focul ... :) când am citit a doua oară mi-a venit să scriu ” mie îmi păreau flori de răsărită aduse de spate” sau dacă la tine se zice floarea soarelui zici cu floarea soarelui, :) știu la noi bătrânețele se zice sunt ”haine grele” dar nici pe departe nu e doar așa, ... Inspirație și cu mult drag! Maria, | |
| = la noi se spunea | Stanica Ilie Viorel [05.Aug.23 14:58] |
| soreancă și nu cred că este nume mai frumos pentru floarea soarelui i-am privit mereu, pe sătenii acelor locuri, ca pe oameni chinuiți, slabi, îngândurați, triști și arși de soare aveau normă la colectiv, nu se duceau la sapă cu tragere de inimă fiecare avea în primire câte o bucată de pământ, pe care o lucra pentru sine acolo făceam clacă, cei din familie și nu numai, acolo era alta atmosfera se glumea, se muncea cu drag, se lua masa pe câmp și ziua se încheia cu o mică petrecere unde gazda punea și un vin pe masă și tu ești copil știrb, care ai prins o bucată de pâine, te-au prins în rădăcini locurile tale, în suflet le porți mulțumesc bucuros de cuvinte, cât o mie de steluțe | |
| = soreancă, | Maria Mitea [05.Aug.23 16:00] |
| întradevăr o comoară de nume, mai poetic de atât nici nu cred că există, eu l-aș folosi fără să mă mai gândesc, poate vreaodată o să fur și eu de la tine/voi soreanca, :) | |
| = Maria, din nou:) | Stanica Ilie Viorel [05.Aug.23 16:09] |
| poezie [ ] - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - de Stanica Ilie Viorel [TEGO ] 2013-08-14 | | și-avea soreanca la marginea pădurii miros de dragoste și gust de rouă acolo ne lăsam iubirile să curgă timpul ne servea doar nouă nu mai știam de frunza-i codru ori pâinea de prin traistă grâul crud noi contopeam sub galbene petale gândul ce fierbea și trupul ud și-avea pământul îmbrățișare aspră și rodul crud ne rătăcea doi muguri eu te gustam sorbeam întregul... Doamne, cât eram de singuri! *** am o poezioară, aici pe agonia, nu am reușit să scot în evidență soreanca, poate vei găsi versurile care le merită cu drag! | |